Cum au culturalizat, maghiarizat şi înzestrat românii Buda şi Pesta. Marele mecena Gojdu şi istoria proprietăţilor româneşti din Budapesta.

Budapesta in anii 1860 – Foto de Arhiva via Ziaristi OnlinePoveștile caselor.

Români în Buda și Pesta

(Ediția a II -a)

de Maria Berényi

 

Macedoromâni şi români la Buda şi la Pesta în secolele al 18-lea şi al 19-lea

“Nu e exagerată afirmaţia conform căreia, din punct de vedere etnic, Ungaria istorică a fost statul cel mai pestriţ din Europa. Diversitatea etnică reprezenta o caracteristică şi pentru cele două oraşe gemene de pe cele două maluri ale Dunării, Pesta şi Buda. Acest caracter multietnic persistă constant şi după constituirea capitalei Ungariei, prin unificarea acestora. Alături de unguri, şi-au constituit aici comunităţi cultural-religioase germanii, sârbii, slovacii, grecii şi românii.

Grecii şi comercianţii macedoromâni de cultură grecească au venit în număr mare în Ungaria în secolul al 18-lea, cei mai mulţi din Moscopole (azi, Voskopoje, în sudul Albaniei), din Kozani, din Bitolia. Membrii familiilor Grabovschi, Derra, Naco, Arghir, Manno, Lica aduceau cu şlepurile la Pesta cereale din regiunile sudice ale Europei, dar făceau comerţ şi cu piei, pânzeturi, argint şi tot felul de alte mărfuri şi articole de bazar. La Pesta, pe atunci, vlahii macedoneni (ţinţari) erau denumiţi cu etnonimul de greci, deoarece greaca reprezenta pentru ei limba de afaceri.

În familie, însă, foloseau aromâna (limba maternă a macedoromânilor), prin acest lucru ei însişi se delimitau de greci. Centrul economic şi comercial al acestei comunităţi era Pesta. În secolele al 18-lea şi al 19-lea, la Buda şi Pesta viaţa românească culturală, artistică, eclesiastică era deosebit de intensă. În capitala ungară, românii şi alte minorităţi au editat ziare literare şi culturale, au fondat asociaţii, societăţi literare, au sprijinit trupe de actori amatori. (…)

Românii ortodocşi sunt organizaţi şi conduşi în Pesta de comunitatea puternică macedoromână. Timp îndelungat, românii din Ungaria aproape că nici n-au avut altă burghezie, în afară de cea ridicată dintre macedoromâni. Macedoromânii erau oameni sârguincioşi şi cumpătaţi, puneau interesele economice înainte de toate, ţineau mult la credinţa lor ortodoxă şi la dezvoltarea culturii. Deţinând prăvălii în toate punctele frecventate ale oraşului, în scurt timp şi-au făcut averi considerabile, au achiziţionat multe proprietăţi imobiliare. Cei mai iluştri locuitori din centrul Pestei aparţineau acestei comunităţi.

Faptul că aceştia au cumpărat terenurile şi imobilele cele mai scumpe şi au construit palate în centrul şi pe teritoriul din ce în ce mai extins al Pestei, sunt dovezi elocvente ale îmbogăţirii lor. Mulţi macedoromâni s-au stabilit în special în zona Pieţei Teatrului (azi piaţa Vörösmarty), a Pieţei József nádor şi Újvásártér (azi piaţa Erzsébet), iar alţii locuiau pe străzile Váci, Bálvány (azi strada Október 6) şi pe strada Két sas (azi strada Sas). Ei nu construiau imobile numai pentru a avea unde locui sau pentru a le folosi drept spaţii comerciale, ci pentru a investi. Familia Lica avea 15 case iar familia Mocioni 17 case. Familiile Nedelcu, Gojdu, Lepora, Derra, Ioanovici şi Sina erau, de asemenea, proprietare ale mai multor clădiri. Numeroase dintre acestea fac şi astăzi parte din patrimoniul imobiliar al capitalei Ungariei. (…)

De la începutul secolului al 19-lea, Atanasie Grabovschi (1779–1840) organiza în această casă un salon literar, având printre invitaţii permanenţi pe Petru Maior, Samuil Micu-Clain, Gheorghe Şincai, Dinicu Golescu, Zaharia Carcalechi, Dimitrie Ţichindeal, Teodor Aaron, Damaschin Bojincă, Moise Nicoară, Eftimie Murgu, Emanuil Gojdu şi încă mulţi alţii. Proprietarul întreţinea relaţii strânse cu scriitorii din Moldova şi Ţara Românească, în special cu Dinicu Golescu. Cu timpul, mai mulţi studenţi români ai Universităţii din Pesta frecventau salonul Grabovschi, unde se purtau discuţii serioase de literatură, istorie, religie şi se ţineau conferinţe. Toţi scriitorii şi gânditorii mai renumiţi din acele timpuri s-au perindat prin acest salon. Aici s-a conturat şi a prins viaţă mişcarea naţională română din Pesta.
Ideile celor care frecventau salonul au fost publicate în revista de literatură Biblioteca românească. (…)

Curtea Gojdu

Marele mecena al românilor din Ungaria, Emanuil Gojdu (1802–1870), provine dintr-o familie de negustori macedoromâni. Familia Gojdu s-a refugiat din oraşul Moscopole, de pe teritoriul Albaniei, în 1769, din faţa primejdiei turceşti. Trecând mai întâi prin Polonia, familia s-a aşezat în Ungaria şi s-a instalat la Miskolc, de unde o ramură a ei s-a mutat la Oradea. De altfel, din această familie provine şi scriitorul şi ziaristul maghiar Gozsdu Elek.

Emanuil Gojdu s-a născut în Oradea, la 9 februarie 1802. A studiat la şcoala românească din Oradea, apoi la liceul catolic din oraş, după care s-a prezentat la Academia de Drept. Un an mai târziu, şi-a continuat studiile la Bratislava. În 1823 şi-a terminat studiile la Pesta, unde a fost numit notar cambial şi, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, a obţinut diploma de avocat. A lucrat trei ani de zile în biroul lui Vitkovics Mihály, avocat şi poet din Pesta. Obişnuiţii casei Vitkovics erau fruntaşii literaturii maghiare de atunci, printre care Kazinczy Ferenc, Virág Benedek, Berzsenyi Dániel, fraţii Kisfaludy şi Fáy András. Tânărul Gojdu, ca prieten şi colaborator al gazdei, a participat deseori la aceste serate.

S-a împrietenit cu literaţii invitaţi şi, prin intermediul lor, a cunoscut şi literatura maghiară. El însuşi a publicat câteva versuri în limba maghiară, în revista Szépliteraturai Ajándék (1826). Gojdu frecventa, de asemenea, salonul literar românesc care funcţiona în casa lui Atanasie Grabovschi din Pesta, unde oaspeţi obişnuiţi erau Petru Maior, Samuil Micu Clain, Dimitrie Ţichindeal, Teodor Aaron, Damaschin Bojincă, Moise Nicoară, Zaharia Carcalechi, Ştefan P. Niagoi, Ioan Teodorovici, Eftimie Murgu, Petru Moaler Câmpianu, Andrei Mocioni0, Constantin Lecca, Pavel Vasici, Partenie Cosma.

Gojdu a fost avocat stagiar timp de trei ani, după care şi-a deschis un birou de avocatură propriu. El a fost primul avocat care, în 1826, a intentat acţiuni la consiliile din Pesta şi din Buda, în limba maghiară – în locul limbii latine folosite până atunci. Tot de numele lui se leagă redactarea în limba maghiară a proceselor verbale ale Bisericii Greco-Române din Pesta, întocmite până atunci în limba germană.

Deoarece grecii nu recunoşteau primatul limbii române iar românii primatul limbii greceşti, documentele bisericii lor comune erau redactate în limba germană. Emanuil Gojdu, cunoscut deja ca avocat cu prestigiu şi personalitate cu o mare influenţă, în 1836 a militat puternic în vederea renunţării la limba germană, iar iniţiativa lui s-a bucurat de succes.

Gojdu a devenit în scurt timp cel mai căutat avocat din Pesta. Pledoariile lui erau publicate în presa de specialitate din ţară şi din străinătate, iar el era citat ca exemplu în faţa studenţilor la drept din Pesta şi din Bratislava. Spirit întreprinzător, Gojdu a ajuns foarte repede proprietar al unor depozite bancare considerabile, a cumpărat diverse imobile şi acţiuni la Pesta.

În 1832, s-a căsătorit cu Anastasia Pometa, originară dintr-o familie macedoromână. În acelaşi an, din zestrea soţiei şi din economiile proprii Gojdu a cumpărat cu treizeci de mii de forinţi casa lui Wilhelm Sebastian, din strada Király, mai târziu şi terenurile din vecinătatea acesteia. În 1854 a trecut la parcelarea acestor terenuri şi a construit un rând de magazine în jurul propriei case. Acest complex poartă şi în momentul de faţă numele de Pasajul Gojdu.

Gojdu a devenit cel mai mare mecena al culturii româneşti din Pesta. Şi-a îndreptat atenţia încă din tinereţe spre sprijinirea progresului literaturii române din Ungaria şi a susţinut financiar tipărirea operelor în limba română, la Tipografia Universităţii din Buda.

În timpul evenimentelor din 1848, Emanuil Gojdu s-a evidenţiat şi pe tărâm politic. La 21 mai, în casa lui Gojdu s-au adunat românii pentru a adopta două documente importante prin care acordau votul lor de încredere guvernului Batthyány. În noiembrie 1849, lui Gojdu i s-a propus, român fiind, postul de comisar imperial în Bihor, însă avocatul nu a acceptat, refuzând cu tact această funcţie.

În 1860, după publicarea diplomei din octombrie, Gojdu a fost numit comite suprem al comitatului Caraş, şi a fost ales notar al casei magnaţilor. În cadrul dezbaterii purtate în parlamentul maghiar pe tema inscripţiilor, avocatul român a ţinut o prelegere excelentă. Însă nu a rămas prea mult timp comite suprem. După dizolvarea dietei, în 1861, cancelarul Ungariei i-a întrebat pe toţi comiţii dacă sunt gata să execute noile măsuri luate. Gojdu i-a răspuns: „un comite suprem constituţional, atunci când execută dispoziţiunile absolutistice ale unui guvern neconstituţional, nu se mai poate considera comite suprem constituţional şi decât să fiu desconsiderat, mai bine demisionez”.

După dizolvarea dietei, Gojdu se retrage pentru scurt timp din politică şi se consacră în special carierei sale de jurist. Este deja familiarizat cu unele domenii ale economiei. Devine preşedintele Societăţii de Asigurări din Pesta şi al Societăţii pentru morile cu aburi Concordia.

În noiembrie, după dizolvarea dietei demisionează din funcţia de comite suprem. În 1863, după moartea soţiei sale, se însoară din nou. Îşi alege soţie tot dintr-o familie macedoromână de negustori, pe Melania Dumcea, din Pesta.

În 1865 este ales deputat în circumscripţia Tinca, din comitatul Bihor. În această perioadă se gândeşte din ce în ce mai serios să lase o parte din averea sa pentru scopuri culturale româneşti. Astfel se explică răspunsul lui la aclamaţiile alegătorilor, care strigau „Trăiască Gojdu”, la care el a răspuns: „Gojdu numai până atunci să trăiască, până când va lucra spre binele poporului român.”

În dietă era adept al politicii lui Deák Ferenc, supranumit „înţeleptul naţiunii”, de care îl lega o veche prietenie. În calitatea sa de politician, Gojdu lupta pentru convieţuirea paşnică între români şi maghiari, deşi, din această cauză unii români îl considerau renegat. Gojdu a  subliniat de mai multe ori ce primejdii poate provoca ostilitatea dintre cele două naţiuni. Astfel, în vestita lui prelegere din casa magnaţilor a spus, printre altele: „Providenţa dumnezeiască, însuşi Dumnezeul popoarelor din lume a croit soarta comună a celor două naţiuni, română şi maghiară, pentru ca să trăiască împreună, într-o alianţă eternă, fiindcă numai laolaltă vor avea un viitor glorios, iar dacă se vor împotrivi una alteia, vor pieri.” Gojdu era un excelent orator, pledoariile sale erau publicate în Jurnalul Dietei (Országgyűlési Napló).

În 1869, a fost numit jude la Curtea Supremă a Ungariei. Bolnav fiind, a rămas în funcţie numai câteva luni, iar la 3 februarie 1870 a decedat. A fost înmormântat în cimitirul Kerepesi (foto dreapta).

Fundaţia Gojdu („Fundaţiunea lui Gozsdu” 1870–1952)

În testamentul din 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu lasă o parte importantă a averii sale pentru înfiinţarea Fundaţiei Gojdu („Fundaţiunea lui Gozsdu” 1870–1952), menită să ajute cu burse studenţii români ortodocşi din Ungaria şi din Transilvania. Imobilele din strada Dob, strada Holló şi strada Király făceau parte din importanta moştenire a Fundaţiei.

Membrii Reprezentanţei Fundaţiei trebuia să fie totdeauna alcătuit din mitropolitul ortodox român de Sibiu, episcopii ortodocşi din Transilvania şi Ungaria şi din trei bărbaţi laici, de religie ortodoxă, iar patrimoniul Fundaţiei trebuia să fie administrat de casieria Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu. Fundaţia începe să funcţioneze la Budapesta, începând cu data de 23 aprilie 1870, patronată de Congresul Naţional Bisericesc din Ardeal (care a devenit apoi Mitropolia Ortodoxă din Ardeal). Scopul Fundaţiei este de a sprijini studiile şi educaţia tinerilor ortodocşi români de pe teritoriul Ungariei. Între 1871–1919, au fost acordate 5634 de burse. Fundaţia Gojdu a alocat în jur de trei mii de burse pentru ca tinerii să studieze peste hotare, în perioada de până la Tratatul de la Trianon. Astfel, studenţii români talentaţi au urmat cursuri la Berlin, la München, Heidelberg sau la Paris. Printre bursieri îi găsim pe Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza şi Victor Babeş.

Fundaţia Gojdu a fost una dintre cele mai importante fundaţii din Imperiul Austro-Ungar. În a doua jumătate a secolului al 19-lea, cu sprijinul acestei Fundaţii s-a format o intelectualitate românească puternică şi eficientă. În cincizeci de ani de funcţionare, Fundaţia a avut un rol deosebit de important în dezvoltarea culturii româneşti din Transilvania şi din Ungaria.

După sfârşitul Primului Război Mondial situaţia s-a schimbat radical, deoarece patrimoniul Fundaţiei a rămas în Ungaria, Reprezentanţa la Sibiu, în timp ce Oficiul de Administrare a bunurilor era la Budapesta, pe strada Holló numărul 8.

Iar după Trianon, numărul românilor rămaşi în Ungaria a scăzut considerabil, cu atât mai mult al celor îndreptăţiţi la subvenţii din partea Fundaţiei. S-a încercat soluţionarea problemei prin articolul 249 al Tratatului de la Trianon, care obliga Ungaria să restituie patrimoniul fundaţiilor. Tratativele însă au fost blocate repede, încă de la începutul anilor douăzeci, deoarece poziţia guvernului ungar era, de la bun început, că în privinţa restituirii să se procedeze pe bază de reciprocitate.

Înainte de a ajunge la acordul definitiv din 1924, cele două părţi au încheiat un acord interimar, potrivit căruia Reprezentanţa Fundaţiei avea dreptul să dispună liber de patrimoniu. Pe atunci, bunurile Fundaţiei constau din imobile de locuit de mare valoare, din Budapesta, din acţiuni depuse la Prima Casă de Economii din Pesta (Pesti Hazai Első Takarékpénztár), iar pe teritoriu românesc, consta dintr-o casă în Oradea şi titluri de valoare administrate de Mitropolia Ortodoxă din Sibiu.

Românii contestau justeţea revendicărilor avansate de către Ungaria în schimbul restituirii bunurilor Fundaţiei Gojdu. O serie de tratative s-au dus între cele două state între anii 1920 şi 1930, dar nu s-a ajuns la nicio înţelegere. Deşi acorduri interimare au fost semnate în 1924 şi în 1930, părţile nu au putut cădea de acord decât la Bucureşti, la 27 octombrie 1937. Conform acestui acord final, Ungaria trebuia să restituie României, în termen de 30 de zile, întreaga avere a Fundaţiei. Însă acordul nu a fost ratificat decât mult mai târziu, parlamentul de la Bucureşti l-a adoptat doar la 27 ianuarie 1938, iar Parlamentul din Ungaria la 5 iulie 1940. În urma stării de război dintre România şi Ungaria, începând din 6 septembrie 1944, a fost abrogat orice acord încheiat anterior, deci şi acordul din 1937.

Situaţia patrimonială a Fundaţiei s-a deteriorat mult, pe de-o parte din cauza Celui De-al Doilea Război Mondial, pe de altă parte din cauza inflaţiei considerabile din 1945–46, când banii depuşi, obligaţiunile, acţiunile din bănci s-au devalorizat (Fundaţia a înregistrat o pierdere de în jur de 600 de mii de pengő de aur), iar după război, numai locuinţele date în chirie i-au mai sporit avutul.

Între 1947 şi 1952 destinul Fundaţiei Gojdu a fost legat de procedura de expropriere în cadrul planului de urbanism (planul promenadei Madách), de două ori pe rol la tribunalul din Budapesta (1942 şi în 1944). Întrucât acordul din 1937 nu a fost aplicat, Fundaţia nu era considerată personalitate juridică străină, ci o fundaţie ungară. Reprezentanţa română de la Budapesta a cerut într-o notă verbală, la 19 iunie 1947, amânarea executării hotărârii de expropriere. Executarea a fost suspendată de autorităţile judiciare din Budapesta pe data de 10 noiembrie 1947. Astfel, s-a înlăturat primejdia demolării unora dintre imobilele de locuit. Imobilele în proprietatea Fundaţiei Gojdu au fost folosite temporar de două instituţii româneşti, începând din 1948. În imobilul cu numărul IV de pe pe strada Király, la numărul 13, în apartamentul 26 de la etajul al treilea s-a instalat Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, iar Căminul Studenţesc „Nicolae Bălcescu” a funcţionat în curtea Gojdu până în 1949.

Guvernul (comunist n.n.) ungar a naţionalizat imobilele şi patrimoniul Fundaţiei Gojdu în 1952.

Emanuil Gojdu cumpărase în 1832 casa lui Wilhelm Sebastian din strada Király, achiziţionând apoi şi terenurile din jurul clădirii. În 1854 a parcelat terenul viran din strada Király şi a construit un şir de case cu magazine. Acest complex de clădiri este cunoscut şi astăzi sub denumirea de Pasajul Gojdu. Vechiul cartier evreiesc, în care se află acest complex de clădiri, şi-a păstrat structura din secolul al 18-lea; astfel, după Cetate, este cel de-al doilea cel mai vechi cartier din Budapesta, care şi-a păstrat peste ani, arhitectura originală. Strada Király era considerată o stradă foarte elegantă, cu multe clădiri proiectate de Pollack Mihály şi Hild József. Istoria celui mai impresionant cartier, respectiv ansamblu de mici magazine şi case de locuit din Budapesta, începe exact la răscrucea dintre secolele al 19-lea şi al 20-lea.

La 32 de ani după moartea fondatorului, Reprezentanţa Fundaţiei Gojdu a construit în 1902 clădirile de la numărul 13 din strada Király şi de la numărul 16 din strada Dob, cât şi pasajele care le unesc. Locuinţele şi atelierele din incintă au fost date în chirie iar veniturile au contribuit considerabil la creşterea patrimoniului Fundaţiei.

Ansamblul arhitectural, cunoscut azi sub numele de Pasajul Gojdu, a fost proiectat de un cunoscut arhitect al epocii, profesorul universitar Czigler Győző, una dintre personalităţile marcante ale arhitecturii ungureşti, provine dintr-o familie de arhitecţi de veche tradiţie din Giula.

Ansamblul arhitectural cu şapte clădiri şi un pasaj de legătură a jucat un rol important în viaţa comunităţii evreieşti din Pesta: aici s-au organizat primele centre de rugăciune, iar în pasajele comunicante, erau magazine cu amănuntul, care comercializau cu preponderenţă bijuterii şi textile. Corpul de clădiri constituia, de fapt, ieşirea spre vest a cartierului: zidul ghetoului închidea partea dinspre strada Király, iar ultimul pasaj ducea spre centrul cartierului, spre strada Dob.

Ansamblul de imobile dintre numărul 13 din strada Király şi numărul 16 din strada Dob e alcătuit din şapte clădiri, aşezate lângă pasajul din mijloc (cu arcade), legate între ele cu şase pasaje sau curţi interioare. Strada cu spaţii comerciale, proiectată în mod asemănător cu pasajul Gojdu, constituită din mai multe ansambluri, cu un şir de magazine, cu sau fără acoperiş, având şi spaţii de locuit la etaj, a fost o soluţie arhitecturală tipică pentru secolul al 19-lea, aşa cum o demonstrează şi Pasajul Parizian de la Budapesta.

Pasajul Gojdu, cu curţile sale comunicante, este o structură rar întâlnită azi, nu numai în arhitectura budapestană, dar chiar şi în întreaga Ungarie. Ansamblul acesta nu era deloc tipic epocii dualiste. Pe lângă o amplasare specială a corpurilor de clădiri, găsim şi soluţii arhitecturale inedite, atât în exterior, cât şi în interiorul clădirilor. Şirul de curţi fin arcuite, care legau strada Király de strada Dob, prin pasajul de 200 de metri, asigura protecţia oamenilor din locuinţe, ateliere, magazine, crâşme. Cartierul era un oraş în oraş, un spaţiu cu un nivel social mai modest, dar animat de zgomotul unei vieţi palpitante.

Czigler Győző a proiectat pe terenul din strada Király patru clădiri cu câte trei etaje, iar pe terenul din strada Dob trei clădiri cu câte două etaje. A construit la parterul acestora 45 de magazine, legate de clădiri, respectiv de pavilioanele realizate pe loc. Strada, care trecea prin cele şase curţi era pavată cu gresie, putând fi folosită de traficul local, dar şi în alte scopuri. În acest ansamblu de pasaje, numit Curtea Gojdu, se desfăşura o activitate comercială tumultuoasă, imprimând o notă specifică cartierului din Erzsébetváros. Locuinţele şi atelierele din strada Dob şi din strada Király erau închiriate în special de familii de origine evreiască. Aceste spaţii reprezentau adevărate insule izolate pentru locatarii lor.

Cele şapte case de aici, cât şi clădirea de pe strada Holló numărul 8 făceau parte din patrimoniul Fundaţiei Gojdu. În clădirea de pe strada Holló numărul 8, din anul 1900 funcţionează Parohia Bisericii Ortodoxe Române din Budapesta.
Exproprierea clădirilor din Fundaţia Gojdu era în permanenţă la ordinea zilei, începând din anii 1930, din cauza construirii promenadei Madách. Imobilele erau trecute unul după altul pe lista de exproprieri. Prima ofertă concretă privind valoarea exproprierii i-a fost trimisă Oficiului Fundaţiei în 1942, dar suma de două sute de mii de pengő a fost considerată a fi un preţ mult prea scăzut, astfel oferta nu a fost acceptată. S-a ajuns la tribunal, dar procesele au fost atât de mult tărăgănate sub pretextul unei situaţii juridice neclare, încât în 1944 clădirile au fost marcate cu steaua galbenă, fiind locuite de populaţie evreiască. În timpul luptelor de la Budapesta, clădirile au fost serios avariate.

Locul unde extremiştii maghiari şi germanii au creat ghettoul evreiesc 

Anul 1944 este, cum se cunoaşte, anul tragediei. La sfârşitul lunii noiembrie, aici au fost ridicate zidurile ghetoului, în numai câteva zile. Cele patru porţi ale acestuia erau zi şi noapte păzite de membrii organizaţiei Nyilas (Partidul “Crucilor cu săgeţi” al extremiştilor maghiari – n.n.) şi de soldaţi SS. În pasaj au fost înălţate garduri. În locuinţe au fost înghesuiţi în special femei, copii şi bărbaţi în vârstă. Locuri de dormit nu erau pentru toţi. Organizaţia internaţională a Crucii Roşii asigura un stoc de alimente pentru bucătăriile publice din ghetou. Locuitorii Curţilor Gojdu primeau şi ei câteva linguri de fiertură de varză sau o supă de cartofi. Însă majoritatea oamenilor din ghetou s-au îmbolnăvit din cauza subnutriţiei sau chiar au murit de foame.

După 1945, supravieţuitorii au revenit în magazinele lor. Au sosit şi noi chiriaşi. În urma naţionalizării, manufacturierii au format cooperative, la fel şi artizanii care confecţionau papuci. Apoi, cei care au avut posibilitatea, şi-au scos autorizaţii de mici producători. Astfel, viaţa şi-a reluat încet cursul în bazarul Gojdu, deşi cu un avânt mult diminuat.

După război, românii din Ungaria intenţionau să folosească pasajele Gojdu în diverse scopuri culturale, de învăţământ, dar Ministerul Educaţiei Publice le-a refuzat pe rând cererile. Începând din 1948, două instituţii româneşti au folosit temporar unele clădiri de aici, care, împreună cu celelalte, au fost naţionalizate în 1952.

În 1990, imobilele din curtea Gojdu au ajuns în proprietatea primăriei sectorului VII. Primăria a publicat în 1997 o licitaţie în vederea evaluării Curţilor Gojdu. În 2004, societatea comercială Autóker Holding S.A. (subsidiara a AP Enterprises, un holding controlat de investitori israelieni, potrivit publicatiei israeliene de afaceri Globes – n.n.) a cumpărat Curtea Gojdu de la societatea Magyar Ingatlan S.r.l. După ce firma a obţinut autorizaţie de construcţie, în aprilie 2005 a demarat lucrările de renovare a grupului de clădiri. După lucrările de reconstrucţie, inaugurarea festivă a Curţii şi depunerea pietrei de temelie a noii construcţii au avut loc pe data de 28 aprilie 2005. Odată cu lucrările de renovare, în Curtea Gojdu s-au realizat 120 de apartamente de lux şi în jur de 24 de spaţii pentru restaurante şi magazine. Faţadele clădirilor din curtea Gojdu şi-au recâştigat forma şi culoarea originală, datorită înregistrării lor ca monumente de arhitectură. Acum devine posibilă şi amenajarea promenadei Madách, proiect dorit de mult timp.

Astfel, acest cartier din Budapesta, înscris în patrimoniul UNESCO, se îmbogăţeşte cu un ansamblu impresionant de clădiri reînnoite. În prezent, doar două plăci comemorative (în strada Király şi Holló) mai amintesc de proprietatea românilor din Ungaria asupra Curţii Gojdu. Doar aceste plăci mai transmit posterităţii mesajul moştenirii culturale şi morale a patrimoniului Gojdu de la Budapesta.”

Sursa: Mária Berényi via Ziaristi Online

Lucrarea integrală poate fi citită şi descărcată de la Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria

Placa comemorativa