Sub numele de autotunuri, tunuri de asalt, obuziere autopropulsate, tunuri autopropulsate, au reprezentat o categorie aparte de tehnica militara. Destinatia lor era sprijinul infanteriei in ofensiva, lupta antitanc si loviturile de artilerie indirecte, beneficiind de mobilitate si viteza.
In Armata Romana au aparut in anul 1943, in plin WW II, in principal ca o necesitate in lupta impotriva blindatelor, capitol la care Romania nu statea deloc bine, lipsindu-i in general mijloacele eficiente de lupta (tunuri performante de calibru mare si proiectilele aferente); prezenta lor fiind reclamata si de catre trupele de infanterie, descoperite in fata blindatelor si predominante in armata noastra pe atunci.
Desi exista posibilitatea de a achizitiona tunuri de asalt din Germania (ceea ce s-a si facut pana la urma in cadrul Planului Olivenbaum), Romania, cu ajutorul cercetatorilor ei si dispunand pe atunci de o industrie grea cvasi-inexistenta, a incercat si chiar a reusit, prin mijloace proprii, sa-si faca propriile mijloace de lupta. Oamenii s-au descurcat bine cu ceea ce aveau pe atunci, fiind inexplicabil astazi (sau explicabil!) de ce NU SE MAI POATE!
Primul produs de acest gen realizat a fost autotunul TACAM T-60 (Tun Anticar pe Afet Mobil T-60), aparut in anul 1943 (12 ianuarie), realizat fiind la uzinele LEONIDA-Bucuresti si Arsenalul Armatei, de catre un colectiv de cercetatori condusi de catre locotenent-colonelul inginer, Constantin Ghiulai (un nume definitoriu in constructia de blindate si tunuri). Autotunul era realizat pe sasiul tancului de captura sovietic T-60 (asta aveau, cu asta lucrau), modificarile fiind esentiale: turela deschisa pentru usurarea tragerii, placi de blindaj de 15 mm grosime provenind de la tancurile sovietice BT-7 si montarea unui tun de camp sovietic F-22 (calibrul 76,2 mm, model 1936; bataie maxima 14000 m; putea strapunge blindaje de 67 mm la distanta de 1000 m; utiliza munitie specifica tunurilor rusesti, inclusiv a celor de 76,2 mm, model 1900), intrand in dotarea Companiei 61 Antitanc (Regimentul 1 Care de Lupta -16 bucati), ulterior si la Compania 62 Antitanc (acelasi Regiment -18 bucati), iar din anul 1944 la Divizia 8 Cavalerie (in urma pierderilor suferite in lupta).
TACAM T-60
TACAM T-60 avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm F-22, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea tevii 3895 mm/51,2 calibre; latimea 2350 mm; greutatea pentru mars 9000 kg; lungime totala 5510 mm; lungime sasiu 4240 mm; camp de tragere vertical cuprins intre -5/+8 grade; viteza maxima pe sosea de 40 km/h; autonomie pe sosea de 200 km; putere motor 80 CP; munitie 40 de proiectile; regim de foc 15 proiectile/minut; motor GAZ 202 (licenta FARGO FH-2); echipaj 3 militari. Autotunul s-a comportat bine pe front, dar a suferit pierderi grele, iar in octombrie 1944 cele care au supravietuit au fost confiscate de catre “eliberatorii si civilizatorii” sovietici.
Tot in anul 1943, s-a luat decizia de transformare a tancurilor cehoslovace SKODA LT-35 (R-2, in Armata Romana, depasite, ce nu mai faceau fata razboiului modern) in autotunuri. De proiect s-a ocupat tot locotenent-colonelul inginer, Constantin Ghiulai si echipa sa, transformarea facandu-se la uzinele LEONIDA-Bucuresti. Tunul ales a fost tot unul de fabricatie sovietica -interesant fiind faptul ca acestea erau superioare ca putere de foc celor germane asemanatoare –ZIS 3, model 1942, calibrul 76,2 mm. Acest tun era eficace impotriva unui T-35 de la 500 m, dar utilizand proiectile perforante romanesti “Costinescu T”.
21 de R-2 au fost construite, ele au fost in dotarea Companiei 63 Antitanc (Regimentul 1 Care de Lupta), participand la luptele pentru eliberarea Bucurestiului, jumatatea dintre ele fiind pierdute in lupta. Cele care au supravietuit au fost transferate Regimentului 2 Care de Lupta, participand la luptele dinMoraviasiAustria, de unde doar un singur exemplar s-a intors intara, fiind expus la Muzeul Militar National “Regele Ferdinand I”.
TACAM R-2
TACAM R-2 avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm ZIS -3, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea tevii 52 calibre; latimea 2064 mm; greutatea pentru mars 12000 kg; lungime sasiu 5000 mm; urca panta maxima de 45 grade; camp de tragere vertical cuprins intre -5/+15 grade; camp de tragere orizontal pana la 30 grade; autonomie pe sosea de 160 km; viteza maxima pe sosea de 30 km/h; viteza maxima pe teren accidentat de 15 km/h; putere motor 125 CP; munitie 32 de proiectile; motor SKODA T-11 pe benzina; echipaj 3 militari.
Insa, cel mai interesant proiect romanesc de autotun este de departe, prin complexitatea si inovatiile sale, vanatorul de care MARESAL. Acesta a avut parte de o glorie scurta, marcata de scandaluri de coruptie si incompetenta; in acest sens parerile specialistilor sunt impartite –unii il considera o reusita, altii un esec rasunator (inclusiv dintre constructorii sai!).
MARESAL, avea o conceptie revolutionara (unul dintre aspecte fiind lipsa turelei, ceea ce-l facea greu de atins si distrus), proiectul debutand la cererea Maresalului Ion Antonescu, in decembrie 1942, fiind definitivat in anul 1944, cu putin timp inainte de evenimentele de la 23 August. El s-a nascut din dorinta absolut stringenta de imbunatatire a capacitatilor de lupta antitanc ale armatei romane, deficitara la acest capitol (handicap cu care se v-a confrunta, din pacate, pe toata perioada razboiului) si se baza pe un concept de vanator de tancuri usor, foarte mobil, cu o mare putere de foc, care putea fi construit de industria firava existenta la acea data. Au fost realizate trei prototipuri (M-00/01/02/03/04/05) la uzinele ROGIFER –Bucuresti, initial prin adaptarea unui sasiu de tanc sovietic usor T-60, de captura, aceasta fiind varianta M-00. Pe acest sasiu s-a montat un tun sovietic, de captura, Putilov-Obuhov M 1904-1930, de 122mm L-12, la care se adauga o mitraliera coaxiala de 7,92mm ZB HMG, iar partea superioara era protejata prin 4 placi blindate. Primele rezultatele au fost bune, desi unul dintre realizatorii sai contesta acest lucru (si poate chiar are dreptate!). In cartea sa “File din trecutul artileriei romane moderne”, generalul-maior Nestorescu Valerian, afirma: “Parintii tanchetei au fost empirismul si crasa nepricepere profesionala a acelora care se aciuisera pe langa cabinetul militar al lui Antonescu (parca asa ceva ne suna cunoscut si astazi!!!). Masina s-a nascut in mod abuziv, a trait prin mijloace condamnabile si s-a hranit din averea statului (iarasi ne suna a ceva cunoscut astazi!!!), din care a luat cat a vrut. Initiatorii ei s-au crezut isteti dandu-i un nume, prin a carei sonoritate incercau sa se puna la adapost de consecintele incapacitatii lor profesionale. Care era acest nume? Simplu de tinut minte! “Carul M”, unde “M” indica gradul celui care a patronat nasterea tanchetei”. Fara cuvinte dragi cititori! Insa, indiferent care este adevarul, MARESAL a reprezentat un proiect ambitios pentru Romania si industria sa aflata la inceput (poate chiar prea ambitios, am spune noi!) si cu siguranta a fost “un model” pentru cel german HETZER (sa nu uitam faptul ca Maresalul Antonescu a prezentat acest proiect in decembrie 1943 lui Hitler, acesta fiind deosebit de incantat, ordonand specialistilor si uzinelor germane sa-l sprijine, fiind vorba despre uzinele ALKETT si VOMAG).
M-03, avea sasiul mai lung cu 43,2cm si mai lat cu 13,4cm, decat cel original M-00; cutia blindata fiind sudata, iar structura interioara era intarita prin compartimentare, masina fiind robusta si rezistenta. Tunul folosea o lovitura de tip cumulativ, ce a fost creata special pentru el, de tipul Hohllandung. In anul 1943, a fost realizat tunul AT, RESITA, de 75mm, a carui putere de foc si precizie, depasea in mare parte majoritatea gurilor de foc similare straine de la acea data! Testat in poligonul de la Suditi, tunul RESITA a reusit sa strapunga 8 placi de blindaj de otel cu grosimea de 100 mm, dispuse la 300 si 1000 m. Interesant este faptul ca acest tun, modernizat insa, se afla si astazi in dotare, ceea ce spune multe despre calitatea si performantele sale!
Acest tun a fost montat si pe MARESAL, dar conform generalului-maior Nestorescu Valerian, el n-a dat rezultate satisfacatoare (la testele din poligonul Suditi, tancul MARESAL nu a reusit sa nimereasca nicio tinta. Lipsa de pregatire, echipamente de ochire si vizare necorespunzatoare sau pur si simplu ghinion, greu de spus!). Cu toate acestea, in noiembrie 1943, au inceput pregatirile pentru inceperea productiei de serie, achizitionandu-se masini unelte, SDV-uri si comandandu-se totodata in Franta 1000 de motoare Hotchkiss (comanda ce ulterior va fi anulata in favoarea unui motor Diesel german de 220 CP, superior celui francez care avea doar 120 CP, motor pentru care germanii au oferit licenta –este vorba despre motorul PRAHA ce se va regasi ulterior pe HETZER).
Ultimul model de MARESAL a fost M-05, ce utiliza componente de fabricatie romaneasca, abandonand total modelul T-60 initial. La acesta, singurele componente din import –in mare parte aduse din Germania- erau: motorul si cutia de transmisie, senilele CKD, aparatul radio si o mare parte din dispozitivul optic de ochire, ce urma a fi asimilat in fabricatie la IOR.
Se intentiona fabricarea a cel putin 100 de vehicule pe luna, ceea ce pentru industria romaneasca de atunci era foarte mult! S-au comandat chiar si 1000 de care MARESAL, incepand antrenamentul echipajelor ce apartineau Regimentului 2 Care de Lupta (32 de batalioane AT, fiecare cu cate 30 de bucati). Ca o nota de senzational, la carele ce urmau sa intre in productia de serie, se intentiona folosirea cimentului antimagnetic si a schemei de camuflaj multicolor (noutati in Armata Romana, ele nefiind uzuale decat in armata germana!). Interesant este faptul ca si germanii au dat o comanda initiala de aproximativ 100 de bucati, dar evenimentele din august 1944 a anulat totul, inclusiv existenta vanatorului de tancuri romanesc.
Dupa 23 august 1944, sovieticii “eliberatori” au confiscat tot ceea ce tinea de MARESAL: planuri, utilaje, SDV-uri, prototipuri, inclusiv seria O, care urma sa intre in dotare in noiembrie 1944 si aflata pe linia de fabricatie, fara a ne mai inapoia ulterior nimic.
MARESAL, avea urmatoarele caracteristici: tun calibrul 75 mm RESITA, model 1943, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea 5800 mm; latimea 2440 mm; greutatea pentru mars 10000 kg; inaltimea 1540 mm; viteza maxima pe sosea de 45 km/h; echipaj 2 militari (se pare ca totusi solutia nu era cea ideala, incarcarea facandu-se greu. HETZER, copia germana, n-a adoptat-o).
Cel mai performant tun de asalt pe care l-a avut Armata Romana in WW II, a fost STURMGESCHUTZ III AUSFUHRUNG G, cunoscut la noi si ca “Stug III Ausf G” sau “T As/T As T3”. Acesta era un adevarat distrugator de tancuri, avand o inaltime redusa, fiind greu de localizat si distrus. Avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 75 mm Stuk 40/L-48, mitraliera calibrul 7,92 mm; lungimea 6850 mm; latimea 2950 mm; inaltimea 2160 mm; blindaj cuprins intre 16-35 mm; greutate 23,9 tone; camp de tragere vertical cuprins intre -6/+20 grade; viteza maxima pe sosea de 40 km/h; viteza maxima pe teren accidentat de 25 km/h; putere motor 296 CP; munitie 54 de proiectile si 600 cartuse; motor MAYBACH HL120 TRM V-12 cu petrol; raza de actiune de 155 km pe sosea; echipaj 4 militari.
T As T3 s-a aflat in dotarea Diviziei 1 Blindate si la Divizia 8 Cavalerie Purtata, intr-un numar de aproximativ 110 bucati (se preconizau mai multe, dar atatea au putut fi achizitionate –unele au fost chiar transferate de catre armata germana-in perioada octombrie 1943-august 1944, in cadrul Planului Olivenbaum). Cele care au supravietuit razboiului (aproximativ 30 de exemplare) au ramas in dotare pana in anul 1954, cand au fost definitiv inlocuite cu tehnica de fabricatie sovietica, SU-76/100.
Armata Romana a mai avut in dotare si cateva autotunuri (numar incert) TAs T4 (PANZER IV/70V), capturate de catre sovietici si cedate celebrei Divizii 1 Mecanizate “Tudor Vladimirescu”. Ele au ramas in dotare (cele care au supravietuit razboiului) pana in 1950 si erau construite pe sasiul tancului PANZER IV. Avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 75 mm Pak 42/L-70, mitraliera MG-34, calibrul 7,92 mm; lungimea 8500 mm; latimea 3170 mm; inaltimea 1850 mm; blindaj: 80 mm frontal, 10 mm lateral; greutate 25,8 tone; putere motor 300 CP; munitie: 55 de proiectile si 660 cartuse; motor MAYBACH HL120 TRM; raza de actiune de 210 km pe sosea; viteza initiala a proiectilului cuprinsa intre 700-1120 m/s; bataia maxima a tunului de 10000 m; echipaj 4 militari.
Tot de la sovietici, Regimentul 2 Care de Lupta a avut in inzestrare prin donatie, un obuzier autopropulsat T As HUMMEL (BONDARUL). Unul singur! Acesta avea numarul de identificare U 069009, unde initiala “U” era specifica trupelor de uscat. Interesant este faptul ca sovieticii l-au “donat” fara inchizatorul tunului de tipul “15 cm SFH 18/1 L-30” cu bataie maxima de 13000 m, ceea ce-l facea relativ inutil (ne intrebam insa ce puteau face cu el, fara inchizatorul armei principale!? Poate doar sa se uite pe teava!). Obuzierul autopropulsat avea o greutate de 2,5 tone, iar soarta sa este necunoscuta –cel mai probabil a fost abandonat sau pierdut in lupta.
Incepand cu anul 1949,a inceput sa intre in dotare tehnica de fabricatie sovietica, precum autotunul SU-76. Realizat in peste 14000 de exemplare, acesta era un hibrid obtinut prin montarea tunului de camp de 76 mm, ZIS-3, pe sasiul tancului T-70 (o solutie asemanatoare au adoptat si specialistii romani la autotunul TACAM T-60. Interesant acest aspect!).
SU-76, a fost un vehicul reusit ce indeplinea trei roluri: tun usor de asalt, tun mobil antitanc, tun pentru tragerile indirecte. Era dotat cu statie radio (10 RT, legatura in fonie si telegrafie, bataie maxima 15 km in mers/20 km stationar), blindaj frontal de 35 mm grosime si lateral de 16 mm. S-a aflat in dotarea Regimentului 10 Autotunuri de la Targoviste, iar ulterior si in dotarea bateriei de autotunuri de la regimentele de infanterie (cate 6 piese), alaturi de cate un divizion de tunuri ZIS-3. A ramas in dotare multi ani, pana in anul 1998, devenind chiar “vedeta” de film (a aparut in filmul lui Sergiu Nicolaescu-“Noi, cei din linia intai”, realizat in anul 1985).
SU-76, avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm ZIS-3, mitraliera DT/DTM, calibrul 7,62 mm; regimul de foc 5-6 proiectile/minut; lungimea 4965 mm; latimea 2730 mm; inaltimea 2170 mm; greutate 10,5 tone; putere motor 140 CP; motor SR 211 pe benzina; raza de actiune de 206 km pe sosea; viteza pe drum denivelat 20 km/h; urca panta maxima de 30 grade; trecea pante transversale de 35 grade; echipaj 4 militari. Au fost in inzestrare peste 320 de exemplare!
Tot in anii *50, a intrat in inzestrare autotunul SU-100, model 1944, mult superior lui SU-76. Acesta, in variante modernizate, se mai afla inca in dotarea unor state si astazi, cu deosebire tari africane si arabe. SU-100, in WW II, a fost cel mai bun tun autopropulsat din lume, fiind capabil sa strapunga blindaje de 125 mm de la 2000 de m (blindajul de 85 mm al tancului german PANTHER era facut ciur de la 1,5 km!). A ramas in inzestrare pana la inceputul anilor *90, la divizionul antitanc din organica diviziilor mecanizate si la bateria antitanc (cate 4 vehicule) din divizia de tancuri.Romaniaa avut in dotare cateva zeci de SU-100 (probabil 70 de exemplare), ele fiind vazute si in timpul Revolutiei din 1989.
SU-100, avea urmatoarele caracteristici: tun calibrul 100 mm D-10S (identic cu cel de pe T-55); bataie maxima: cu proiectil perforant 4000 m/ cu proiectil exploziv 16800 m; regimul de foc 2-3 proiectile/minut; lungimea 8300 mm; latimea 3000 mm; inaltimea 2700 mm; greutate 31,6 tone; blindaj frontal 75 mm; putere motor 580 CP; motor V-2-34 M Diesel; consum pe sosea 200-270 l/100 km; consum pe drum de tara 350l/100 km; raza de actiune de 300 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 40 km/h; urca panta maxima de 30 grade; trecea vaduri adanci de 1,3 m; echipaj 4 militari.
Odata cu autotunurile SU-100, au aparut in dotarea armatei si obuzierele-tun autopropulsate, ISU-152, model 1943 (T-152), care au fost de departe cele mai mari autotunuri pe care le-a avut vreodata in inzestrare. Acesta folosea turela tancului greu sovietic IS-2 (Iosif Stalin) cu blindaj de 90 mm la partea frontala inferioara, iar in jurul tevii obuzierului ML-20 (lungimea tevii 4900 mm, 32,3 calibre) era nici mai mult, nici mai putin, de 320 mm!!!
Trapele erau dotate cu periscoape (TPU-4 BisF), masina avand in dotare si o statie radio de tipul 10R/10RK, fiind un vehicul masiv si greoi, care avea avantaje (putea indeplini mai multe tipuri de misiuni, precum: artilerie grea de asalt, distrugator de tancuri, obuzier-tun autopropulsat) dar si dezavantaje (dispunea de o rezerva prea mica de proiectile, de 20 de lovituri: 13 explozive si perforante, OF-540 de 43,56 kg si BR-540 ce putea distruge blindaj de 115 mm la 1000 m; 7 proiectile G-545 ruptura-beton de 56 kg; reancarcarea vehiculului cu munitie se executa in 40 de minute (extrem de mult in conditii de lupta). Pentru propria protectie, ISU-152 era dotat cu o mitraliera AA de 12,7 mm, DSK cu 300 de cartuse. Cu toate acestea, el actiona doar sub protectia infanteriei, ceea ce se si recomanda! S-a aflat in dotarea divizioanelor de artilerie ale celor trei divizii de tancuri (6,7 si 57) pana pe la inceputul anilor *90.
ISU-152, avea urmatoarele caracteristici: tun-obuzier ML-20, 152 mm, mitraliera AA de 12,7 mm, DSK ; lungimea 9180 mm; latimea 3070 mm; inaltimea 2480 mm; greutate 47,2 tone; blindaj frontal 75 mm; putere motor 520 CP, 11 CP/tona; motor V 2IS/V 54K Diesel; capacitate rezervoare 560 l; raza de actiune de 120 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 37 km/h; echipaj 4-5 militari.
Ultimele obuziere autopropulsate ce sau aflat in dotarea armatei noastre pana in anul 2005, au fost 2 S1 GVOSTIKA (GAROAFA –ce denumire interesanta pentru o arma!) si copia sub licenta, facuta la Mizil sub numele de “MODEL 1989”. Interesant este faptul ca GVOSTIKA se afla inca in dotarea multor armate, in numar mare, multe dintre acestea avand licenta de fabricatie. Romania, a inceput fabricarea “Garoafei” sub licenta, incepand cu anul 1989, dar pe sasiu de MLI-84 (un numar de 42 de vehicule au fost fabricate la Mizil), doar turela era importata din Rusia, aceasta fiind dotata cu obuzierul calibru 122 mm, 2 A31. Initial insa,Romaniaa importat din URSS o singura baterie 2 S1 GVOSTIKA (6 obuziere); un numar infim datorat probabil intentiei de a le produce local. Obuzierele autopropulsate de 122 mm, sau aflat in dotarea Divizionului 25 Artilerie (Brigada 22 Tancuri, Bucuresti, 24 de exemplare) si a Divizionului 55 Artilerie, Turda (Brigada 6 Tancuri, 18 exemplare + cele 6 2 S1 originale). Din anul 2005, atat varianta romaneasca “MODEL 1989” cat si cea 2 S1 GVOSTIKA, au iesit din inzestrare aflandu-se stocate (de ce, nu putem intelege, fiindca erau o tehnica relativ noua ce putea fi modernizata, asa cum au facut dealtfel polonezii si bulgarii. Exista unele voci care afirma caRomanian-a platit licenta pentru aceasta tehnica, iar rusii au interzis fabricatia, nemailivrand turele si alte componente, care totusi se pare ca veneau dinBulgaria. Si-asa, sistemele GVOZDIKA au fost livrate de catre URSS fara sistemul de conducere a focului, ceea ce le facea relativ inutile, din motive inca neclare).
“MODEL 1989”, avea urmatoarele caracteristici: tun-obuzier calibrul 122 mm, 2 A31, 38 calibre, bataie maxima 15,2 km; lungimea 7505 mm; lungimea tevii cu frana 4658 mm; latimea 2730 mm; inaltimea tunului 2720 mm; greutate pentru mars 18300 kg; camp de tragere vertical de la -3/+70 grade; consum 200 l/100 km; raza de actiune de 450 km pe sosea; urca panta maxima de 35 grade; viteza pe sosea de maxim 64 km/h; echipaj 4 militari.
La ora actuala, Armata Romana nu mai are in dotare obuziere autopropulsate, iar binecunoscutul proiect ATROM care oficial “exista, dar lipseste cu desavarsire din inzestrare”, are un viitor incert. Este pacat insa ca armata a fost lipsita de un mijloc de lupta eficient, mobil, care ar fi avut multe de spus pe campul de lupta modern. O situatie deloc imbucuratoare, a carei rezolvare pe masura ce trece timpul, devine din ce in ce mai nesigura.
WW
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SI IMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru); WIKIPEDIA –Enciclopedia libera; Internet.
Sursa poze: Wikipedia
Sunt cateva probleme cu articolul pe care vreau sa le subliniez:
1. La viitor se scrie mereu va, fara cratima. (handicap cu care se v-a confrunta). De evitat. 🙂
2. La TACAM T-60 e impropriu spus turela deschisa, fiindca nu avea turela. Era suprastructura sau camera de lupta protejata de scuturi.
3. „acestea erau superioare ca putere de foc celor germane asemanatoare –ZIS 3, model 1942, calibrul 76,2 mm” ZiS-3 a fost mereu inferior PaK 40 ca putere de perforare.
4. Tunul Resita nu mai e in dotare in prezent, din cate stiu a fost retras in depozite definitiv in 1998 si nu stiu ce s-a intamplat cu ele (daca mai sunt sau casate). Poate e o confuzie cu Resita M1975/77, care nu prea are nimic de-a face cu M1943.
5. Dupa 23 august 1944, Maresal a mai fost testat prin septembrie din cate imi amintesc. In octombrie parca s-a confiscat totul.
6. Hetzer nu era chiar o copie, desi utiliza unele solutii constructive de la Maresal.
7. „distrugator de tancuri” – vanator de tancuri.
8. TAs T4 nu e clar daca a fost mai mult de un exemplar. Si nu stiu de ce scrie „cele care au supravietuit razboiului” fiindca au fost primite dupa razboi.
9. Hummel a fost primit prin martie 1945 daca imi amintesc eu bine. Si n-a fost folosit in lupta din cauza lipsei inchizatorului, fiind vazut si dupa razboi la paradele militare de ziua regelui.
10. Legat de SU-76, acesta folosea un sasiu extins de T-70. Sovieticii au incercat sa puna pe sasiu normal, dar n-au reusit. Romanii au reusit (cu ceva modificari, ranforsari si etc).
11. N-as zice ca SU-76 era chiar reusit. Ca autotun antitanc era depasit, ca artilerie autopropulsata avea efect la tinta prea mic din cauza calibrului. Era bun doar ca vehicul de sprijin.
12. „Acesta folosea turela tancului greu sovietic IS-2 ” poate sasiul.
13. „Exista unele voci care afirma caRomanian-a platit licenta pentru aceasta tehnica, iar rusii au interzis fabricatia, nemailivrand turele si alte componente, care totusi se pare ca veneau dinBulgaria. Si-asa, sistemele GVOZDIKA au fost livrate de catre URSS fara sistemul de conducere a focului, ceea ce le facea relativ inutile, din motive inca neclare).” Aici e o confuzie. Cele 6 bucati cumparate din URSS n-aveau SCF, am impresia ca s-a montat unul dezvoltat in tara (sau copiat…) cu sprijinul IOR si nu mai tin minte ce institut, ca si la Model 1989. Turelele (fara tun, tunul era fabricat la Arsenal Resita, fiind denumit A565) pentru Model 1989 au fost cumparate de la URSS si livrate de Bulgaria. Nu era mare chestie, am mai cumparat noi si SU-100 de la URSS si ni le-au livrat de pe linia de productie cehoslovaca. Asa mergea treaba pe atunci. Rusii n-aveau cum sa ne interzica productia, ci doar exportul. Daca era pentru noi, puteai sa copiezi orice. La export aparea scandal si nu mai pupai documentatii daca suparai tovarasii de la rasarit. Din 1986 sau asa parca au inceput sovieticii sa ceara bani pe licente (scrie pe undeva in jurnalul lui Urdareanu). Cred ca autotunul era deja in faza de proiectare atunci.
Multumesc pt precizari Mircea, foarte intersante. Adica pana in ’86 licentele pt fabricarea armamentului sovietic veneau gratis?!
Din cate am inteles eu, se platea efectiv doar hartia si transportul ei in Romania. 🙂 Pe undeva prin 1985 sau dupa acesta data, au inceput sa ceara si bani. Bineinteles, sovieticii nu ne dadeau chiar orice…si mai era problema cu exportul, aici se plateau taxe obligatorii parca catre URSS. D-aia am dezvoltat modele proprii, precum TAB-71, 77 sau TR-580, ca sa le exportam fara a plati taxe catre URSS. Am gasit si perioada in care a fost testat prototipul si seria zero pentru Model 1989 dotate cu tunul A565: intre feb 1988 si august 1990. Scrie pe undeva printr-un cv al unui inginer.
Pai…cam marea diferenta intre fostii si actualii aliati. Aia chiar era o actiune ca intre prieteni, in conditile in care dezvoltarea oricarui tip de arma costa. Si era normal sa platim ceva in caz de export. Practic incurajau, in stilul propriu adevarat, dezvoltarea unei industrii proprii de aparare, chiar daca nu era de super top.
Chiar asa de nenorociti nu erau…Mai sti ceva, macar la nivel de zvon depre ATROM?! Pt mine e un mister total! Ori nu se mai intampla nimic, ori eu nu reusesc sa aflu. Nu ca ar trebui sa aflu neaaparat…
Era o idee bună să nu te bazezi pe prietenia ruşilor când era vorba de armamentul modern (de asta Ceaşcă s-a limitat la un număr foarte mic de MiG-29 şi T-72 şi nu a cerut altele).
http://en.wikipedia.org/wiki/Monkey_model
(Exista şi o explicaţie tehnică pentru performanţa mizerabilă a armamentului greu sovietic în mâinile armatelor arabe şi africane, dar publicul larg era convins, sau îl convinsese CNN, că epavele lor sunt acelaşi lucru pe care l-ai putea întâlni într-un război convenţional cu URSS. Ca în bancul cu bomba de lemn a englezilor.)
~Nautilus
Adica se plateau planurile si specificatiile tehnice? Dupa cate stiu problema licentelor din URSS n-a fost rezolvata niciodata, dar nu am date certe in acest sens. Sti mai mult legat de acest aspect?
mai multe despre licente aici: http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/nicolae-ceausescu-si-licentele-militare-sovietice-319742.htm
singurele probleme legate de licente de care stiu eu erau legate de produsele pe care Romania le prezenta ca fiind proprii (gen TAB-77 si etc). Am citit in jurnalul lui Urdareanu ceva despre asta, dar nu mai tin minte sigur care era problema cu TAB-77 de erau rusii nemultumiti.
In acele vremuri si Romania incepuse sa incerce sa-si impuna in vederea standardizarii in cadrul Tratatului de la Varsovia a unor categorii de tehnica militara , cum ar fi vehiculul de recuperare TAB 77 TERA ( utilajul se putea monta pe BTR-70 ), echipament de protectie la bruiaj pentru radare IPIBAR , instalatia numerica pentru selectia tinelor mobile tip INSTM pentru 3 tipuri de radare , nava pe perna de aer proiect 1043,etc.Aveam destule realizari de varf atunci raportat la nivelul tehnologic al tratatului , bineinteles, nu in toate sectoarele ,cum se pretindea atunci . Pana la urma era o piata de desfacere si aceasta ,iar de offset-ul ( sau contrapartida ) se aplica din plin .
Multumesc Mircea87, pentru sublinierile facute! Datele pe care le-am postat in articol provin din lucrarea mentionata la „Surse”; date pe care din motive lesne de inteles (totusi, lucrarea este scrisa de niste specialisti), le-am considerat dincolo de orice suspiciune. Daca am gresit, imi asum orice responsabilitate! Multumesc inca odata pentru atragerea atentiei asupra unor greseli voluntare sau involuntare.
Nu e nicio problema, greselile apar de obicei din cauza penuriei de surse. Daca am fi avut mai multe surse, cu siguranta acestea ar fi lamurit mai multe probleme. Sunt sigur ca si autorul (dl. Stroea si restul colectivului) a intampinat aceasta problema.
Mai e un lucru care mi-a atras atentia: „Acest tun a fost montat si pe MARESAL, dar conform generalului-maior Nestorescu Valerian, el n-a dat rezultate satisfacatoare (la testele din poligonul Suditi, tancul MARESAL nu a reusit sa nimereasca nicio tinta. Lipsa de pregatire, echipamente de ochire si vizare necorespunzatoare sau pur si simplu ghinion, greu de spus!). ”
Nu am auzit de acest lucru, sunt sigur ca e o confuzie la mijloc. Cred ca dl. Stroea se referea la prototipul inarmat cu obuzierul rusesc de 122mm, si, din cate-mi amintesc, problema nu a fost cu nimeritul, ci cu faptul ca nu era in stare sa perforeze blindajul unui T-34 nici de la 300 de metri. Singura problema care a survenit la prototipurile Maresal inarmate cu Resita M43 a fost legata de afet, care a cedat in urma testelor din vara anului 1944 la un prototip. Acesta fusese testat in conditii dure si aceasta problema cu afetul a dus la amanarea productiei pana au depistat problema.
Generalul-maior Valerian Nestorescu, chiar la tunul AT RESITA, 75 mm, model 1943 se referea! Oricum, tunul AT s-a comportat excelent pe front, ca piesa tractata. Am mai citit undeva o varianta care spunea ca MARESAL cu tunul AT RESITA, avea probleme cu greutatea acestuia, legat de centrare, etc. Si o problema cu aparatele de ochire, care urmau a fi facute la IOR dupa patent german; se pare ca le lipseau romanilor o gramada de scule si SDV-uri necesare inceperii productiei de serie -multe dintre acestea trebuiau aduse din Germania, insa erau probleme cu livrarile din cauza razboiului si a necesitatilor frontului german, care era prioritar. Generalul Nestorescu critica dur MARESAL-ul si pe cei care l-au realizat!!! Interesant este ca-l considera un proiect prea ambitios pentru noi atunci, de pe urma caruia ar fi profitat multi -insasi numele, dupa spusele sale, era destinat a gadila orgoliul Conducatorului de atunci, si multi bani s-au bagat in acest proiect…O fi fost asa, n-o fi fost, D-zeu stie!
Am verificat si cartea lui Stroea, si cea a lui Nestorescu. Nu am gasit nimic despre acest lucru. Care e sursa? Nestorescu povesteste in File din trecutul artileriei moderne doar cum a ajuns sa fie folosit tunul Resita de Maresal, nu zice mai nimic despre dezvoltarea ulterioara a prototipurilor sau testele cu variantele Maresal dotate cu Resita.
Tunul antitanc Resita model 1943 a ramas in dotarea armatei romane pana spre sfarsitul anilor ´90 .Ultima data l-am vazut la una din aplicatiile Litoral , executand foc impotriva tintelor ce simbolizau un desant maritim .In imagini se poate vedea ca a fost dotat cu instalatie electrica .Nu se poate vedea daca a fost modernizat cu inaltatorul optic al AG-9 ( cu unele mici modificari ) precum tunul antitanc ZIS 2 cal.57 mm mod.1943 , in scopul standardizarii si evitarii importului de piese de schimb .Desi se cunoaste ca rachetele operativ-tactice din complexul 9K72 au fost scoase din dotare in 1995 , mai putin cunoscut este ca una din unitati s-a transformat in unitate de artilerie antitanc, dotata cu tunuri Resita cal.75 mm mod 1943, scoase de la vaselina .
Mircea , esti sigur ca toate turelele pentru Model 1989 au fost importate ?
Pentru ca la un Expomil , un inginer din bransa mi-a relatat foarte sumar despre o problema pe care ar fi avut-o la inceput ( corectata ulterior dealtfel ) , si anume indoirea turelei la tragere , invitandu-ma pentru mai multe amanunte sa-i intreb pe cei de la Mizil .Daca toate ar fi fost turele de serie bulgare nu cred ca ar fi trebuit sa se manifeste acest defect . Ar fi putut fi vorba de unele prototipuri sau modele experimentale ?
nicusor, din ceea ce-am aflat, turelele nu s-ar fi facut in Romania si nici nu s-a intentionat asa ceva! Ele veneau din Bulgaria, fiindca castravetienii faceau si ei Gvozdika. Daca romanii au incercat sa copieze turelele, chiar nu stiu nimic. Dar ar fi posibil! Cred ca mai degraba a fost vorba de integrarea tunului pe turelele bulgaresti (ma rog, sovietice).
Nu sunt sigur de nimic, mai ales daca e vorba de dotarea armatei romane. 🙂 Indoirea turelei la tragere poate fi cauzata si de montaj incorect sau probleme cu legatura elastica a tunului care, din cate am inteles, era fabricat la Arsenal Resita.
Nu sunt precizari, sunt corecturi George. Corecturi!
Intotdeauna corecturile sunt binevenite, fiindca din greseli invatam -nimeni nu-i perfect. O critica la obiect si bazata pe un suport real, este intotdeauna ok! Chiar ii multumim lui Mircea 87 pentru „corecturi”, fiindca ceea ce spune el este foarte interesant. Datele din articol sunt luate din lucrarea mentionata la „Surse”, asa ca nu-i nicio problema cu „corecturile” pentru noi!
@Resboiu
La inceput ma bucuram cand vizitatorii blog-ului imi citeau cu atentie articolele….
Reblogged this on Puterea blogului.
Nu gasesc articolu cu aruncatoarele dar postez aici ca e legat de artilerie autopropulsata si desi am mai incercat sa ma lamuresc pe un alt forum n-am reusit deci sa incepem : in 96 cand cand am facut armata la Caracal Gardul din dreapta unitatii ne despartea de o unitate de infanterie mecanizata cred ca era de nnivel batalion aveau tot felul de TAB-uri chiar si din acele BRDM ! cu rachete at maliutka dar ce se vedea interesant era un hangar in care erau asezate pe trei randuri si cate 3 in sir deci 9 , MLi 84 prima varianta aia cu tun de 73 iar in spatele fiecarui sir era o magaoaie mai inalta gen Medevac si am intrebat un sergent major de al nostru ce facuse armata prin ardeal tot intr-o astfel de unitate a zis ca sunt aruncatoare de 120 mm dar nu am mai cerut lamurii crezand ca e ruseasca cum credeam si ca mli-urile noastre sunt copii ale bmp1 dar aveau acea DShk . Mai tarziu am aflat ca cica ale noastre MLI sunt modificate si am incercat sa identific si aruncatorul , am intrebat pe un forum de modelism si un un tip din armata m-ia zis ca era aruncatorul de 120 montat pe un sasiu putin modificat de mlvm dar i-am spus ca nu avea cum sa fie asa caci alea fiind ultimele in rand nu s-ar fi vazut de mli-uri dar ele se vedeau bine ca sunt mult mai inalte gen medevac dar atunci nu aveam asa ceva apoi am presupus ca ca nu erau aruncatoare caci nu erau decat 3 bucati deci doar un pluton nu o baterie ?! Sau sa fi avut doar 3 piese auto propulsate si alte sase tractate ?! Sau erau niste pct de comanda mobile tot pe sasiu de bmp cum am vazut ca au scos cehoslovacii si am vazut una la noi intr-o unitate de artilerie de la mine din oras . Despreasta ar fi vorba http://forum.valka.cz/viewtopic.php/title/CZE-MPP-40M1p-BVP-mobilni-pristupova-provozovna/t/32041 . Dl Mircea 87 spune ca noi nu am avut decat mli-84 dar am vazut si bmp ksh . Stie cineva mai multe despre asa ceva de fapt ar fi buna o si o descriere a blindatelor auxiliare de prin armia romana ..
Si la categoria autotunuri in legatura cu acel prototip de tun antitanc pe sasiu de mli (bmp) e posibil sa fi aratat ca unul din aceste incercari rusesti vedeti ultimele poze din aceasta pagina
http://www.militaryphotos.net/forums/showthread.php?99988-Russian-Photos-(updated-on-regular-basis)/page3085 Interesant .dar cred ca eista multe desubturi ale colaborarii noastre cu rusii in privinta armamentului importat si al lixentelor de constructie .
N-a fost nici un prototip din cate am aflat, a fost doar proiect pe hartie tunul acela autopropulsat pe sasiu de MLI-84.
Torul e bine,corect si de apreciat,dar comentariile acelea in paranteze strica tot,chiar nu era cazul. (iarasi ne suna a ceva cunoscut astazi!!!)– s-a dus dracu tot farmecul istoric cu inspiratia asta de mesengerist,mai lipsea :)),:P,LOL,si era perfect.
Legat de Hummel. In lucrarea ‘Trupele Blindate din Armata Romana” se spune ca a fost capturat de armata noastra fiind abandonat in pana de germani. Inainte sa il abandoneze au luat inchizatorul. Dar datorita faptului ca avea aparatura radio intacta si era foarte spatios era ideal ca masina de comandament asa ca a fost reparat si utilizat de catre atelierul mobil al Reg 2CL. Era pe sasiu de PIV si aveam si piese si calificarea sa il reparam. Repet, chiar ba fost intens folosit ca si punct de comanda mobil pe tot restul campaniei din vest
hetzer : https://www.youtube.com/watch?v=6ZFPB0spgOw