Scutul american şi iluzia securităţii României

În ediţia din iulie/ august a FP România, Gabriel Elefteriu, tânăr analist de intelligence şcolit la Londra şi rămas să lucreze acolo, discută parteneriatul dintre SUA şi România din perspective tabu la Bucureşti. Mesajul analizei sale: „Dincolo de orice, pe Armata Română, nu pe <> american, se întemeiază securitatea acestei ţări, într-o lume din ce în ce mai periculoasă.”

Readucem în discuţie această analiză, pentru contrast, în contextul vizitelor la Washington ale premierului Ponta şi ministrului Apărării, prezentate exclusiv apologetic, fără nicio analiză temeinică – fie şi contestabilă, ca oricare alta. Londra, iulie 2013 Subiectul „scutului” anti-rachetă şi implicaţiile sale militar-strategice pentru apărarea naţională nu au fost supuse unei dezbateri consistente în România, nici înainte, nici după decizia prezidenţială de angajare a ţării în acest sistem.

Remarcabila declaraţie din 2010 a preşedintelui Băsescu, potrivit căruia, odată cu instalarea complexului american la Deveselu, nivelul de securitate al României va fi „cel mai înalt din istoria ţării”, a fost acceptată cu relativ puţine întrebări şi discuţii de către naţiune – ca de altfel şi întreg lungul şir de decizii umilitoare şi debilitante care au lovit Armata Română în ultimii ani. Însă adevărul este fundamental diferit: participarea românească în sistemul anti-rachetă este o monedă cu (cel puţin) două feţe, iar politica de securitate a ţării se sprijină în mare parte pe iluzii şi pe interese politice interne.

Orientarea strategică a României este foarte clară: un angajament ne-echivoc de partea ordinii vestice, prin Uniunea Europeană şi NATO. Fără nici un dubiu, aceasta este alegerea naturală, corectă şi de partea bună a istoriei, din punct de vedere al valorilor pe care sunt construite aceste organizaţii. Dar, din punct de vedere al realităţilor de putere, alianţa nord-atlantică este doar singura alegere posibilă pentru România, întrucât această ţară este mult prea slabă pentru a contempla alternativa unei o existenţe mai bune în afara acestei structuri. Condiţia ideală pentru state de talia României, aflate la intersecţii ale jocurilor marilor puteri, este aceea a unei maxime flexibilităţi şi independenţe în materie de politică externă. Aceasta dă unei ţări cea mai bună şansă de a-şi urmări şi apăra interesele naţionale. Următoarea situaţie pe scara fericirii geopolitice este cea în care statul respectiv devine parte a unui bloc sau alianţe fixe, dar în cadrul căreia ocupă o poziţie de forţă şi influenţă, care, totuşi, îi permite să-şi apere interesele într-o bună măsură. Încă o treaptă mai jos, unde se află şi România, sunt statele „prinse” într-o alianţă dar care sunt atât de slabe încât exercită o influenţă foarte mică asupra deciziilor marilor aliaţi, deci au o capacitate minimă de a-şi apăra propriile interese – atât în interiorul cât şi în exteriorul organizaţiei. Se poate şi mai rău: ţări care sunt şi slabe, şi (relativ) „singure” pe lumea geopolitică.

 

Ideea este că simpla apartenenţă la o structură internaţională de securitate, în sine, nu este decât o parte a poveştii – contează foarte mult, adesea decisiv, ce poziţie şi câtă influenţă are ţara în interiorul respectivei structuri. Cu toate acestea, exact asta se vede din declaraţia triumfalistă a Dlui Băsescu din 2010 şi din politica de apărare şi securitate a regimului d-sale: impresia că, dacă România este în NATO şi sub „scut”, s-a rezolvat problema apărării.

 

Aducerea americanilor la Deveselu a semănat teribil de mult pentru preşedintele României cu celebrul moment „mission accomplished” al lui George W. Bush din 2003, cu puţin înainte de dezlănţuirea dezastrului din Irak. Acelaşi sentiment de complezenţă, aceeaşi miopie, aceleaşi iluzii cu privire la natura securităţii şi, în context românesc, cu privire la ce înseamnă „scutul”. Din punct de vedere strict militar „scutul” este de puţin folos României – iar termenul este evident inexact, de unde şi ghilimelele folosite aici.

 

Aspectele militare

Din punct de vedere strict militar „scutul” este de puţin folos României – iar termenul este evident inexact, de unde şi ghilimelele folosite aici. În primul rând, tehnologia sistemelor de apărare împotriva rachetelor balistice, inclusiv varianta Aegis Ashore destinată bazei de la Deveselu, nu este nici pe departe 100% eficientă. Rata de succes în testele de interceptare este controversată, în principal din cauza faptului că aceste teste sunt sub control strict militar, iar complexitatea tehnologiei face ca observaţiile şi analizele independente să fie greu de efectuat cu exactitate în lipsa unor seturi complete de date. De fapt, cel mai recent test, din 5 iulie, în Pacific, cu un cost de 214 milioane USD, a fost un eşec total. În orice caz, chiar Pentagonul admite că în prezent eficienţa medie la interceptare a sistemului Aegis (în multiplele variante ale sale) este undeva între 82% şi 84%. Asta, merită subliniat, în condiţii de test ideale şi perfect controlate. În condiţii de luptă, inamicul are şi el ceva de spus, iar dispozitive „anti-scut”, de penetrare şi derutare există deja şi sunt mai uşor de îmbunătăţit decât rata de succes la interceptare a sistemelor anti-rachetă. Din acest punct de vedere, „scutul” va fi mereu cu un pas în urmă. Rusia, de exemplu, deţine deja şi îmbunătăţeşte constant o gamă întreagă de astfel de sisteme şi dispozitive „anti-scut”, ca Terek sau Atropus. Exemple specifice includ: ţinte false endo-atmosferice de a treia generaţie, cu generatoare de căldură pe bază de plasmă ce reproduc exact „semnătura” focoaselor; dispozitive generatoare de puls electromagnetic, ce orbesc sistemele de localizare în infraroşu şi radar ale interceptoarelor; focoase manevrabile, planoare şi cu separare paralelă, şi aşa mai departe. Ce rămâne, aşadar, din eficienţa „scutului” anti-rachetă, care oricum începe de la 82-84%? Probabil nu suficient pentru a justifica ideea că acest sistem a catapultat instantaneu România la nivelul maxim al securităţii din întreaga sa istorie.

Al doilea aspect major legat de „scut”, dincolo de eficienţa în sine a sistemului, este că nu acoperă decât un (mic) segment din gama de capabilităţi miliare ofensive pe care un inamic le-ar putea folosi împotriva României: un atac strategic cu rachete balistice (deci nu orice fel de rachete, cum s-ar putea înţelege din termenul generalist „scut anti-rachetă”). Dincolo de această situaţie limitată, scutul nu aduce nici un fel de aport direct la securitatea ţării. În plus, „scutul” anti-rachetă reprezintă o capabilitate strict defensivă (cel puţin în varianta actuală), comparativ cu o forţă aeriană, de exemplu. În consecinţă, efectul său de descurajare (deterrence) a unor potenţiale acţiuni ofensive împotriva ţării este neglijabil: inamicul poate ataca fără riscul unei contra-lovituri asupra propriilor forţe şi teritorii din partea armamentului de la Deveselu. Legat de ultimul punct, se poate spune că, în realitate, efectul „scutului” este exact invers: prezenţa interceptorilor americani la Deveselu nu numai că nu măreşte substanţial capacitatea militară de apărare a României şi nici nu descurajează alte forme de atac, ci, de fapt, încurajează potenţiali adversari să-şi perfecţioneze tehnologiile şi să-şi mărească arsenalele de rachete ofensive ca răspuns la acţiunile americane în Europa de Est. Este exact ceea ce fac ruşii în prezent, nu numai în privinţa rachetelor balistice, dar şi a celor de croazieră, de exemplu, al căror număr este planificat să crească masiv.

Rezultatul final este că ameninţarea potenţială la adresa ţărilor-gazdă, inclusiv România, creşte, iar nivelul de securitate, evident, scade. Vorbim, desigur, despre o ameninţare potenţială, dar care acum este directă, întrucât, prin amplasarea „scutului” la Deveselu, România devine automat o ţintă militară într-un potenţial viitor conflict. În acest context un aspect esenţial este că sursa acestor consecinţe importante, anume „scutul”, nu este sub comandă românească, nici măcar NATO, ci sub comandă americană. Într-o potenţială viitoare criză regională în care doar România – nu şi SUA – va avea o miză, este de aşteptat că Washingtonul nu va permite României să-şi urmărească interesul naţional până la capăt.

 

Aspectele politice

Aceasta ne aduce în zona consecinţelor politice ale acordului anti-rachetă promovat şi semnat de Preşedintele Băsescu, cu sprijinul larg al clasei politice. A accepta o prezenţă militară străină independentă şi permanentă pe teritoriul naţional este cea mai importantă decizie în materie de securitate naţională pe care o poate lua o ţară suverană. Este o decizie care fixează România foarte ferm – mai mult decât ca simplu membru NATO – în sistemul intereselor de apărare şi de politică externă americane; şi acesta e un drum cu două sensuri. Pe de o parte, cu trupe şi tehnologii militare de ultimă generaţie desfăşurate aici, pentru SUA este acum mai important ca niciodată să se asigure că România nu o va atrage, prin asociere, în „încurcături”.

Într-o potenţială viitoare criză regională în care doar România – nu şi SUA – va avea o miză, este de aşteptat că Washingtonul nu va permite României să-şi urmărească interesul naţional până la capăt. Cel mai probabil, SUA vor căuta să forţeze cel puţin un compromis în defavoarea României – pe modelul Suez 1956, când America a forţat fără menajamente mâna chiar şi celui mai vechi şi puternic aliat, Marea Britanie. Iar România, prea slabă în relaţia cu partenerul american pentru a face altceva, se va conforma. Acesta nu este atât un scenariu, cât ilustrarea noii realităţi de influenţă şi interese în relaţia americano-română prilejuită natural şi automat de „scut” – iar în această ecuaţie singurul element variabil sub controlul României este forţa sa militară.

Doar prin refacerea armatei române se poate echilibra cât de cât raportul cu America, astfel încât alianţa să funcţioneze eficient în favoarea României. Se pare că Polonia a înţeles acest lucru mai bine decât Bucureştiul. Aflată acum în faţa aceleiaşi probleme, Polonia a ales să investească masiv în apărare, în special în propriul sistem naţional anti-rachetă: va achiziţiona şase baterii MRBM (medium range ballistic missile/ rachete balistice cu rază medie) până în 2022 – separat de ce instalează americanii pe teritoriul polonez. Dincolo de explicaţiile militare (de exemplu, rachetele Iskander pregătite de Rusia împotriva scutului), măsura poate fi interpretată ca o poliţă de asigurare şi un mesaj că, inclusiv în întreg spectrul anti-rachetă, Polonia poate sta în picioare şi singură, într-o relaţie echilibrată cu SUA. Faptul că resursele militare şi economice ale SUA sunt în scădere ar putea foarte bine împinge Washingtonul către un nou „deal” cu Moscova în câţiva ani, lăsând ţări ca Polonia şi România să se descurce singure cu resentimentele acumulate de Rusia faţă de ele în contul „scutului” anti-rachetă. Din nou, se pare că Polonia înţelege foarte bine aceste dinamici, motiv pentru care şi-a mărit cu 32% bugetul de apărare în ultimii patru ani.

 

Aspectele geopolitice

Cealaltă mare consecinţă a strânsei îmbrăţişări politico-militare a Americii, şi al doilea sens al noului drum româno-american inaugurat prin adoptarea „scutului”, ţine, direct vorbind, de relaţia cu Rusia. Sentimentul de siguranţă care se degajă din declaraţiile Preşedinţiei Românei şi ale altor analişti pare a se întemeia, cu privire la Rusia şi separat de virtuţile „scutului”, pe trei presupuneri principale.

 Prima, că angajamentul SUA faţă de securitatea Europei de Est este de neclintit şi de lungă durată.

A doua, că nici ruşii nu iau în serios „scutul” antirachetă, care nu ar avea nici o relevanţă pentru securitatea Rusiei.

 A treia, că Rusia a decăzut mult şi nu mai reprezintă o ameninţare serioasă.

Deşi e ceva adevăr în toate aceste aserţiuni, există şi multă lipsă de substanţă. Legat de viitorul dinamicii americano-ruse, indiferent de toate declaraţiile oficiale, aceasta este sub semnul incertitudinii într-o lume care se schimbă rapid şi în care alianţele fixe pot fi contra-productive. Iniţiative ca „reset”-ul relaţiei cu Rusia în 2009, reorientarea militară spre Pacific cuplată cu retragerea de trupe din Europa şi refuzul de a sprijini direct operaţiunile NATO în Libia în 2011, toate arată că SUA nu sunt chiar acel garant implacabil al intereselor de securitate europene (inclusiv româneşti) pe care şi-l imaginează unii. În ciuda eşecului final, reset-ul a fost un succes pentru o bună perioadă de timp şi nu e improbabil să fie re-editat, poate în momente mai neconvenabile pentru România.

Faptul că resursele militare şi economice ale SUA sunt în scădere ar putea foarte bine împinge Washingtonul către un nou „deal” cu Moscova în câţiva ani, lăsând ţări ca Polonia şi România să se descurce singure cu resentimentele acumulate de Rusia faţă de ele în contul „scutului” anti-rachetă. Din nou, se pare că Polonia înţelege foarte bine aceste dinamici, motiv pentru care şi-a mărit cu 32% bugetul de apărare în ultimii patru ani. Principiul incertitudinii, care face ca SUA să nu fie garantul securităţii (est-)europene visat de unii, este acelaşi motiv care face ca Rusia să rămână fermă în opoziţia faţă de „scut” şi să-l considere o ameninţare strategică, ca şi pe ţările-gazdă. Această incertitudine trebuie subliniată: arhitectura şi orientarea EPAA (sistemul anti-rachetă dezvoltat de America în Europa de Est, în faze succesive) nu sunt îngrădite de nici un fel de reglementări sau limitări legale din partea SUA. Sistemul poate fi extins (de exemplu, este expres prevăzută posibilitatea adăugării de baterii THAAD), restrâns (de exemplu, recenta anulare a Fazei 4 pentru Polonia) sau modificat (aşa cum s-a întâmplat când administraţia Obama I a renunţat la planurile administraţiei Bush pentru un sistem bazat în Cehia şi Polonia în favoarea formulei Polonia-România-Turcia). Iar refuzul SUA de a oferi garanţii legale Rusiei că sistemul anti-rachetă nu este îndreptat împotriva sa se bazează tocmai pe recunoaşterea faptului că viitorul este imprevizibil şi că ameninţarea se poate schimba. Dincolo de toate acestea, din perspectiva Rusiei, problema fundamentală, până la urmă legitimă, este instituirea principiului staţionării de trupe şi sisteme militare americane avansate în baze din state est-europene. Acest lucru este fără precedent şi va rămâne o permanentă ameninţare din punctul de vedere al Moscovei.

 

Cu privire la tendinţa multor analişti, în special vestici, de a desconsidera potenţialul Rusiei, evidenţa ultimilor ani sugerează contrariul. Treptat, dar sigur, Kremlinul a întors sau a domolit valul pro-occidental care, de la mijlocul anilor 2000, re-orientase ţări ca Georgia, Ucraina şi chiar Moldova cu faţa spre Vest. Uniunea Europeană, adversarul politic, se zbate să supravieţuiască sub presiunea austerităţii. NATO, adversarul militar, este din ce în ce mai slab (a se citi: sărac), divizat (vezi episodul Libia) şi, mai ales după retragerea din Afghanistan din 2014, irelevant. Între timp, Dl Putin şi-a întărit poziţia internă, eliminând aproape orice urmă de democraţie, şi a lansat un vast program de reînarmare în valoare de peste 700 miliarde de dolari, cu orizont de timp 2020. O flotă de război a fost recent trimisă în Mediterana, unde va rămâne permanent, pentru prima dată de la Războiul Rece. Exemplele şi detaliile pot continua – dar esenţa este clară: geopolitic, Rusia este în ascensiune, iar în acest joc competitiv România are nevoie de o strategie puternică, bazată pe capabilităţi reale.

 

Ceea ce impresionează poate cel mai mult mai ales în această parte a lumii sunt forţa şi capabilităţile politice şi militare. În acest sens, şi având în vedere condiţionările „scutului”, reformarea şi modernizarea urgentă a Armatei Române este condiţia-cheie pentru realizarea cu adevărat a securităţii naţionale. Un orizont de timp la care trebuie să aspirăm este 2020, care reprezintă reperul temporal pentru procesele de transformare în care sunt angrenate cele mai importante armate din Europa.

 

Aspecte finale

Instalarea „scutului” american la Deveselu este încă o imensă concesie făcută gratuit de România unor interese strategice străine. Ca urmare, România este acum mai expusă (ca ţintă directă, permanentă), mai ameninţată (întrucât adversarii reacţioneză prin înarmare accelerată) şi mai dependentă politic de aliatul american – deci mai vulnerabilă diplomatic. Toate, consecinţe automate ale faptului că România nu era (şi nu este) nici pe departe pregătită să facă acest pas.

 

Nu este, însă, greu de înţeles de ce nişte lideri politici fără viziune şi interesaţi doar să „marcheze” puncte politice în ţară au implicat România în această combinaţie dezavantajoasă. Dovada stă exact în ideea propagată insistent în ultimii ani de către liderii politici, anume că România a atins nivelul maxim al securităţii din întreaga sa istorie. Pe lângă faptul că această idee a oferit preşedintelui ocazia să se prezinte drept un fel de campion (la scară istorică) al apărării naţionale, guvernul, la rândul său, s-a ales cu un pretext facil pentru a menţine Armata Română în mizerie şi a re-direcţiona fondurile către zone ale bugetului cu mai mare randament electoral-politic.

 

Fără îndoială, „scutul” nu este exclusiv o colecţie de veşti proaste pentru România. În definitiv, faptul că serveşte interesele strategice ale SUA este un lucru excelent pentru balanţa globală de putere, deci şi pentru ţara noastră; alternativele sunt clar mai proaste. De asemenea, „scutul” reprezintă, teoretic, o oportunitate şi pentru Bucureşti de a-şi influenţa aliatul şi, poate, chiar de a folosi prezenţa militară americană pentru a creşte „greutatea” diplomatică a României. Desigur, adversarii majori, strategici, nu vor fi impresionaţi de acest lucru, deoarece ştiu că, în condiţiile actualei slăbiciuni a României, discuţiile se poartă cu Washingtonul, nu cu Bucureştiul.

 

Ceea ce impresionează poate cel mai mult mai ales în această parte a lumii sunt forţa şi capabilităţile politice şi militare. În acest sens, şi având în vedere condiţionările „scutului”, reformarea şi modernizarea urgentă a Armatei Române este condiţia-cheie pentru realizarea cu adevărat a securităţii naţionale. Un orizont de timp la care trebuie să aspirăm este 2020, care reprezintă reperul temporal pentru procesele de transformare în care sunt angrenate cele mai importante armate din Europa. Acest lucru, şi numai acest lucru, poate echilibra relaţia româno-americană şi poate garanta că România îşi va putea apăra (şi chiar promova) eficient interesele – atât faţă de adversari, cât şi în raport cu partenerii săi. O Armată Română puternică (cu un buget care să atingă 2-2,3% din PIB până în 2020) este, de asemenea, foarte mult şi în interesul NATO şi va permite României obţinerea unei mai mari şi reale influenţe în această structură şi nu numai – din nou, pe model polonez. Nu trebuie să uităm, de asemenea, că dintre toate instituţiile şi reprezentanţii statului român, Armata a fost cea care a adus de departe cel mai mare capital de imagine pentru România în cercurile oficiale din Europa şi din lume în ultimii zece ani cel puţin. Şi este, într-adevăr, poate singura instituţie a statului care face cu adevărat cinste şi ne onorează în străinătate. Dar, dincolo de orice, nu trebuie să uităm că pe Armata Română, nu pe „scutul” american, se întemeiază securitatea acestei ţări, într-o lume din ce în ce mai periculoasă. Aceasta este singura perspectivă istorică care trebuie să ocupe mintea liderilor politici români.

 

Gabriel Elefteriu lucrează ca analist de intelligence în sectorul privat la Londra.Este licenţiat (first class honours) în War Studies la King’s College London, unde continuă cu un masterat în Intelligence and International Security.

 

 Adevarul.ro