Tag Archives: armata franceza

LEGION ETRANGERE –scurt istoric (4)

by: George GMT
Posted in: Forte terestre, Istoria Armelor, Istorie

Intrerupem un pic aventurile legionarilor, pentru a vedea in ce constau tratamentele acordate dezertorilor si celor “nesupusi”, fiindca, ca orice armata, in acele vremuri si chiar mult dupa, si Legiunea Straina avea propriile ei “delicii si placeri”. Randurile ce urmeaza nu sunt tocmai placute, dar, asa cum se-ntampla in istoria armatelor, si legiunea a avut parti bune si parti rele. Nici pana astazi nu se cunoaste cu certitudine cand au aparut pedepsele in randul legionarilor, ori cine au fost “creatorii” lor. Unele erau atat de inumane, incat ar fi atras cu siguranta, invidia oricarei persoane sadice si dezaxate. Asemenea atrocitati, o sumedenie de pedepse din cele mai variate si grele pentru cea mai mica greseala, inca ii amenintau pe legionari prin anii *30, dupa unele surse, chiar si mult dupa. O camasa murdara sau necalcata conform regulamentului, urme de praf sub pat sau alte asemenea abateri, care la prima vedere par usoare, atrageau dupa ele pedepse grele. Mai intai “15 din care 8”. Sau chiar “30 din care 15”.

Apoi “la pelote” (Ghemul), in care Legionarul era pedepsit sa mearga in jurul curtii noua ore pe zi, avand in spinare un sac de nisip cu o greutate de 30 kg. “La pelote” se putea transforma, dupa fantezia subofiterului, intr-un exercitiu mai “vioi”, adica pedepsitul trebuia sa mearga in pas alergator, purtand in spinare o ranita cu pietre.

“Le tombeau” si “en crapaudine” erau pedepse care se aplicau mai ales in timpul campaniei, in desert, in timpul marsului. “Le tombeau” (Mormantul), consta in urmatoarele: legionarul pedepsit trebuia sa sape o groapa cam de marimea unui mormant. Dupa ce era legat si coborat in aceasta groapa, pedepsitul, condamnat la nemiscare, ramanea uneori acolo mai multe zile in sir. Daca, bineanteles, suporta razele arzatoare ale soarelui african, nu putini fiind cei care au innebunit ori au murit, in… “mormant”.

“En crapaudine” era o forma de pedeapsa si mai crunta, ce semana cu o forma de tortura medievala. Omul era legat de glezne si de incheieturile mainilor, dupa aceea era culcat, iar picioarele si mainile ii erau indoite pana se atingeau. In aceasta pozitie era aruncat intr-o groapa. In plin desert, la o temperature de 40º-50º, cateva ore de “crapaudine” erau, in cea mai mare parte a cazurilor, letala.

Interesant este faptul ca si Legiunea Straina Spaniola (Tercio Extranjeros –a fost infiintata in anul 1921, dupa modelul Legion Etrangere. Ideea infiintarii Legiunii Spaniole, a apartinut generalului Jose Millan Astray, fiind primita cu entuziasm de catre regele Alfons al XIII –lea. Interesant este faptul ca aghiotantul generalului Astray, era un maior pe nume…Franco. Nimeni altul decat viitorul general de trista amintire, Franco. La inceput, Tercio Extranjeros avea trei batalioane, din care unul era comandat de catre Franco. Mai tarziu sau format trei “tercios”/regimente, primul avand baza la Tauima, fiind compus din cinci “banderas”/batalioane. Al doilea regiment avea sediul la Dar-Riffien, langaCeuta, cu trei banderas. Cel de-al treilea “tercio” avea baza la Larache, fiind format tot din trei batalioane. Comandamentul Legiunii Spaniole se afla la Ceuta, chiar in fata Gibraltarului, iar pe frontispiciul cazarmii din Dar-Riffien se afla deviza: “Legionaros a luchar, legionaros a morir”/”Legionari sa luptam, legionari sa murim”), a adoptat o forma acestei pedepse crunte. Ea se aplica cu predilectie dezertorilor prinsi si era pe cat de simpla, pe atat de bestiala. Era aplicata in cadrul “Peloton de castigo” (Plutonul de pedeapsa), cel pedepsit fiind spanzurat cu capul in jos, deasupra unei galeti cu apa. Sergentul incepea sa-l bata cu o curea groasa. Cand pedepsitul isi pierdea cunostinta era coborat cu capul in galeata si “inviorat”. Apoi bataia continua, intrerupta de lesinuri si “inviorari” succesive. Aceasta era prima faza a pedepselor aplicate in acest pluton. In faza a doua, condamnatul trebuia sa umple un sac cu 25 kg de nisip, apoi sa-l lege pe umar. Cata vreme sedea in acest pluton, era obligat sa poarte sacul cu nisip in spate. A treia faza pentru cei din plutonul de pedeapsa insemna executarea unui exercitiu de gimnastica “de sol a sol”, adica pas alergator in jurul curtii, izolata de restul lumii printr-un zid inalt de piatra. Cei care cadeau din cauza epuizarii erau sculati cu lovituri salbatice aplicate de supraveghetorii inarmati cu pusti. Acestia erau, in general, sergentii-sef si ajutoarele lor, care in cadrul plutonului se numeau “verdugos” (Calai). Ajutoarele, erau si ei legionari, dar primeau solda dubla pentru “serviciile prestate”. Ei nu paraseau niciodata curtea cazarmii, de frica, deoarece riscau sa sfarseasca asasinati. Este bine cunoscut cazul unui sergent care a fost ucis cu un foc de revolver de un fost condamnat la pluton chiar in biserica, de ziua nuntii sale… Acesti sergenti, erau adevarati dresori si in Legiunea Straina Franceza. Sergenti, despre care un fost legionar, Bennett J.Doty, povesteste: “SERGENTUL legiunii, in intreaga lui maretie si putere. Prestigiul sergentilor, puterile lor sunt aproape egale cu ale ofiterilor. Poarta galoane de aur, traiesc despartiti de trupa, au dormitorul, bucataria lor, chelnerii, statul lor major. Fiecare are ordonanta si totul e calculat pentru a le intari prestigiul. De aceea ei comanda efectiv. Ei sunt temelia si liantul legiunii. Sunt mandri de rolul lor, ei mentin cultul traditiilor si alcatuiesc cheia de bolta a regimentelor. Cei mai multi sunt ursuzi si urla fara incetare. Doctori in disciplina, ei ne initiaza cu cruzime in frumusetile regulamentului de campanie”. SERGENTUL –scris cu majuscule, ii apartine autorului…

Acelasi autor descrie un episod emblematic pentru viata dura, din Legiune. Suntem in anul 1925, laOran, nu cu mult inainte ca Doty sa fie trimis pe campul de lupta din Siria: “O miscare trebuie facuta cum trebuie si acest cum trebuie este un ideal abia realizabil fiziceste. Pentru a-si atinge scopul, un sergent din legiune va ordona, la nevoie, sa se repete de o mie de ori aceeasi miscare. Recrutul va repeat miscarea pana vede rosu, pana se prabuseste din cauza epuizarii: nu conteaza! Sub privirea implacabila a sergentului, in ritmul tot mai grabit al comenzilor, soldatul va repeta miscarea pana cand o va face cum trebuie”. Edificatoare sunt si cuvintele generalului Rollet, ce a raspuns unui ofiter englez mirat de eforturile supraomenesti ce se cereau legionarilor: “Este foarte firesc. Daca eu trimit un legionar fie sa se bata, fie sa construiasca drumuri, forturi, bastioane, fortificatii, va trebui ca el sa faca treaba a patru oameni”.

Principalul sediu al companiei disciplinare din cadrul Legiunii, s-a aflat la Colomb-Bechar, situat la aproximativ 450 km deSidi-bel-Abbessi 50 km distanta de granita dintreAlgeriasi Maroc. Aici, compania disciplinara era comandata de un capitan ajutat de cativa ofiteri, subofiteri si legionari de clasa I. Condamnatii erau paziti de tiraliori in permanenta inarmati. Acestia nu aveau voie sa se apropie de un disciplinar la o distanta mai mica de 10 pasi, avand ordin sa traga la cea mai mica miscare suspecta, eventual atac sau incercare de fuga. La Colomb-Bechar, soseau legionarii care fusesera pedepsiti de prea multe ori pentru furt ori incaierari repetate, cei “rebeli si indisciplinati”, precum si cei care cumulasera 200 de zile de temnita in cursul unui an (acestia, erau obligati sa faca un “stagiu” de cel putin patru luni, in compania disciplinara). Iata cum ne descrie maiorul Karel Hora, ce a servit multi ani in Legiune, o scena a “disciplinarii” si conditiile de la Colomb-Bechar, considerata a fi o ocna militara: “I-am vazut plecand cu catuse la maini, cu efectele in spinare. La fiecare 25 m, subofiterii strigau: Culcat!…Drepti!…Pas alergator, mars!…”. La sfarsit, maiorul concluziona: “Fara aceasta disciplina nemiloasa care inspira teama, legiunea nu putea fi tinuta in mana”. Probabil, intr-un fel si pana la un anumit punct, avea dreptate, daca ne gandim ca in randul Legiunii se aflau si oameni certati cu legea, infractori de cea mai joasa speta si tot felul de “ingerasi” (asa erau poreclite aceste specimene)…

Iata o alta marturie a unui legionar, fost subofiter, ce in anul 1932 se afla la Colomb-Bechar. Acesta mentioneaza ca in acel an, acolo se aflau 310 “disciplinari” repartizati pe patru sectii: sectia sosire, sectia normala, sectia de reprimare si cea de inchisoare. Aceasta din urma, intotdeauna plina pana la refuz, adapostea 50 de oameni. In principiu, un legionar pedepsit nu putea sa petreaca mai mult de patru luni la Colomb-Bechar. In principiu, pentru ca timpul petrecut la sectia de reprimare sau in inchisoare nu conta. Si nu conta nici timpul petrecut la spital. In consecinta, numai dupa patru luni consecutive petrecute la sectia normala, delincventul putea sa fie eliberat si trimis inapoi intr-o unitate a legiunii. Pentru multi dintre ei eliberarea venea mai devreme. Le-o aducea moartea…

Conform regulamentului, oamenii de la Colomb-Bechar trebuiau sa execute muncile cele mai grele. Regulamentul nu preciza, dar era vorba de munca fortata. “Disciplinarii” de la Colomb-Bechar nu spargeau pietre ca cei din ocnele obisnuite –numai in anul 1932 ei au scos pietre dintr-o cariera, cu un randament de trei ori mai mare decat un muncitor obisnuit cu o asemenea munca grea. Chiar si la Colomb-Bechar se fabricau din lut si paie, caramizi ce erau arse la soare, de catre echipe formate din cate cinci oameni. Acest material ieftin nu era ceva nou in lumea legionarilor –companiile se foloseau de ele in timpul marsului, oriunde era nevoie sa construiasca ceva. Norma unei echipe era de cel putin 1000 de caramizi pe zi, iar daca nu reuseau sa le “fabrice”, li se reducea sau suprima complet portia de mancare pentru ziua respectiva.

In afara cazarmii Colomb-Bechar, condamnatul purta bocanci vechi, fara sireturi si ciorapi. La revenire, la poarta trebuia sa-si scoata bocancii si sa-i tina in mana stanga. In interiorul cazarmii, condamnatii nu aveau voie sa circule decat in pas alergator, tinand mana dreapta ridicata. Duminica, era zi de dus, apoi diferite treburi gospodaresti, repararea hainelor, a incaltamintei si altele.

Pe langa toate aceste pedepse, legionarii se confruntau cu o boala ciudata, numita “cafard”. Insa, despre ce era si cand aparea “cafardul”, vom vorbi in capitolul urmator.

 

WW

 

 

SURSE DATE SI POZE: INTERNET, WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA.

Multumesc unui bun prieten pentru documentatia trimisa. 

French Foreign Legion « Mannaismayaadventure’s Blog

www.7flammes.com/aubagne.html -

www.net4war.com/e…/legion/…/espagne05…. -

www.fanion-vert-rouge.info/legion_1831-1… -

www.musee-infanterie.com/lexique -

 

LEGION ETRANGERE –scurt istoric (1)

by: George GMT
Posted in: Arme de Razboi, Arme europene, Istorie

De ce Legiunea Straina? De unde a pornit aceasta unitate “varf de lance” a intereselor Frantei in lume? Si mai ales, pentru ce a fost creata ea? Cred ca sunt intrebari pe care cei care suntem pasionati de tot ce inseamna domeniul militar, ni le-am pus. Si poate, aura de mister si legenda, amplificata de nenumarate filme, carti, reportaje, etc, ce au ca subiect Legiunea si Legionarii, sa ne fi deschis “apetitul”. Poate, multi dintre noi am visat, ori poate chiar am reusit, sa ajungem Legionari, acolo unde notiunile de: Onoare, Fidelitate, Fraternitate si Sacrificiu, din spatele devizei “Legio Patria Nostra”, reprezinta calea obligatorie pentru fiecare legionar…

Fiindca, aceasta unitate, zicem noi, a fost si este inca invaluita intr-o aura de mister, poate deloc dezinteresat, dar un lucru stim cu certitudine: istoria sa incepe cu secole in urma, fiind marcata de crime, tragedii si acte de eroism, totodata. Istoria acestei unitati nu a fost intotdeauna romantica, ea avand si capitole sumbre, in stransa legatura cu perioada colonialismului francez, despre care Jules Ferry, om politic francez, declara in fata Parlamentului in data de 28 iulie 1885: “Coloniile sunt pentru tarile bogate un plasament de capitaluri dintre cele mai avantajoase. Si acesta este motivul pentru care ne-a trebuit Tunisia, pentru aceasta ne-a trebuit Saigonul si Cochinchina (colonie franceza intre anii 1862-1954, acum apartinand Vietnamului), pentru aceasta ne trebuie Madagascarul…Si nu le vom parasi niciodata!”. Aceste cuvinte, printre altele, releva fara niciun dubiu, rolul de inceput al acestui corp de elita –apararea intereselor Frantei in coloniile acesteia din Africa si Asia. Este, daca vreti, o parte importanta din istoria Legion Etrangere, fiindca acest corp de elita a fost creat intr-o epoca in care Franta avea nevoie de un instrument de lupta specializat si deosebit de eficace, care s-o ajute in extinderea, si nu in ultimul rand, in mentinerea vastului sau imperiu.

Nu ne propunem nicicum a face o istorie completa a Legiunii –s-a scris destul pe Internet si nu numai, despre ea- ci doar a intelege pe deplin, de ce unii experti considera aceasta unitate o armata exceptionala, ai carei soldati sunt stapaniti de eroism, ori poate de o uluitoare nepasare in fata primejdiei. Daca este sau nu asa, ideea este bineanteles interpretabila, dar cert este faptul ca Legiunea Straina Franceza, s-a acoperit de glorie, mister si legenda, slujind cauza Frantei.

Ce este insa Legiunea Straina? Este o formatie militara in care, sub drapel francez, imbracati in uniforma franceza si comandati de ofiteri francezi, servesc soldati straini.

Interesant este faptul ca Legiunea n-a fost nicicum prima formatie militara din istoria Frantei, compusa exclusiv din soldati straini, dar ea a fost cu siguranta, prima care avea propria sa forma de recrutare, propriile sale legi (scrise sau nescrise, perfect valabile si astazi, cunoscute si respectate “ad literam” de catre Legionari), traditiile sale proprii sau preluate (unii experti, le considera a fi preluate din traditiile legiunilor romane). Se prea poate, fiindca originea denumirii de “legiune” vine de la latinescul “legio”, ce inseamna legiune –mare unitate militara.

O caracteristica definitorie pentru Legionari, ce-i fac recunoscuti oriunde si de catre oricine, este renumitul “Kepi Blanc” –chipiul alb cu cozoroc patrat, ce are in prelungirea sa o panza care apara umerii si ceafa soldatului, impotriva soarelui african ucigator. Acest chipiu, il cunoastem cu totii din filme, parazi, poze, etc, el fiind purtat si astazi cu mandrie. Acesta, in cei aproape 200 de ani de existenta a Legiunii, a ramas practic neschimbat si neanlocuit in tinuta legionarilor, care initial era formata din tunici de culoare albastru inchis, pantaloni pana la genunchi din stofa rosie, jambiere din piele ce protejau picioarele si ghete din panza (create special pentru nisipul desertului).

 

Asa cum mentionam mai sus, Legiunea Straina nu este prima unitate militara compusa exclusiv din straini, in istoria militara a Frantei. Acest stat, a mai avut insa sistemul trupelor cu solda, ostasi platiti, straini de orasul ori conducatorul care i-a angajat –soldati pe care noi astazi, ii numim, mercenari, soldati fara tara.

Spre exemplu, in secolul al XVIII-lea, in multe regimente regale din Franta, slujeau soldati straini, dar numai in numele unui singur Regiment figura cuvantul “strain”, si anume, Royal Etrangere (vechi regiment de cavalerie, in care in realitate nu mai erau recrutati de multa vreme straini, ci francezi care purtau uniforme ale unor armate straine. Acestia, se pare, slujisera anterior in alte armate, dar erau cu certitudine de nationalitate franceza).

Cu toate acestea, cea mai importanta formatie de soldati straini aflati in slujba regilor Frantei timp de mai multe secole, a fost “Garda Elvetiana”, compusa din razboinici de profesie care isi vindeau indemanarea militara aceluia care platea mai bine. Acesti oameni, aveau sloganul: “Pas d’argent, pas de Suisses” –acesta insemnand ca pentru elvetieni, plata se facea chiar inaintea predarii marfii, adica, a angajarii. In toate aceste regimente slujeau exclusiv numai elvetieni, comandati atat de catre proprii lor comandanti, cat si de catre ofiteri francezi.

Este notorie batalia de la Rossbach (5 noiembrie 1757, intre Franta si Prusia), pierduta de catre francezi; batalie in care un regiment de uniforme rosii format numai din elvetieni, a acoperit cu onoare retragerea trupelor franceze, luptand cu un calm desavarsit sub focul tunurilor prusace. Aceasta impasibilitate si eroism totodata, l-au scos din sarite pe Frederic al II-lea, care si-a intrebat furios generalii: “Ce fel de zid de caramida este acesta pe care tunurile mele nu reusesc sa-l darame?”. I s-a raspuns simplu, dar elocvent: “Sire, sunt elvetienii!”

Mai tarziu, pentru a-i infrange pe revolutionari, in iulie si octombrie 1789, Ludovic al XVI-lea a folosit, de asemenea, regimentele sale elvetiene, germane si irlandeze. De altfel, ultimii “mercenari” care l-au aparat pe rege la 10 august 1792, cand poporul rasculat a luat cu asalt palatal Tuilleries, au fost…elvetienii.

Cea mai interesanta formatie militara care prefigura adevarata Legiune Straina, a fost Legiunea Hanovra, infiintata in anul 1804. In anul 1811, spre exemplu, din cei 503 soldati care formau un batalion al acestei legiuni, 226 erau austrieci, 53 prusaci, 129 erau din regiunea Rhinului, 2 italieni, 2 spanioli, 7 polonezi, 14 rusi, 3 suedezi, 9 elvetieni, iar 57 erau originari din Dalmatia, Slavonia si Albania.

Odata cu revenirea Bourbonilor, prin reorganizarea unei “Legiuni Regale Straine”, se formeaza Legiunea Hohenlohe, dupa numele comandantului ei, printul Hohenlohe-Bartenstein. Ludovic al XVIII-lea, care si-a amintit de serviciile aduse predecesorilor sai de “credincioasele” regimente elvetiene, reanfiinteaza, in 1816, patru regimente helvetice. Penultimul Bourbon avea mai multa incredere in mercenari, decat in recrutii francezi. Va urma…

 

 WW

 

 

SURSE DATE SI POZE: INTERNET, WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA.

Multumesc unui bun prieten pentru documentatia trimisa.