Tag Archives: istoria legiunii straine

LEGION ETRANGERE – cealalta fata (scurt istoric, partea a VIII-a)

by: George GMT
Posted in: Istorie

In septembrie 1908, sase legionari au fugit din Legiunea Straina. Fuga lor a fost organizata de consulatul german din Casablanca. Cei sase se aflau pe un vapor cand politia franceza a patruns pe nava si i-a adus cu forta pe uscat. Echipajul vaporului se impotrivise, s-a incins o incaierare in care s-a amestecat si secretarul consulatului german. Trei dintre cei sase fusesera supusi germani. Berlinul a cerut eliberarea lor si a pretins si scuze pentru actele de violenta la care a fost supus personalul consulatului german. Parisul a raspuns printr-un refuz categoric. Un conflict intre Germania si Franta parea inevitabil. In cele din urma, cele doua puteri au ajuns la o intelegere, Germania declarand ca urmareste in Maroc “numai interese economice” si recunoscand ca Franta avea acolo “interese politice speciale”.

Acalmia intervenita in problema Marocului a durat doar doi ani. In ianuarie 1911, sultanul Mulay-Hafid, prizonier in orasul Fez, al triburilor rasculate, a cerut ajutorul Frantei. Autoritatile franceze atat asteptau. Coloana Moinier reuseste sa deblocheze orasul si un batalion de legionari il elibereaza pe sultan. In acelasi timp, fortele franceze, masate la est, intre Oudja si Berguent, se pun si ele in miscare. Legiunea ocupa Taourirt. Langa Alouana, o unitate legionara cade intr-o ambuscada. Cand compania 22 a Regimentului 1 Strain ajunge la fata locului, mai traiau din 35 de legionari doar 10 raniti. Toate acestea se intamplau in luna mai 1911 si, desi luptele deveneau tot mai violente, era limpede ca Marocul va trece sub stapanirea Frantei.

La 1 iulie 1911, apare in portul marocan Agadir, canoniera germana “Panther” –una dintre navele destinate a apara interesele Germaniei in colonii, comandata de catre Korvettenkapitan, Theodor Fuchs (1868-1942). Aceasta nava, apartinand Marinei Germane, facea parte din clasa “Iltis” (6 unitati realizate intre anii 1898-1901). “Panther”, ca si surorile ei, a fost realizata la santierul naval, Werft Kaiserliche, din Danzig, intrand in serviciul operativ pe data de 15 martie 1902, la un cost de 1675000 de marci. Canoniera avea urmatoarele caracteristici: greutate 1193 tone; echipaj: 9 ofiteri si 121 de marinari; lungime de aproximativ 67 m; latime de aproximativ 10 m; aproximativ 4 m inaltime; viteza maxima 25 km/h; autonomie de 6300 km la viteza de croaziera de 17 km/h; armament: 2 tunuri cu tragere rapida de calibrul 105 mm, L-40 –bataie maxima de 12200 m si o rezerva de 482 de proiectile/6 tunuri de calibrul 37 mm, cu o rezerva de 9000 de proiectile, Hotchkiss (acesta era folosit de catre Marina Germana, probabil din 1880. Arma era un tun-revolver cu cinci tevi, putand trage 43 proiectile/minut la cel mult 2000 m, dar, pentru precizie, se recomanda 1800 m; fiecare incarcator avand cate 10 proiectile). Nava a fost casata in anul 1931.

Explicatia germanilor pentru un asemenea gest provocator, a fost dorinta de a-si proteja cetatenii aflati cu interese in acest port, dar, de fapt, totul a fost o demonstratie de forta. Documentele epocii si presa din acele vremuri, cu deosebire cea germana, marsau pe ideea: “Daca francezii isi apara supusii la Fez, germanii pot face acelasi lucru la Agadir”. In urma “saltului Pantherei” (cum scria presa franceza, pe atunci), in Europa incepe din nou sa miroasa a praf de pusca. Au aparut avertismente din partea Angliei (care isi apara cu indarjire statutul de mare putere maritima coloniala si posesiunile, nevazand cu ochi buni expansiunea Frantei si Germaniei, in aceeasi directie –posesiunile coloniale) si Rusiei.

Aceste avertismente i-au speriat pe germani, care au dat inapoi, neavand cum sa se puna cu Marina Britanica si cea Tarista. Nu inca! Criza de la Agadir a fost aplanata, dar a provocat o asemenea cursa a inarmarilor incat din 1911 pericolul de razboi a inceput sa ameninte fara intrerupere lumea, Anglia, Franta, Rusia si Germania, fiind constiente ca este doar o chestiune de timp pana cand vor ajunge sa se infrunte. Nici destinul Marocului n-avea sa fie unul tocmai fericit!

In 1912, sultanul Marocului este silit sa semneze un tratat cu privire la protectoratul francez si spaniol asupra Marocului. In aceasta epoca, orasele Melilla, Ceuta, Tetuan si Tanger, din nordul Marocului, erau posesiuni spaniole. Primul din 1496, al doilea din 1580 si cele din urma din 1860. Tot in 1860 au deschis spaniolii o bresa in corpul Marocului, ocupand zona Ifni, spre Oceanul Atlantic, precum si Sahara spaniola sau Rio de Oro. Conventia din 1912 a consacrat toate aceste cuceriri, cu exceptia Tangerului, care a devenit port international. Spaniolii au fost siliti sa evacueze Tetuanul inca in 1890, “cu toate ca ea, Spania, parea sa fie instalata aici pe vecie” –dupa cum constata Victor Piquet in lucrarea “Le Maroc” (1917) si adauga: “Se pare ca Anglia, care a intervenit foarte activ in tratative, a vrut neaparat ca Tetuanul sa fie evacuate. Se intelege de ce, atat Tangerul cat si Tetuanul, sunt prea aproape de Gibraltar…”.

Conventia din 1912 a impartit de fapt Marocul in trei parti: Tangerul, port international, Marocul spaniol in nord si in sud, iar restul –protectorat francez.

Triburile marocane nesocoteau diferitele conventii semnate de catre marile puteri intre ele, considerandu-l tradator pe sultan. Resedinta acestuia, orasul Fez, a fost de nenumarate ori asediata de catre triburile berbere, care nu au incetat lupta nici un moment. Incepand din 1912 si pana in 1934, pe intregul cuprins al Marocului aproape ca nu a fost un an linistit, Legiunea simtind totul pe pielea ei.

In 1913, generalul Lyautey este numit rezident general cu sarcina de a “stabili in mod definitiv protectoratul”. In momentul sosirii sale la Fez, la 23 mai 1913, berberii ataca din nou orasul, patrund pana la postul de comanda al noului rezident. Sunt respinsi, dar revin la atac trei zile mai tarziu. Lyautey, invingand dificultati foarte mari, cerand mereu noi intariri din metropola, reuseste abia in 1914 sa realizeze unirea “celor doua parti ale Marocului”. Adica, jonctiunea intre trupele franceze care luptau in partea estica si vestica a tarii. In aceste operatiuni, un rol primordial i-a revenit Legiunii Straine. Va urma…

 

    

 WW

 

SURSE DATE SI POZE: INTERNET, WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA.

Multumesc unui bun prieten pentru documentatia trimisa. 

French Foreign Legion « Mannaismayaadventure’s Blog

www.7flammes.com/aubagne.html -

www.net4war.com/e…/legion/…/espagne05…. -

www.fanion-vert-rouge.info/legion_1831-1… -

www.musee-infanterie.com/lexique -

 

LEGION ETRANGERE –cealalta fata (scurt istoric, partea a VII-a)

by: George GMT
Posted in: Arme de Razboi, Istoria Armelor, Istorie

Intr-o zi trecatorii si automobilistii de pe soseaua internationala care duce spre Tanger, au putut observa doi mecanici imbracati in costume albastre catarandu-se pe stalpii de telefon. Verificau liniile. Cateodata mai si vorbeau: “Alo! OficiulCeuta!…Aici echipa de control! Alo! Ma auzi bine?”. Si tot verificand, cei doi au ajuns pana la podul de granita. Dincolo de pod era Tangerul, deci zona internationala. Apoi s-au asezat, au luat masa, ciocnind cate un pahar cu legionarii care pazeau podul. Odata ajunsi pe teritoriul international, cei doi mecanici si-au scos linistiti hainele albastre si, chemand pe legionarul-sef al postului de control, le-au dat in primire: “Sa le predati la magazie. Le-am furat de acolo impreuna cu un telefon de campanie si cu o pereche de carlige pentru catarat pe stalpi. Le-am luat cu imprumut…”. Seful de post i-a privit nauc, pe urma a izbucnit intr-un hohot de ras.

  Albert Londres, celebru reporter francez din anii *20, relateaza anchetarea unui personaj ciudat, ancheta la care a participat el insusi, in 1924. O ancheta care arata, fara echivoc, ca nu toti pareau in “regula” –dezertori, vagabonzi, infractori, etc, unii erau cu totul altceva, si anume, agenti ai unor puteri straine. Iata modul cum decurgea o ancheta a unui asemenea personaj in acele timpuri, dar, trebuie sa mentionez ca serviciile secrete franceze erau, inca, redutabile, inclusiv in randul Legiunii. Citez:

“Sunt Karl Heille, contabil la o bacanie din Alger” –spune omul. Are capul ras, si-a scos gulerul, a acceptat tigara oferita de capitan si sta comod pe scaun. “Sunteti german?” –intreba capitanul. “Da, german nascut laHagen, in Westfalia…La Philippeville am facut cunostinta cu o doamna care m-a dus in sudul Algeriei ca sa-i administrez mosia”…”O nemtoaica?” “Nu, frantuzoaica. Spunea ca seman cu fiul ei mort in razboi”. “Fiul ei a fost, poate, unul dintre aviatorii francezi pe care dumneavoastra i-ati doborat in razboiul mondial?” –spune ironic capitanul, ce nu si-a dezvaluit numele in fata reporterului si nici…ocupatia.

Karl Heille are o tresarire, dar isi recapata repede calmul. Intrebat care era numele femeii, raspunde cu un suras complice: “Refuz sa-i dezvalui numele. Un francez va intelege acest lucru…M-am certat cu doamna aceea, am parasit localitatea, am cautat de lucru; in acel moment am fost arestat pentru prima oara, pentru vagabondaj”. “Dar –spune capitanul –dupa o luna v-au eliberat. Si cum ati trait la Alger? Ati gasit un loc intr-o bacanie, asa, din intamplare?”. “Camasa” –raspunde omul. “Bine. Acum, sergent Cesar Vallarino, din Regimentul 1 Strain dinSidi-bel-Abbes, spune-ne cum l-ai recunoscut pe acest om?”. “L-am vazut prima data la plutonul de instructie al mitraliorilor –raspunde sergentul. In aprilie 1922. Un prieten de-al meu mi-a spus: Acesta este un fost ofiter german capabil si inteligent. Se ocupa cu studierea Algeriei si Tunisiei”.

In acest moment capitanul ia din nou cuvantul, dovedind ca stia mai mult decat arata: “Individul a sosit in legiune in decembrie 1921, sub numele de Leon Charles. A ramas pana in iunie 1922, cand a dezertat. A fost prins insa, condamnat la 5 ani inchisoare si trimis la penitenciarul de la Bossuet. De aici, in noaptea de 18 iunie 1923 a evadat, ucigand santinela. Sergent Vallarino –spune capitanul intorcandu-se spre legionarul Italian –ai intrat deci in restaurantul din Bab-el-Oued si l-ai gasit acolo. Cum s-a intamplat?”. “Da, mon capitaine, l-am vazut, dar nu mi-am adus aminte de numele lui. I-am spus: Ei, cum merge? La care el mi-a spus limpede: Iata-l pe Vallarino! Si m-a invitat la un pahar de vin. Atunci, i-am o intrebare la care doar un legionar ii cunoaste sensul: Tu as taille la corde? (Ai taiat franghia -ceea ce insemna de fapt, ai evadat) Sa nu vorbim aici –a raspuns el”. “Deci –se intoarce capitanul spre Karl Heille –cunoasteti expresia, pentru ca ati raspuns”. “Mon capitaine (capitanul meu) –zambeste evadatul –am stat la inchisoarea din Barbarousse. Si in inchisori poti invata multe”. “Sunteti tare, foarte tare –constata capitanul. Dar sa vedem mai departe. La iesirea din restaurantul din Bab-el-Oued ati fost arestat. Ati fost retinut 36 de ore. In acest timp s-a telefonat la Regimentul 1 Strain laSidi-bel-Abbes, de acolo se raspunde ca nu au in evidenta nici un Karl Heille. Nici nu aveau. Dar aveau unul Leon Charles. Dumneavoastra sunteti fostul legionar Leon Charles?”. “Nu, eu sunt Karl Heille”. “Bine –continua capitanul, ati fost examinat si pe corpul dumneavoastra s-au gasit patru cicatrice”. Capitanul ia o foaie si citeste caracteristicile cicatricelor, apoi pune intrebarea: “Este exact?”. “Bine, dar ce amestec au in treaba asta cicatricele mele?” –intreba cu o prefacuta uimire arestatul. Capitanul mai scoate o foaie din dosar: “Stiti ce arata aceasta hartie? Ea arata ca legionarul Leon Charles avea exact aceleasi cicatrice in aceleasi locuri, si cu aceleasi dimensiuni…”. “Ma scuzati, mon capitaine, dar, examinand pe toti barbatii lumii, doi dintre ei pot prezenta aceleasi particularitati, chiar daca ele nu sunt decat accidentale”. “Iata –exclama capitanul, uitandu-se la arestat precum pisica la soarece –limbajul unui modest functionar de bacanie! Si ce facem cu diploma dumneavoastra in filosofie?”.

Incetul cu incetul, adevarata fata a personajului apare. “Ma uit la mainile sale –scrie Albert Londres –cu aceasta mana eleganta a ucis, pentru ca trebuia cu orice pret sa scape din inchisoare. El a fost trimis inAlgeriain misiune…Oamenii din meseria sa nu au stare civila. Asemenea submarinelor tarii sale, acest om avea doar un numar: V-33, U-18, acolo, undeva, intr-un birou secret al Ministerului de Razboi, laBerlin…”.

Ulterior, in epoca radioului, a mijloacelor motorizate, conditiile de dezertare au devenit mai grele. Cei “doi mecanici de control” mentionati mai sus, nu s-ar mai fi asezat linistiti in pragul zonei internationale sa mai ciocneasca cate un paharel cu paza legionara a podului, daca ar fi stiut ca radiofonistul regimentului lor le-a si difuzat semnalmentele in toate directiile. Astfel de evadari au fost caracteristice “epocii romantice” a Legiunii, asa cum o numeau vechii legionari.

In capitolul urmator vom vorbi despre un incident franco-german, putin cunoscut, ce s-a desfasurat in anul 1908, avand drept cauza…dezertarea. Va urma…

 

   WW

 

 

 

SURSE DATE SI POZE: INTERNET, WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA.

Multumesc unui bun prieten pentru documentatia trimisa. 

French Foreign Legion « Mannaismayaadventure’s Blog

www.7flammes.com/aubagne.html -

www.net4war.com/e…/legion/…/espagne05…. -

www.fanion-vert-rouge.info/legion_1831-1… -

www.musee-infanterie.com/lexique -

 

LEGION ETRANGERE –scurt istoric (5)

by: George GMT
Posted in: Istoria Armelor, Istorie

  Ce este “cafardul” si cand apare el? Cuvantul “cafard” in limba franceza este, de fapt, numele unui gandac negru, dezgustator, care roade, mananca totul, incetul cu incetul. Cu peste 4000 de specii identificate in toata lumea, acest gandac mai este cunoscut in termeni populari drept “gandacul de bucatarie”. Ne-am putea intreba ce legatura are cu Legiunea Straina? Contrar logicii are, fiindca in acest articol vom scoate in evidenta aspecte din viata Legiunii, mai putin cunoscute, ce au generat drame, sinucigasi si ucigasi –de vina fiind…”cafardul”.

Aceasta boala ascunsa, denumita nu se stie cum si de ce, “cafard”, de catre legionari, exprima intr-un cuvant ideile negre, generate poate si de mustrari de constiinta, melancolia, plictiseala, tristetea, dorul de casa –caracterizata de catre un legionar anonim drept “o nostalgie incurabila care rezista si la bautura”, chiar si lipsa unei vieti sexuale ordonate, etc. Multe alte cauze pot declansa “cafardul”, despre care colonelul Stoffel, primul comandant al legiunii, a observat ca poate “ceda” la munci grele. Pare surprinzator, dar comandantii legiunii si-au creat mijloace eficiente –in viziunea lor- de combatere a acestui flagel ce bantuia ascuns in randul legionarilor.

Desi nu incercam sa “demitizam” Legiunea Straina, vom vorbi in continuare despre o istorie ascunsa si deloc placuta a acestei unitati de elita. Istorie presarata cu dezertari –reusite sau nu- sinucideri, asasinate, cazuri de nebunie –toate acestea provocate, in marea lor majoritate de “cafard”. Pentru a evidentia “cafardul” si ravagiile pe care le facea in viata cazona, exemplele sunt definitorii…

Intr-o zi, sergentul contabil al legiunii, pe nume Deg, de origine austriaca, a intrat in cel mai elegant local din orasul Meknes(Maroc, fosta colonie franceza) si a organizat un mare chef. A invitat la masa sa cele mai frumoase dame de companie, oferindu-le sampanie –bautura scumpa pe atunci. A avut tot timpul infatisarea unui om normal, fericit, care glumea si radea. A doua zi a fost arestat pentru ca s-a constatat ca a cheltuit pana la ultimul franc suma pe care o luase din casa de bani a legiunii -32000 de franci. Nimeni nu-si inchipuia ca un om linistit, constiincios si cult, precum Deg, putea fi in stare sa fure! La ancheta, el n-a cautat sub nicio forma sa se apere, mentionand trist si scurt: “M-a apucat cafardul”.

O sinucidere provocata de “cafard” nu mai soca pe nimeni, dar ea putea da nastere unei adevarate epidemii de sinucideri, iar exemplele ce urmeaza sunt graitoare.

Intr-o zi, un radiotelegrafist a fost gasit spanzurat in cabina sa. In caietul de serviciu, dupa mesajele inregistrate in timpul noptii, el a adaugat: “Sunt satul pana-n gat. Ma sinucid”. A doua zi, un legionar linistit si tacut, a cumparat o sticla de vin bun si o cutie de ficat de gasca. Dupa ce a mancat si a baut, si-a tras un glont in cap.

Un fost legionar, pe nume Paul Anderson, ce a slujit Franta probabil in anii *30, povesteste cazul unui vechi legionar, pe nume Witte, ce avea deja sase ani de serviciu, care de la o vreme nu vorbea cu nimeni si nu parasea cazarma decat o data la doua saptamani, in ziua soldei. Apoi se intorcea seara beat mort, abia tinandu-se pe picioare. Intr-o seara insa a intarziat, pentru prima oara de cand adoptase aceasta rutina ciudata. Statea in fata portii, clatinandu-se, cu chipiul alb impins catre ceafa. Sergentul i-a spus cateva cuvinte nu prea dulci, dar nici prea aspre, contrar obiceiului sau. Witte, cu un gest rapid de boxer profesionist, l-a lovit pe sergent, care a mai apucat sa strige: “La arme!”. Witte, a scos un cutit lung arabesc si tipand, urland ca un salbatic, a inceput sa loveasca in jurul lui. “Cafardul”, striga tot plutonul de garda alarmat intre timp, care l-a si imobilizat, legandu-l de maini si de picioare, abia dupa un sfert de ora. A doua zi, Witte a fost gasit in celula sa mort de apoplexie –dupa cum a constatat medicul militar.

Un alt caz care caracterizeaza izbucnirea unei crize de “cafard”, la fel de inexplicabil ca si celelalte, este si acela al unui legionar, poreclit Socrate, datorita faptului ca avea un bagaj bogat de cunostinte filozofice si istorice si cita cu placere din filosofii antici. Mai mult decat atat, acest om era indragit de catre camarazii sai, fiindca ii ajuta sa scrie acasa pe cei analfabeti. Desi linistit, intr-o duminica, Socrate s-a desprins din randuri mergand spre unul dintre sergenti, in fata caruia s-a oprit la o distanta de cativa metri, prezentand arma in mod regulamentar. Apoi, cu o voce sonora, pronunta asemeni lui Cicero: “Quousque tandem abutere patientia nostra?” (Pana cand veti abuza de rabdarea noastra?). Nu astepta niciun raspuns din partea sergentului extrem de surprins, ochi si trase, nimerindu-l pe gradat drept in mijlocul fruntii. Socrate arunca arma si porni in goana spre poarta de intrare. O parte din detasament, ce-si reveni din surpriza, fugi racnind si tragand in urma fugarului. Acesta a reusit sa iasa pe poarta si deodata a cazut jos. Unul dintre tragatori a strigat: “Eu l-am lovit. O sa vedeti gaura in ceafa!”. Insa, spre surprinderea tuturor, fugarul se ridica si porni iarasi, impleticindu-se ca un om beat. Cazu de mai multe ori, dar se ridica de fiecare data. Era liniste. Nu mai tragea nimeni, toti fiind surprinsi si impresionati totodata. Socrate ajunse la plaja, apoi, tarandu-si picioarele pana la marginea apei, disparu, incetul cu incetul, in marea care-l inghiti cu totul. N-a mai fost gasit niciodata, concluzia –“cafard”! Cutremuratoare poveste, dar ceea ce urmeaza depaseste cu mult faptele ingrozitoare de pana acum…

Intr-o zi, “cand peste desert incepuse a sulfa un vant de nebunie –povesteste intr-o scrisoare un legionar anonim –oamenii au devenit artagosi, rai, razbunatori. Seria neagra a pornit-o betivanul de M. Avea omul o rafuiala cu un caporal, cam nabadaios de felul lui; batea talhareste. Nu-mi amintesc cum se numea: Wagner –pare-mi-se –sau cam asa ceva. Intr-o dupa amiaza, M. se adresa linistit unui camarad de la sectia de mitraliere: Unde-s pistoalele Mauser? –intreba M. Colo, in lada aceea -i s-a raspuns de catre camaradul sau. M. scotoci in lada, scoase un pistol, il incarca cu sase cartuse si pleca tot atat de linistit precum venise. Unde te duci? –il intreba camaradul sau intrigat. Sa-l impusc pe caporalul Wagner –spuse linistit si foarte firesc, M.

Celalalt ridica din umeri neincrezator. M. se duse la baraca unde se afla dormitorul caporalilor si striga din prag: Caporal Wagner…caporal Wagner! In locul acestuia iesi insa un alt gradat. Cine-l cheama pe Wagner? –spuse acesta. Eu –raspunse M. Ce vrei cu el? –intreaba gradatul. Vreau sa-l impusc –raspunde nonsalant M. Esti nebun? –rase gradatul. Sau te-ai imbatat iara…Mars si te culca! –continua distrat. Nu plec de aici pana nu-l impusc pe Wagner –continua impasibil M. Gradatul avu proasta inspiratie de a incerca sa fie autoritar. Asculta –striga el ofensat. Ce doresti? –raspunde M, cu o mina ce prevestea furtuna ce urma. Mai intai ia pozitie cand vorbesti cu mine! –continua gradatul, nedandu-si seama de pericolul in care se afla. Esti un dobitoc! –constata M, enervat. La urma urmei nu valorezi nici tu mai mult decat Wagner! Poate ca nu ti-ar strica un glonte. Na! –si M ridica pistolul, ochi si trase de la cinci pasi distanta, gradatul prabusindu-se fara un tipat. La zgomotul impuscaturii, un alt caporal iesi in usa baracii. Ce-ai facut nenorocitule!? –striga infuriat acesta. Soarta rea! Cine mi l-a scos in cale? Unde-i Wagner? –intreaba calm, M. Gradatul, intelegand pericolul iminent in care se afla, se dadu un pas inapoi, vrand sa reintre in dormitor. M. ridica iarasi bratul: Aha! Te duci sa-l previi pe cainele de Wagner! Soarta rea si pentru tine. Na! –inca o data pistolul tuna scurt.

Al doilea caporal se prabusi si el cu o gaura mare in frunte. Seria uciderii nu era insa terminata, fiindca, spre ghinionul sau, inca un caporal rasari, adus de larma, inaintea ucigasului. Era insa un om curajos, ce a inteles rapid drama in desfasurare si, fara sa scoata o vorba, se napusti asupra lui M, cu gandul sa-l dezarmeze. Il apuca de beregata. De trei ori descarca M. arma in pieptul caporalului. Acum, pe nisipul esplanadei, zaceau trei cadavre. Intregul campament se alarmase intre timp si legionarii alergau din toate partile spre locul dramei. Mai inainte insa ca vreunul sa se fi apropiat bine, si mai inainte ca cei din corpul de garda sa-l impuste, M. duse Mauserul la tampla si-si zbura creierii cu cel din urma glonte ramas pe teava. Caporalul Wagner insa nu a fost impuscat. In dupa-amiaza aceea se invoise sa se duca la cinematograf…Desi pare o piesa horror ieftina, aceste fapte sunt reale, iar de vina, in opinia martorilor, a fost…”cafardul”. In capitolul urmator vom vorbi de un alt aspect negativ ce a marcat trecutul Legion Etrangere, si anume, dezertorii. Va urma…

 

WW

 

SURSE DATE SI POZE: INTERNET, WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA.

Multumesc unui bun prieten pentru documentatia trimisa. 

French Foreign Legion « Mannaismayaadventure’s Blog

www.7flammes.com/aubagne.html -

www.net4war.com/e…/legion/…/espagne05…. -

www.fanion-vert-rouge.info/legion_1831-1… -

www.musee-infanterie.com/lexique -

 

 

 

LEGION ETRANGERE –scurt istoric (4)

by: George GMT
Posted in: Forte terestre, Istoria Armelor, Istorie

Intrerupem un pic aventurile legionarilor, pentru a vedea in ce constau tratamentele acordate dezertorilor si celor “nesupusi”, fiindca, ca orice armata, in acele vremuri si chiar mult dupa, si Legiunea Straina avea propriile ei “delicii si placeri”. Randurile ce urmeaza nu sunt tocmai placute, dar, asa cum se-ntampla in istoria armatelor, si legiunea a avut parti bune si parti rele. Nici pana astazi nu se cunoaste cu certitudine cand au aparut pedepsele in randul legionarilor, ori cine au fost “creatorii” lor. Unele erau atat de inumane, incat ar fi atras cu siguranta, invidia oricarei persoane sadice si dezaxate. Asemenea atrocitati, o sumedenie de pedepse din cele mai variate si grele pentru cea mai mica greseala, inca ii amenintau pe legionari prin anii *30, dupa unele surse, chiar si mult dupa. O camasa murdara sau necalcata conform regulamentului, urme de praf sub pat sau alte asemenea abateri, care la prima vedere par usoare, atrageau dupa ele pedepse grele. Mai intai “15 din care 8”. Sau chiar “30 din care 15”.

Apoi “la pelote” (Ghemul), in care Legionarul era pedepsit sa mearga in jurul curtii noua ore pe zi, avand in spinare un sac de nisip cu o greutate de 30 kg. “La pelote” se putea transforma, dupa fantezia subofiterului, intr-un exercitiu mai “vioi”, adica pedepsitul trebuia sa mearga in pas alergator, purtand in spinare o ranita cu pietre.

“Le tombeau” si “en crapaudine” erau pedepse care se aplicau mai ales in timpul campaniei, in desert, in timpul marsului. “Le tombeau” (Mormantul), consta in urmatoarele: legionarul pedepsit trebuia sa sape o groapa cam de marimea unui mormant. Dupa ce era legat si coborat in aceasta groapa, pedepsitul, condamnat la nemiscare, ramanea uneori acolo mai multe zile in sir. Daca, bineanteles, suporta razele arzatoare ale soarelui african, nu putini fiind cei care au innebunit ori au murit, in… “mormant”.

“En crapaudine” era o forma de pedeapsa si mai crunta, ce semana cu o forma de tortura medievala. Omul era legat de glezne si de incheieturile mainilor, dupa aceea era culcat, iar picioarele si mainile ii erau indoite pana se atingeau. In aceasta pozitie era aruncat intr-o groapa. In plin desert, la o temperature de 40º-50º, cateva ore de “crapaudine” erau, in cea mai mare parte a cazurilor, letala.

Interesant este faptul ca si Legiunea Straina Spaniola (Tercio Extranjeros –a fost infiintata in anul 1921, dupa modelul Legion Etrangere. Ideea infiintarii Legiunii Spaniole, a apartinut generalului Jose Millan Astray, fiind primita cu entuziasm de catre regele Alfons al XIII –lea. Interesant este faptul ca aghiotantul generalului Astray, era un maior pe nume…Franco. Nimeni altul decat viitorul general de trista amintire, Franco. La inceput, Tercio Extranjeros avea trei batalioane, din care unul era comandat de catre Franco. Mai tarziu sau format trei “tercios”/regimente, primul avand baza la Tauima, fiind compus din cinci “banderas”/batalioane. Al doilea regiment avea sediul la Dar-Riffien, langaCeuta, cu trei banderas. Cel de-al treilea “tercio” avea baza la Larache, fiind format tot din trei batalioane. Comandamentul Legiunii Spaniole se afla la Ceuta, chiar in fata Gibraltarului, iar pe frontispiciul cazarmii din Dar-Riffien se afla deviza: “Legionaros a luchar, legionaros a morir”/”Legionari sa luptam, legionari sa murim”), a adoptat o forma acestei pedepse crunte. Ea se aplica cu predilectie dezertorilor prinsi si era pe cat de simpla, pe atat de bestiala. Era aplicata in cadrul “Peloton de castigo” (Plutonul de pedeapsa), cel pedepsit fiind spanzurat cu capul in jos, deasupra unei galeti cu apa. Sergentul incepea sa-l bata cu o curea groasa. Cand pedepsitul isi pierdea cunostinta era coborat cu capul in galeata si “inviorat”. Apoi bataia continua, intrerupta de lesinuri si “inviorari” succesive. Aceasta era prima faza a pedepselor aplicate in acest pluton. In faza a doua, condamnatul trebuia sa umple un sac cu 25 kg de nisip, apoi sa-l lege pe umar. Cata vreme sedea in acest pluton, era obligat sa poarte sacul cu nisip in spate. A treia faza pentru cei din plutonul de pedeapsa insemna executarea unui exercitiu de gimnastica “de sol a sol”, adica pas alergator in jurul curtii, izolata de restul lumii printr-un zid inalt de piatra. Cei care cadeau din cauza epuizarii erau sculati cu lovituri salbatice aplicate de supraveghetorii inarmati cu pusti. Acestia erau, in general, sergentii-sef si ajutoarele lor, care in cadrul plutonului se numeau “verdugos” (Calai). Ajutoarele, erau si ei legionari, dar primeau solda dubla pentru “serviciile prestate”. Ei nu paraseau niciodata curtea cazarmii, de frica, deoarece riscau sa sfarseasca asasinati. Este bine cunoscut cazul unui sergent care a fost ucis cu un foc de revolver de un fost condamnat la pluton chiar in biserica, de ziua nuntii sale… Acesti sergenti, erau adevarati dresori si in Legiunea Straina Franceza. Sergenti, despre care un fost legionar, Bennett J.Doty, povesteste: “SERGENTUL legiunii, in intreaga lui maretie si putere. Prestigiul sergentilor, puterile lor sunt aproape egale cu ale ofiterilor. Poarta galoane de aur, traiesc despartiti de trupa, au dormitorul, bucataria lor, chelnerii, statul lor major. Fiecare are ordonanta si totul e calculat pentru a le intari prestigiul. De aceea ei comanda efectiv. Ei sunt temelia si liantul legiunii. Sunt mandri de rolul lor, ei mentin cultul traditiilor si alcatuiesc cheia de bolta a regimentelor. Cei mai multi sunt ursuzi si urla fara incetare. Doctori in disciplina, ei ne initiaza cu cruzime in frumusetile regulamentului de campanie”. SERGENTUL –scris cu majuscule, ii apartine autorului…

Acelasi autor descrie un episod emblematic pentru viata dura, din Legiune. Suntem in anul 1925, laOran, nu cu mult inainte ca Doty sa fie trimis pe campul de lupta din Siria: “O miscare trebuie facuta cum trebuie si acest cum trebuie este un ideal abia realizabil fiziceste. Pentru a-si atinge scopul, un sergent din legiune va ordona, la nevoie, sa se repete de o mie de ori aceeasi miscare. Recrutul va repeat miscarea pana vede rosu, pana se prabuseste din cauza epuizarii: nu conteaza! Sub privirea implacabila a sergentului, in ritmul tot mai grabit al comenzilor, soldatul va repeta miscarea pana cand o va face cum trebuie”. Edificatoare sunt si cuvintele generalului Rollet, ce a raspuns unui ofiter englez mirat de eforturile supraomenesti ce se cereau legionarilor: “Este foarte firesc. Daca eu trimit un legionar fie sa se bata, fie sa construiasca drumuri, forturi, bastioane, fortificatii, va trebui ca el sa faca treaba a patru oameni”.

Principalul sediu al companiei disciplinare din cadrul Legiunii, s-a aflat la Colomb-Bechar, situat la aproximativ 450 km deSidi-bel-Abbessi 50 km distanta de granita dintreAlgeriasi Maroc. Aici, compania disciplinara era comandata de un capitan ajutat de cativa ofiteri, subofiteri si legionari de clasa I. Condamnatii erau paziti de tiraliori in permanenta inarmati. Acestia nu aveau voie sa se apropie de un disciplinar la o distanta mai mica de 10 pasi, avand ordin sa traga la cea mai mica miscare suspecta, eventual atac sau incercare de fuga. La Colomb-Bechar, soseau legionarii care fusesera pedepsiti de prea multe ori pentru furt ori incaierari repetate, cei “rebeli si indisciplinati”, precum si cei care cumulasera 200 de zile de temnita in cursul unui an (acestia, erau obligati sa faca un “stagiu” de cel putin patru luni, in compania disciplinara). Iata cum ne descrie maiorul Karel Hora, ce a servit multi ani in Legiune, o scena a “disciplinarii” si conditiile de la Colomb-Bechar, considerata a fi o ocna militara: “I-am vazut plecand cu catuse la maini, cu efectele in spinare. La fiecare 25 m, subofiterii strigau: Culcat!…Drepti!…Pas alergator, mars!…”. La sfarsit, maiorul concluziona: “Fara aceasta disciplina nemiloasa care inspira teama, legiunea nu putea fi tinuta in mana”. Probabil, intr-un fel si pana la un anumit punct, avea dreptate, daca ne gandim ca in randul Legiunii se aflau si oameni certati cu legea, infractori de cea mai joasa speta si tot felul de “ingerasi” (asa erau poreclite aceste specimene)…

Iata o alta marturie a unui legionar, fost subofiter, ce in anul 1932 se afla la Colomb-Bechar. Acesta mentioneaza ca in acel an, acolo se aflau 310 “disciplinari” repartizati pe patru sectii: sectia sosire, sectia normala, sectia de reprimare si cea de inchisoare. Aceasta din urma, intotdeauna plina pana la refuz, adapostea 50 de oameni. In principiu, un legionar pedepsit nu putea sa petreaca mai mult de patru luni la Colomb-Bechar. In principiu, pentru ca timpul petrecut la sectia de reprimare sau in inchisoare nu conta. Si nu conta nici timpul petrecut la spital. In consecinta, numai dupa patru luni consecutive petrecute la sectia normala, delincventul putea sa fie eliberat si trimis inapoi intr-o unitate a legiunii. Pentru multi dintre ei eliberarea venea mai devreme. Le-o aducea moartea…

Conform regulamentului, oamenii de la Colomb-Bechar trebuiau sa execute muncile cele mai grele. Regulamentul nu preciza, dar era vorba de munca fortata. “Disciplinarii” de la Colomb-Bechar nu spargeau pietre ca cei din ocnele obisnuite –numai in anul 1932 ei au scos pietre dintr-o cariera, cu un randament de trei ori mai mare decat un muncitor obisnuit cu o asemenea munca grea. Chiar si la Colomb-Bechar se fabricau din lut si paie, caramizi ce erau arse la soare, de catre echipe formate din cate cinci oameni. Acest material ieftin nu era ceva nou in lumea legionarilor –companiile se foloseau de ele in timpul marsului, oriunde era nevoie sa construiasca ceva. Norma unei echipe era de cel putin 1000 de caramizi pe zi, iar daca nu reuseau sa le “fabrice”, li se reducea sau suprima complet portia de mancare pentru ziua respectiva.

In afara cazarmii Colomb-Bechar, condamnatul purta bocanci vechi, fara sireturi si ciorapi. La revenire, la poarta trebuia sa-si scoata bocancii si sa-i tina in mana stanga. In interiorul cazarmii, condamnatii nu aveau voie sa circule decat in pas alergator, tinand mana dreapta ridicata. Duminica, era zi de dus, apoi diferite treburi gospodaresti, repararea hainelor, a incaltamintei si altele.

Pe langa toate aceste pedepse, legionarii se confruntau cu o boala ciudata, numita “cafard”. Insa, despre ce era si cand aparea “cafardul”, vom vorbi in capitolul urmator.

 

WW

 

 

SURSE DATE SI POZE: INTERNET, WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA.

Multumesc unui bun prieten pentru documentatia trimisa. 

French Foreign Legion « Mannaismayaadventure’s Blog

www.7flammes.com/aubagne.html -

www.net4war.com/e…/legion/…/espagne05…. -

www.fanion-vert-rouge.info/legion_1831-1… -

www.musee-infanterie.com/lexique -

 

LEGION ETRANGERE –scurt istoric (3)

by: George GMT
Posted in: Arme de Razboi, Istoria Armelor, Istorie

Ca urmare, Legiunea si-a primit “botezul focului” in Algeria. Si asta, nu inainte ca Parlamentul sa decida ca aceste trupe sa nu fie intrebuintate in metropola si doar in afara acesteia. Teama, neincredere, ori poate doar interes din partea autoritatilor franceze fata de legiune si legionari, despre care multi francezi considerau ca sunt “trupe cu o compozitie dubioasa”, greu de spus…

Cert este faptul ca in aprilie 1832, batalioanele legiunii ramase inca in Franta traverseaza Marea Mediterana si, la 27 aprilie intra pentru prima data in lupta. Un batalion al legiunii impreuna cu un batalion al infanteriei coloniale ataca tribul el-Uffia. Arabii se retrag si coloana ii urmareste prin nisipurile nesfarsite din desert. Legionarii fac cunostinta pentru prima oara cu scorpionii, cu vantul care starneste pe nesimtite nisipul fin care patrunde peste tot, nu numai in gura si plamanii soldatilor istoviti de caldura si de mars, ci si in pusti, care trebuie mereu curatate. Ideea “idilica” a unora despre legiune s-a risipit rapid, odata pentru totdeauna!

Cea mai teribila “pacoste” era insa setea chinuitoare, pentru ca in cursul marsului le era interzis sa se atinga de burdufurile mari incarcate in carute, care contin rezervele de apa. In acelasi timp, ofiterilor le era frica sa trimita oameni in cautarea apei, pentru ca in jurul coloanei se invartesc calareti arabi, pe vestitii lor cai “mai iuti decat glontul”, experti in atacuri rapide, rezistenti si obisnuiti sa supravietuiasca in desert –casa lor dintotdeauna. Daca se intampla sa intalneasca vreun sat arab, adapostit intr-o oaza, coloana patrundea in sat, unde nu gaseau de obicei decat cateva femei cu copiii lor ascunsi in case de lut pe jumatate daramate. Aceste triburi, oameni ai desertului, traiau in saracie, iar cele cateva animale pe care le aveau, capre, catari si oi, reprezentau singura lor avere. Aveau insa un puternic simt al libertatii, ce va da serios de furca legionarilor!

  Cu toate acestea, coloana marsaluieste mai departe, iar dupa un timp, soldatii zaresc deja zidurile fortaretei Maison Carree. Pe neasteptate, sunt atacati de cavaleria araba. Aceasta vine in patru valuri; batalia este de scurta durata, apoi arabii dispar, tot atat de repede cum au venit. Legionarii au pierdut sapte oameni. Acest “botez al focului” a fost doar inceputul…Acest “foc” avea sa mistuie mai apoi, in anii ce-au urmat, mii de legionari. Insa deocamdata, Algeria dadea de furca Legiunii Straine si despre istoria ei zbuciumata vom vorbi in continuare.

Turcii au cuceritAlgeria in secolul al XVI-lea si au guvernat-o timp de trei secole. Controlul lor nu se intindea decat asupra unei parti a tarii. In prima perioada a cuceririi Algeriei, francezii au avut de luptat cu armatele unor bei, vasali ai dey-ului (day, in limba turca. Acesta era seful guvernului din Alger care intretinea legaturi comerciale si diplomatice cu un anumit numar de mari puteri, printre care se numara si…Franta), cat si cu garnizoanele turcesti, care aparau unele orase. Iar in ceea ce priveste triburile – asa cum se mentioneaza intr-o editie de la inceputul secolului XX a Nouveau Larousse Illustre -un “om de geniu” din randul lor, pe nume Abd el-Kader “le-a ridicat la lupta si odata cu inlaturarea jugului otoman au crescut sentimentele nationale”. Din pacate insa pentru natiunea algeriana, Abd el-Kader (1808-1883, cunoscut si ca Abd ‘el Qâdîr, in randul arabilor), conducatorul Razboiului Sfant pentru eliberare, desi a organizat un stat constituit pe baze relativ solide, nu a reusit sa lichideze rivalitatile dintre sefii de triburi si sa creeze un front unit (pana la urma, francezii au reusit sa-l captureze in 1847, tinandu-l prizonier in Franta pana in anul 1853). Insa, in pofida faramitarii feudale, in 1832, cand Abd el-Kader, emirul din Maskara, a luat conducerea rascoalei triburilor arabo-berbere, el a ridicat o forta militara organizata, daca nu in toataAlgeria, in orice caz pe teritorii intinse.

Abd el-Kader

Totodata, Abd el-Kader a cautat sa usureze situatia poporului, ingradind puterea feudalilor, pornind o lupta impotriva coruptiei, reglementand impozitele. Toate acestea i-au atras simpatia majoritatii triburilor, dar el nu a reusit totusi sa realizeze o unitate completa in lupta impotriva francezilor, intrucat o parte dintre feudali, vazandu-si ingradite “drepturile”, s-au alaturat acestora si implicit, Legiunii Straine.

Legiune, care ia parte la batalia de la Mouley-Ismael, participa la ocuparea forturilor de la Arzew si Mostaganem (iunie 1832), precum si la luptele de la Sidi-Chabel, in noiembrie 1832. Trupele kabile incercuiesc in 1834 orasul Bougie, asediindu-i pe francezi –batalionul 4 al legiunii. Cu tot eroismul lor, arabii nu pot face nimic in fata zidurilor fortaretei, neavand in dotare tunuri, iar munitia pentru pustile lor invechite si putine, era deficitara. Mai mult decat atat, legionarii au primit ajutoare reusind sa sparga blocada. Aceasta victorie a legionarilor mult trambitata de catre gazetele vremii, in Franta si nu numai, a reprezentat inceputul unei propagande oficiale abile, ce va insoti de-acum incolo, legiunea si legionarii. Se nascuse “legenda” in jurul Legion Etrangere, care era chiar comparata cu Garda Imperiala a lui Napoleon!

KEPI BLANC

Cu toate acestea, pierderile suferite in lupte si desertul nemilos, au facut ca pe data de 23 februarie 1834 sa se incheie un tratat de pace cu Abd el-Kader, prin care guvernul francez recunoaste autoritatea emirului asupra teritoriului Oran (Ouahran, pentru arabi, in acele timpuri). In acelasi ani, in iulie, Algeriaeste totusi declarata posesiune franceza, dar francezii nu stapaneau decat o fasie ingusta de-a lungul coastelor din nord. Ei nu au reusit sa cucereasca nici toate orasele, de pilda Constantine, puternic fortificat, nemaivorbind de Sahara algeriana, teribila, misterioasa si impenetrabila, pentru cucerirea careia francezii vor lupta inca un secol.

 

Insa, pacea incheiata cu Abd el-Kader a fost de scurta durata, deoarece colonistii sositi din Franta si alte tari europene, in numar din ce in ce mai mare, au inceput sa acapareze vechile teritorii ale triburilor din desert –cu deosebire oaze si odata cu ele, sursele vitale de apa. Un nou conflict era iminent si ca urmare, in 1835, trupele lui Abd el-Kader infrang armata franceza la Matca, iar in toamna aceluiasi an, fortareata de la Constantine, denumita “Gibraltarul arabilor”, aparata de infanteria turca a guvernatorului Ahmed, respinge un atac al asediatorilor francezi. Asediul impotriva fortaretei Constantine, ultima detinuta de catre turci inAlgeria, bine aparata de catre trupele deyului Ahmed, incepe in octombrie 1837.

 

In armata asediatorilor, comandata de catre generalul Charles-Marie Denys de Damremont, se aflau unitati de zuavi, de infanterie si un batalion de legionari, numarand 500 de oameni. Generalul Damremont cade lovit de un obuz. Cade si generalul Perregaux apoi si colonelul Michel Combe, care facuse parte din vechea legiune. La 13 octombrie la ora cinci dimineata, batalionul legionarilor este aruncat in lupta si patrunde in oras. In luptele de strada care urmeaza, batalionul isi pierde jumatate din efectiv, dar orasul este cucerit de la turci.

In ceea ce priveste triburile arabe si implicit, pe Abd el-Kader (francezii, prin tratatul semnat pe data de 30 mai 1837, ii recunoscusera autoritatea asupra intregii Algerii), ostilitatile au fost redeschise la 18 octombrie 1838, cand fortele franceze si bineanteles, Legiunea, au trecut la ofensiva. Incepand din acest moment unitatile Legiunii Straine participa la diferite lupte pe teritoriul Algeriei. Este, asa cum scria unul dintre legionari, “un perpetuu vagabondaj razboinic”. Acest “vagabondaj” rapeste insa multe vieti, francezii aruncand impotriva lui Abd el-Kader o armata de 180000 de oameni, echipati mult superior arabilor.

GENERAL BUGEAUD

 COLONEL CONRAD

Armele folosite de catre armata franceza in acea perioada, inclusiv de catre legionari, depaseau cu mult dotarea si-asa umila a triburilor arabe. Principala pusca era MAS T-40, model 1822 (MAS -Manufacture d’armes deSaint-Etienne, fabrica fondata in 1764), cu percutie . Arma avea urmatoarele caracteristici: lungime totala -1,475 m; lungimea tevii -1,083 m; greutate -4,2 kg; calibrul -18 mm; raza de actiune -probabil 150 m. Pusca era dotata cu baioneta, ce avea lungimea totala de 0,52 m, iar lungimea lamei era de 0,47 m. Interesant este faptul ca baioneta a aparut in anul 1700, fiind folosita timp de 150 de ani. Legionarii au folosit-o pana prin 1850, fiind cunoscuta in randul lor ca model 1822.

Pusca model 1822 T

Pusca model 1822 T, a suferit o modificare tehnica in 1860, teava fiind ghintuita crescandu-se astfel distanta de tragere, viteza si precizia, avand, lucrul deloc neglijabil, munitie standardizata. Pusca modernizata a fost si in dotarea Legiunii, ea fiind cunoscuta sub numele de model 1822 T BIS. Pusca avea urmatoarele caracteristici: lungime totala -1,421 m; lungimea tevii -1,029 m; greutate -4,08 kg; calibrul -18 mm. Putea fi echipata cu baionete model 1822/1847.

PUSCA DE INFANTERIE MODEL 1822 T BIS

Baioneta model 1822
O alta pusca ce s-a aflat in dotarea fortelor franceze din Algeria, foarte probabil si in cadrul Legiunii, a fost pusca de infanterie cu cremene, model 1822. Aceasta era construita din otel, alama, fier si lemn, avand urmatoarele caracteristici: lungime totala -1,475 m; lungimea tevii -1,082 m; calibrul -17,5 mm; greutate -4,35 kg; rata de foc -3 proiectile/minut; raza de actiune probabila –peste 130 m; baioneta model 1822. Aceasta pusca era o modernizare a celei folosita in cadrul razboaielor napoleoniene, dar era de slaba calitate. Mai scurta cu 54 mm decat pusca initiala, raza de actiune era mica, precizia lasand mult de dorit.

 

Pistoale cu cremene, model 1822T Bis

Ofiterii, aveau in acea perioada pistoale cu cremene model 1822. Acestea aveau urmatoarele caracteristici: lungime totala -0,076 m; lungimea tevii –0,20 m; greutate -1,23 kg; calibrul -17,6 mm; rata de foc -3/4 proiectile/minut. Ulterior, a fost realizat un pistol modificat, cu percutie, dar renuntarea la vechile pistoale cu cremene s-a facut lent, datorita costurilor foarte mari. Se pare ca pistoalele cu cremene erau inca in uz in numar mare, pe la sfarsitul anilor 1850. Ulterior, in dotarea ofiterilor din cadrul Legiunii a intrat pistolul MAS, model 1850, cu percutie, ce avea caracteristici superioare celui cu cremene: lungime -350 mm; greutate -1,27 kg; calibrul -17,8 mm.

Primul revolver din dotarea Legiunii, se pare ca a fost reprezentat de MAS, model 1856. Acesta avea urmatoarele caracteristici: lungime -340 mm; greutate -1,41 kg; rata de foc -9 gloante/minut; viteza initiala a proiectilului -190 m/s; bataia maxima –aproximativ 90 m; revolverul avea magazie cu 9 cartuse. Revolverul a fost realizat de catre firma Girard&Fils Company din Paris, dupa un proiect al doctorului Jean Alexandre Francois Le Mat, care a avut ca sursa de inspiratie revolverul realizat de catre americanul Samuel Colt, in anul 1836.

REVOLVER MAT, MODEL 1856

Ofiterii din cadrul Legiunii dispuneau in acea perioada (si mult dupa aceea) de sabii. In principal, acestia dispuneau de sabia model 1816 (lungime -0,77 m), aceasta avand si o varianta mai scurta, destinata cel mai probabil cavaleristilor (lungime -0,50 m) avand lama mai lata (20 mm), numita AN IX.

Sabie model 1816

Din anul 1842, a inceput sa apara in dotarea ofiterilor asa-zisa sabie-baioneta, avand lungimea totala de 0,69 m, lama avand 0,57 m. In 1845, a inceput sa apara in dotare sabia de infanterie ce avea lungimea totala de 0,91 m si lama de 0,77 m. Toate aceste sabii au fost multi ani in dotarea ofiterilor din cadrul Legiunii, ajungand pana in secolul XX.

Sabie-baioneta, model 1842

Sabie model 1945

Un obiect de care legionarii nu se desparteau niciodata, facand diferenta intre viata si moarte in desert, era bidonul cu apa (problema apei si a setei mistuitoare era un adevarat calvar pentru legionari). Acesta era model 1877, avand capacitatea de 2 litri (pentru soldatii din metropola, bidonul avea doar un litru.

Bidon pentru apa, model 1877

Cel de doi litri era realizat special pentru trupele din colonii). Bidonul era plat, putand avea forma dreptunghiulara sau rotunda, cu gura de scurgere pe una dintre fete. Era realizat din fier cositorit si acoperit cu panza de cort sau piele, catifea albastra sau panza de culoare gri. Legionarii il purtau in partea stanga, pe partea dreapta purtand teaca baionetei.

 

Fortele arabe erau net inferioare ca dotare. Acestea, in cea mai mare parte, dispuneau de pusca cu cremene, model marocan, numita MOUKAHLA. Pusca a aparut in sudul Marocului, pe la sfarsitul secolului al XIX –lea, fiind realizata din lemn, argint, otel, fildes si corali, masurand 1,55 m si folosind pulbere neagra (se realiza din amestecul: carbunelui cu azotatul de potasiu/salpetrului cu sulful), ceea ce genera mult fum in timpul tragerii.

Pusca Moukahla

Un impediment major era faptul ca teava pustii trebuia des curatata, datorita rezidurilor rezultate in urma arderii pulberii negre. Originea pustii se afla undeva in secolul XVI, cand au inceput sa apara in zona arme europene. Mare parte din aceste materiale erau folosite la decorarea si incrustarea pustii –cu cat aceasta era mai ornata, mai fistichie, cu atat proprietarul avea un rang mai inalt in cadrul tribului (interesant este faptul ca si astazi, liderii tribali din A-stan isi decoreaza armele, pentru a-si arata statutul. Unele dintre aceste arme sunt considerate „pazitoare” ale tribului, fiind frumos decorate).

Totul se realiza manual de catre mesteri priceputi, cel mai probabil in orasul Fez. Pe langa pusca MOUKAHLA, luptatorii arabi, printre care se aflau tuaregi si berberi, aveau pumnale traditionale numite Telek/Telaq (aveau cam 45 cm lungime), sabii Takouba/Takuba (in special luptatorii din triburile tuarege, fiind specifice acestora. Sabia avea lungimea totala de 98 cm, lama masurand 84 cm) sau sabii Kaskara (originare din Sudan, asemanatoare cu cele Takouba), un scut din piele de antilopa si o sulita numita Allarh (in lungime de 2 m).

SABIE TAKOUBA

 

Arme traditionale tuarege

Sabie Kaskara

In lupta impotriva triburilor care practicau un razboi de guerila, comandamentul francez a inceput sa simta lipsa unor batalioane usoare si mobile. Exista aici, in aceasta etapa a formarii si cristalizarii Legiunii Straine, un moment care merita sa fie consemnat. Birourile de recrutare ale “noii” Legiuni straine au fost deschise in Franta in noiembrie 1835, adica la patru luni dupa plecarea “vechii” Legiuni in Spania (despre care vom vorbi in randurile ce urmeaza). La birourile de recrutare ale noii legiuni se prezentara recruti de o categorie mai buna -unii dintre acestia fiind nobili scapatati, oameni educati, stiutori de carte –din punctul de vedere al generalilor, care propovaduiau un razboi mai energic, adica mai distrugator si sangeros.

Mai mult decat atat, din decembrie 1840, Legion Etrangere este pentru prima oara impartita in doua regimente, avand fiecare cate 3000 de oameni: Regimentul 1 Strain si Regimentul 2 Strain. Aceste regimente parcurg in anii urmatori toataAlgeria si nu numai. Generalul Thomas-Robert Bugeaud, noul guvernator general al Algeriei, numit din 1841, numea asta “pacificare”…

“Aventura” Legiunii insa continua, de aceasta data, in Spania. Astfel, dupa o relativa perioada de acalmie, in primavara anului 1835, colonelul Joseph Bernelle (ulterior, fiind ridicat la gradul de general), comandantul legiunii, primeste o scrisoare oficiala. Scrisoarea il informa ca Legiunea Straina va fi cedata reginei Maria-Cristina pentru a-i asigura succesiunea la tronul Spaniei.

COLONEL JOSEPH BERNELLE

Ofiteri, ostasi, armament, totul a fost cedat Spaniei prin Conventia de la 28 iunie 1835 (cu acordul regelui, Louis-Philippe. Interesant este faptul ca regele, prin decret, stipula ca Legiunea nu mai face parte din Armata Franceza!) incheiata intre Paris si Madrid si aprobata de Anglia si Portugalia. “Aventura spaniola” a Legiunii Straine (participand intre 1835-1838, la evenimente ce sunt cunoscute in istorie ca Razboaiele Carliste) a avut loc fiindca, din 1835, aceastataraera sfasiata de razboi civil. Adversarii erau Maria-Cristina de Bourbon, vaduva lui Ferdinand alVII-lea si regenta regatului spaniel, si fratele gerelui defunct, Don Carlos.

Guvernul Mariei-Cristina reprezenta interesele marilor proprietari de pamant liberali, care erau de acord cu anumite reforme si era sustinut de nobilii din regiunile mai dezvoltate, ca, de pilda, Catalonia. In jurul lui Don Carlos s-au grupat adversarii reformelor si partizanii unei monarhii absolutiste, in frunte cu clerul catolic. Razboiul civil fusese dezlantuit de Don Carlos, sustinut de Austria si Rusia. Franta si Anglia o sustineau in schimb pe Maria-Cristina, care, de fapt, intentiona sa pastreze tronul pentru fiica sa, Isabella a II-a, in varsta de numai 3 ani. In aceasta lupta vor pieri atat cei din prima Legiune straina franceza, zisa si “La Vieille Legion” (Legiunea cea veche), cat si “voluntarii”, camarazii si adversarii lor, trimisi de Austria si Rusia pentru a-l sustine pe Don Carlos. Acestia constituiau si ei de fapt un fel de “legiune straina”, formata din germani si elvetieni. Dealtfel siAngliaa pus la dispozitia reginei mame o asemenea unitate alcatuita din mercenari straini.

 

La 30 iulie 1835, 4000 de legionari se imbarca pe cateva vase. La prima escala, in insulele Baleare, 50 de oameni morti de holera sunt aruncati peste bord. Escala din Baleare este si in alt fel memorabila –reforma intreprinsa atunci de colonelul Bernelle a avut ca rezultat desfiintarea batalioanelor nationale si refacerea lor prin amestecarea legionarilor fara deosebire de origine. Dupa debarcarea de la Tarragona (Catalonia/Spania. Francezii, in acea vreme, ii spuneau Terragone), la 19 august 1835, legiunea este incorporata in armata regala spaniola. In urma catorva batalii sangeroase, dintre care se remarca cele de la Arlaban si Barbastro (in aceasta batalie fiind ucis colonelul Conrad, ofiterul cu cel mai inalt grad cazut in Spania), legiunii nu i-au ramas decat trei batalioane. Dupa batalia de langa Barbastro (2 iunie 1837), unde s-au intalnit intr-o batalie sangeroasa cu “legionarii” din armata carlista, efectivul s-a redus si mai mult.

Colonelul Conrad

Pentru guvernul spaniol, ceea ce mai ramasese din Legiune, din cauza completei sale epuizari, reprezenta o povara. Si, cand, la 8 decembrie 1838, guvernul regal renunta la serviciile legiunii, supravietuitorii –mai putin de 400 din cei 4000 debarcati cu un an si jumatate in urma la Tarragona, printre care se aflau 63 de ofiteri si peste 150 de subofiteri –trec in grupuri mici Pirineii. Ei se risipira pe drumurile Frantei; doar un grup mic de aproximativ 160 de oameni, se indreapta spre orasul Pau, unde guvernul francez a deschis un nou birou de recrutare pentru o Legiune straina. Prima Legiune Straina –“la Vieille” (Cea Veche) –a disparut, cea de-a doua, “La Nouvelle” (Cea Noua), se nascuse…Va urma!

 

WW

SURSE DATE SI POZE: INTERNET, WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA.

Multumesc unui bun prieten pentru documentatia trimisa. 

French Foreign Legion « Mannaismayaadventure’s Blog

www.7flammes.com/aubagne.html -

www.net4war.com/e…/legion/…/espagne05…. -

www.fanion-vert-rouge.info/legion_1831-1… -

www.musee-infanterie.com/lexique -

 

 

 

LEGION ETRANGERE –scurt istoric (1)

by: George GMT
Posted in: Arme de Razboi, Arme europene, Istorie

De ce Legiunea Straina? De unde a pornit aceasta unitate “varf de lance” a intereselor Frantei in lume? Si mai ales, pentru ce a fost creata ea? Cred ca sunt intrebari pe care cei care suntem pasionati de tot ce inseamna domeniul militar, ni le-am pus. Si poate, aura de mister si legenda, amplificata de nenumarate filme, carti, reportaje, etc, ce au ca subiect Legiunea si Legionarii, sa ne fi deschis “apetitul”. Poate, multi dintre noi am visat, ori poate chiar am reusit, sa ajungem Legionari, acolo unde notiunile de: Onoare, Fidelitate, Fraternitate si Sacrificiu, din spatele devizei “Legio Patria Nostra”, reprezinta calea obligatorie pentru fiecare legionar…

Fiindca, aceasta unitate, zicem noi, a fost si este inca invaluita intr-o aura de mister, poate deloc dezinteresat, dar un lucru stim cu certitudine: istoria sa incepe cu secole in urma, fiind marcata de crime, tragedii si acte de eroism, totodata. Istoria acestei unitati nu a fost intotdeauna romantica, ea avand si capitole sumbre, in stransa legatura cu perioada colonialismului francez, despre care Jules Ferry, om politic francez, declara in fata Parlamentului in data de 28 iulie 1885: “Coloniile sunt pentru tarile bogate un plasament de capitaluri dintre cele mai avantajoase. Si acesta este motivul pentru care ne-a trebuit Tunisia, pentru aceasta ne-a trebuit Saigonul si Cochinchina (colonie franceza intre anii 1862-1954, acum apartinand Vietnamului), pentru aceasta ne trebuie Madagascarul…Si nu le vom parasi niciodata!”. Aceste cuvinte, printre altele, releva fara niciun dubiu, rolul de inceput al acestui corp de elita –apararea intereselor Frantei in coloniile acesteia din Africa si Asia. Este, daca vreti, o parte importanta din istoria Legion Etrangere, fiindca acest corp de elita a fost creat intr-o epoca in care Franta avea nevoie de un instrument de lupta specializat si deosebit de eficace, care s-o ajute in extinderea, si nu in ultimul rand, in mentinerea vastului sau imperiu.

Nu ne propunem nicicum a face o istorie completa a Legiunii –s-a scris destul pe Internet si nu numai, despre ea- ci doar a intelege pe deplin, de ce unii experti considera aceasta unitate o armata exceptionala, ai carei soldati sunt stapaniti de eroism, ori poate de o uluitoare nepasare in fata primejdiei. Daca este sau nu asa, ideea este bineanteles interpretabila, dar cert este faptul ca Legiunea Straina Franceza, s-a acoperit de glorie, mister si legenda, slujind cauza Frantei.

Ce este insa Legiunea Straina? Este o formatie militara in care, sub drapel francez, imbracati in uniforma franceza si comandati de ofiteri francezi, servesc soldati straini.

Interesant este faptul ca Legiunea n-a fost nicicum prima formatie militara din istoria Frantei, compusa exclusiv din soldati straini, dar ea a fost cu siguranta, prima care avea propria sa forma de recrutare, propriile sale legi (scrise sau nescrise, perfect valabile si astazi, cunoscute si respectate “ad literam” de catre Legionari), traditiile sale proprii sau preluate (unii experti, le considera a fi preluate din traditiile legiunilor romane). Se prea poate, fiindca originea denumirii de “legiune” vine de la latinescul “legio”, ce inseamna legiune –mare unitate militara.

O caracteristica definitorie pentru Legionari, ce-i fac recunoscuti oriunde si de catre oricine, este renumitul “Kepi Blanc” –chipiul alb cu cozoroc patrat, ce are in prelungirea sa o panza care apara umerii si ceafa soldatului, impotriva soarelui african ucigator. Acest chipiu, il cunoastem cu totii din filme, parazi, poze, etc, el fiind purtat si astazi cu mandrie. Acesta, in cei aproape 200 de ani de existenta a Legiunii, a ramas practic neschimbat si neanlocuit in tinuta legionarilor, care initial era formata din tunici de culoare albastru inchis, pantaloni pana la genunchi din stofa rosie, jambiere din piele ce protejau picioarele si ghete din panza (create special pentru nisipul desertului).

 

Asa cum mentionam mai sus, Legiunea Straina nu este prima unitate militara compusa exclusiv din straini, in istoria militara a Frantei. Acest stat, a mai avut insa sistemul trupelor cu solda, ostasi platiti, straini de orasul ori conducatorul care i-a angajat –soldati pe care noi astazi, ii numim, mercenari, soldati fara tara.

Spre exemplu, in secolul al XVIII-lea, in multe regimente regale din Franta, slujeau soldati straini, dar numai in numele unui singur Regiment figura cuvantul “strain”, si anume, Royal Etrangere (vechi regiment de cavalerie, in care in realitate nu mai erau recrutati de multa vreme straini, ci francezi care purtau uniforme ale unor armate straine. Acestia, se pare, slujisera anterior in alte armate, dar erau cu certitudine de nationalitate franceza).

Cu toate acestea, cea mai importanta formatie de soldati straini aflati in slujba regilor Frantei timp de mai multe secole, a fost “Garda Elvetiana”, compusa din razboinici de profesie care isi vindeau indemanarea militara aceluia care platea mai bine. Acesti oameni, aveau sloganul: “Pas d’argent, pas de Suisses” –acesta insemnand ca pentru elvetieni, plata se facea chiar inaintea predarii marfii, adica, a angajarii. In toate aceste regimente slujeau exclusiv numai elvetieni, comandati atat de catre proprii lor comandanti, cat si de catre ofiteri francezi.

Este notorie batalia de la Rossbach (5 noiembrie 1757, intre Franta si Prusia), pierduta de catre francezi; batalie in care un regiment de uniforme rosii format numai din elvetieni, a acoperit cu onoare retragerea trupelor franceze, luptand cu un calm desavarsit sub focul tunurilor prusace. Aceasta impasibilitate si eroism totodata, l-au scos din sarite pe Frederic al II-lea, care si-a intrebat furios generalii: “Ce fel de zid de caramida este acesta pe care tunurile mele nu reusesc sa-l darame?”. I s-a raspuns simplu, dar elocvent: “Sire, sunt elvetienii!”

Mai tarziu, pentru a-i infrange pe revolutionari, in iulie si octombrie 1789, Ludovic al XVI-lea a folosit, de asemenea, regimentele sale elvetiene, germane si irlandeze. De altfel, ultimii “mercenari” care l-au aparat pe rege la 10 august 1792, cand poporul rasculat a luat cu asalt palatal Tuilleries, au fost…elvetienii.

Cea mai interesanta formatie militara care prefigura adevarata Legiune Straina, a fost Legiunea Hanovra, infiintata in anul 1804. In anul 1811, spre exemplu, din cei 503 soldati care formau un batalion al acestei legiuni, 226 erau austrieci, 53 prusaci, 129 erau din regiunea Rhinului, 2 italieni, 2 spanioli, 7 polonezi, 14 rusi, 3 suedezi, 9 elvetieni, iar 57 erau originari din Dalmatia, Slavonia si Albania.

Odata cu revenirea Bourbonilor, prin reorganizarea unei “Legiuni Regale Straine”, se formeaza Legiunea Hohenlohe, dupa numele comandantului ei, printul Hohenlohe-Bartenstein. Ludovic al XVIII-lea, care si-a amintit de serviciile aduse predecesorilor sai de “credincioasele” regimente elvetiene, reanfiinteaza, in 1816, patru regimente helvetice. Penultimul Bourbon avea mai multa incredere in mercenari, decat in recrutii francezi. Va urma…

 

 WW

 

 

SURSE DATE SI POZE: INTERNET, WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA.

Multumesc unui bun prieten pentru documentatia trimisa.