In afara oricaror discutii intre oameni seriosi, Armata Romana este astazi doar o alta structura bifata de ai nostri, tot asa cum tot bifam tot felul de alte chestii – in fata partenerilor euro-atlantici, bifam bineinteles doar pe hartie.
Tot asa cum si Armata bifeaza tot felul de capabilitati, navale, aeriene sau terestre si zice ca totul este cat de cat bine, zice ca isi poate indeplini misiunile si se auto-felicita, batandu-se singura pe umar, acordandu-si numai calificative de la “bine si “foarte bine” in sus, desi se vede cu ochiul liber ca de fapt este precum Dacia 1300 pusa pe butuci, fara motor si cu caroseria ajunsa cotet pentru gaini, dar in scripte exista ca forta luptatoare.
Cum altfel poti caracteriza o armata care nu are practic nici un fel de sustinere antiaeriana, nu are faptic nave de lupta, aviatie de lupta, artileria este…muzeala, dotarea fortelor terestre…hilara si am ajuns sa importam munitie?!
Din pacate si la nivel de personal stam macar la fel de prost ca la nivelul de dotare si ne pacalim singuri daca credem ca in caz de necesitate aliatii nostri ne vor putea aproviziona in regim de urgenta cu armament. In primul rand o astfel de intreprindere nu-i fezabila, astazi razboiul nu se duce cu arcuri si sageti ci cu tehnica sofisticata, pentru a carei folosire adecvata este necesara o perioada mai lunga sau mai scurta de invatare si acomodare. Pe de alta parte nici transportul nu-i floare la ureche, fiind necesar timp si conditii propice. Aliatii nu stau cu avioanele incarcate, gata sa ajunga pe Otopeni, iar considerentele politice pot ingreuna mult chiar si o “simpla” operatie logistica.
Dar dezastrul provine din moralul, de fapt din disolutia acestuia. Prin “moral” se pot intelege multe lucruri, dar in primul rand se intelege dorinta unui popor/armate de a lupta cu inamicul, de nu se da la o parte in fata unei invazii. Iar acest “moral” tine la randul lui de multe alte lucruri: educatia de masa, mandria de face parte dintr-un popor, mentalitatea precum ca lupta noastra este dreapta si binecuvantata de Dumnezeu, increderea in conducerea politica a Tarii, dar mai ales incredere militarilor in lantul de comanda. Germanii au fost eficienti in WW2 nu datorita tehnicii de lupta sau a generalilor ci mai ales datorita calitatii ofiterilor inferiori, a subofiterilor si mai ales a coeziunii trupei, de la nivel de subunitate pana la cel de divizie, care trupa avea mare incredere in comanda, acolo unde de fapt Wehrmachtul a excelat in tot timpul razboiului.
Daca maine mi s-ar propune sa distrug forta militara a Statelor Unite sau a Rusiei, a UK sau Frantei, prima si singura masura pe care as lua-o ar fi sa distrug increderea militarilor in proprii comandanti, iar acest lucru este mai simplu decat ati crede.
Astfel, ar fi suficient sa fac o serie de avansari a unor ofiteri cunoscuti in corp ca fiind mai slabi si mai pupincuristi, a unor generali si amirali slabi si fara coloana vertebrala, ar fi suficient sa cresc peste masura functiile de ofiteri superiori in detrimentul celor pentru ofiteri inferiori, iar mai tarziu a-si continua cu avansarea flagrant de vizibila a unor ofiteri inferiori posturi (functii) inalte si eliminarea concomitenta din sistem a ofiterilor de valoare si onorabili.
Cel mai probabil, in cativa ani militari se vor prinde cum sta treaba, iar daca acest tip de selectie de cadre ar dura 10 ani, incredere ofiterilor inferiori si a trupei in conducerea armatei s-ar duce dracului si o data cu ea si disciplina, ba mai mult, a-si asigura o conducere de slaba calitate preocupata doar sa-si apere functiile (fiindca se stiu prosti). Atunci cand masa incompetentilor ar atinge un nivel critic (care nivel critic nu-i nici macar foarte mare, de sub 20% din corpul ofiterilor), lucrurile ar merge de la sine: prosti ar avansa alti prosti si tot asa…
Sigur, o astfel de operatiune de demolare a unei forte luptatoare este ceva mai complicata, dar in linii mari asa reduci un organism gata de lupta la o gloata buna de nimic.
Revenind la noi, acesta schema de distrugere este pusa in aplicare inca din primele zile de dupa “revolutie”, cand ministrul apararii a fost numit generalul Militaru, cunoscut in toata armata ca agent al URSS, iar prima lui masura a fost desfiintarea Directiei de Informatii a Armatei…
Din pacate este o istorie care se tot repeta in Armata Romana, dupa Razboiul de Independenta. Astfel Primul Razboi Mondial ne-a prins (desi noi am intrat abia dupa doi ani de lupte) efectiv nepregatiti: trupe neantrenate, foarte slab dotate, dar marele noastru necaz a fost o clasa de ofiteri extrem, extrem de slabi pregatiti si lipsa unei clase de subofiteri bine pragatiti. Iar dezastrele s-au tinut lant, de la o ofensiva subreda peste Carpati, la dezastrele de pe Valea Jiului, Turtucaia sau Bucuresti, batalii care pe langa faptul ca au fost prost pregatite au aratat si calitatea execrabila a conducerii armatei, de la generali la locotenenti…
A trebuit sa suferim cumplit si abia in 1917 am reusit sa ridicam capul, bazandu-ne mai mult pe curajul soldatilor nostri si pe promisiunea Regelui ca va da pamant…
Au trecut 20 de ani si a venit un alt razboi mondial, dar Armata Romana a fost handicapata de fix aceleasi necazuri ca si in primul: slab inarmata, importatoare de toate alea inlcusiv munitie, fara industrie si cu o trupa slab pregatita, fara o casta a subofiterilor bine pregatita si respectata, fara ofiteri de valoare, opinia germanilor fiind aici revelatoare: romanii cei mai buni soldati dintre toti aliatii Axei comandati de cei mai slabi ofiteri. Dezastrul s-a vazut.
Astazi nu cunoastem valoarea subofiterilor si ofiterilor inferiori, din punctul meu de vedere ei au valoare si sunt si patrioti, dar de la maior in sus incepe politica, coruptia, nepotismul, etc. Armata este mai dezarmata decat la inceputul celor doua razboaie mondiale, industria nationala de aparare este praf si pulbere, importam toate cele, inclusiv munitie, avem extrem de multi colonei si generali, conducerea armatei este obedienta politicului si corupta, iar pe cale de consecinta moralul Armatei este la pamant, prin asta intelegand ca este foarte probabil ca incredere trupei in lantul de comanda sa fie extrem de scazuta, pentru ca daca noi, din afara sistemului stim ce stim, militari stiu mai multe si le vad in fiecare zi.
In rest festivismul din comunicatele si simpozioanele oficiale este gretos de mincinos de te si intrebi cat de prosti ne cred de ne servesc mereu aceeasi placa.
Dar, in toate acesta, se ascunde un mare pericol.
Astfel in primul si ce de-al doilea razboi mondial Romania a avut toate dezavantajele posibile dar un imens atu: o clasa taraneasca mare, bine structurata, foarte conservatore si care nu a fost foarte influentata de descompunerea morala de la varful societatii romanesti, astfel ca taranul roman (foarte bun soldat) a luptat pentru ca a stiut pentru ce lupta: pamant, in primul razboi, sa-si pastreze pamantul in fata bolsevicilor in ce-al de-al doilea si de aici performanta mult peste premise a Armatei Romane.
Astazi insa acest rezervor de soldati supusi si bine pregatiti moral s-a epuizat. Ba am putea spune ca la tara astazi se munceste mai putin decat in marile orase, in multinationale. Orasenii au devenit mai disciplinati si mai muncitori decat tarani, care tarani si-au pierdut simtul pamantului, si-au pierdut obisnuinta muncii si ori au plecat in strainatate ori s-au dedulcit la ajutoare sociale, betie, etc…
Astfel ca din pacate si ultimul atu al nostru este pierdut si astazi doar o armata profesionista bine echipata si bine pregatita ar putea sa faca diferenta, dublata de o forta de rezerva si ea bine pregatita si dotata, pentru ca razboaiele viitorului vor fi scurte, fiecare marsand cu ce-l prinde declansarea conflictului. Epoca razboiului de masa a apus de mult si odata cu ea ne-am pierdut si noi principalul atu…
Maine nu vom mai avea luxul sa pierdem sute de mii de soldati, sa pierdem batalii, sa avem la dispozite luni de zile pentru refacere, “maine” vom da totul intr-o serie scurta, dar foarte intensa de lupte: trei reprize si cu asta basta.
Ori slabiciunile noastre interne vor aparea precum un far in noapte intr-un astfel de conflict rapid unde va castiga cel mai bine inarmat, cel mai bine pregatit, cel care va putea arunca in lupta imediat un numar rezonabil de soldati foarte bine antrenati, foarte bine dotati si cu un moral beton, moral care sa asigure conducerea armatei ca trupele sale vor lupta, vor executa ordinele.
Pana acum, de-a lungul istoriei, am facut de doua ori aceleasi greseli: odata am castigat (WW1), odata am pierdut, dar ne-am redresat pana la urma (WW2) si acum, a treia oara – in conditii generale mult mai rele decat in trecut – o facem din nou, de zici ca Dumnezeu a luat romanilor darul ratiunii…
Care va fi rezultatul celei de-a treia greseli?! Va fi NATO suficient ca sa poata suplini cumplitele lipsuri si marile probleme interne ale Armatei?! Va fi ca in Irak si Afganistan: noi cu militari si ei cu tehnica (daca mai apucam)?! Dar daca interesele “lor” nu vor chiar coliniare cu interesul nostru national, ce facem atunci?! Daca in 1918 Romania ar fi asteptat ca Aliatii sa-i dea ceea ce vroia, nu mai ajungeam niciodata la harta Romaniei Mari. Atunci am avut cu ce sa ne impunem vointa pe campul de lupta…
Vom avea noroc si a treia oara?
Intrebarea nu este nici retorica si nu se vrea dramatica ci are legatura cu cel de-al doilea articol al zilei, articol in care se poate observa cu ochiul liber cat de “unit” este NATO (“filiala” sa europeana cel putin) in fata unui posibil conflict cu Rusia. Singur – si din punctul meu de vedere – Erdogan a sarit calul dar Alianta ar fi trebuit sa-l dojeneasca nu dar sa-i asigure spatele…
Si noi ne bazam pe europeni intr-o problema de viata si de moarte, fiind de fapt total descoperiti?!
GeorgeGMT