Romania Military

Capacitatile PLAAF

p1

J-6

PLAAF reprezinta Fortele Aeriene Chinezesti si a fost recunoscuta ca fiind forta aeriana cu cele mai multe aparate de zbor, date americane estimand 5.300 de avioane pentru China in timpul Razboiului Rece. Desi chinezii aveau o industrie uriasa in domeniul aeronautic inca din anii ’50, ei au fost incapabili sa creeze un avion propriu sau sa le dezvolte pe cele dobandite deja, fiind tot timpul dependenti de sovietici.

Chengdu J-7, sau F-7 la export, reprezinta versiunea chinezeasca pentru MIG-21, aparat ce a fost cam vreo 3 decenii „coloana vertebrala” a PLAAF. Aparatul a fost produs masiv (~2.400 in perioada 1970-2013), dar capacitatile sale au fost extrem de reduse: nu putea sa zboare noptea sau pe ploaie, nu se putea realimenta in zbor si avea dificultati serioase in a lovi tinta. Pregatirea pilotilor se facea fara echipament electronic si era considerata de expertii occidentali ca fiind precara. (Dupa ce vedeti clipul de mai jos, sunt curios daca este vreo diferenta intre pregatirea pilotilor chinezi de atunci si cea a romanilor de azi).

 

Un impuls a fost dat industriei chinezesti in timpul razboiului din Vietnam, atunci cand mai multe radare, avionica si rachete de ultima generatie au fost luate de pe avioanele americane prabusite si trimise pa masa inginerilor chinezi la „disectie”. A urmat o perioada in care URSS-ul a importat din China rachete AA din categoriile Vympel R-3/R-13/AA-2, pline de tehnologie americana.

 

Su-30MKK

 

Au venit anii ’90, rusii erau cu foamea-n gat de valuta, iar chinezii de tehnologie. China cumpara de la rusi ~70 de aparate Su-27 in perioada 1991-2009, iar in 1998 da startul producerii versiunii locale J-11A/B.

Rusii au inlocuit componentele vitale standard cu cele de o categorie inferioara limitand capacitatile aparatului sub cele din Fortele Ruse. Un alt factor consta in incapacitatea inginerilor chinezi de a realiza o copie exacta si cu performante similare cu cele ale motorului Saturn AL-31. La aceste deficiente se mai adauga si pregatirea resursei umane. (Sunt convins ca cel putin 30% din pilotii de pe avioanele de elita ale Chinei sunt lingai de partid).

La inceputul anilor 2000 China ,,pune mana” pe un interceptor ceva mai serios Su-30 standardul MKK, primul avion chinezesc cu radar activ ce permitea lansarea rachetelor AA de tip R-77E.

In 2010 PLAAF detine 73 de Su-30MKK, in prezent sunt ~100 de aparate.

 

Ambitiile Chinei nu s-au limitat aici. In 2013 mass-media prezinta Shenyang J-16, un fel de J-11 cu influenta dupa  Su-30 cumparat de la rusi in perioada 2000. Chiar daca J-16 nu este un avion stealth, aerodinamica este superioara fata de Su-30MKK, la fel si radarul, armele sau avionautica.

Se crede ca J-16 a fost construit in special pentru paza de coasta si primele aparate au fost livrate bazelor de la Marea Chinei de Est. Un alt argument este capacitatea avionului de a deosebi navele inamice de cele chinezesti si precizia de a lovi cu rachete anti-nava de noua generatie. Aceste caracteristici dau Fortelor Navale chinezesti puterea de a lovi tinte in miscare la 1.500km de coasta cu precizie si o viteza de Mach 2.0

Articolul indica faptul ca PLAAF detine deja 16 aparate de acest tip si este in asteptarea altor 8. Intregul lot va fi distribuit unei unitati ce va sta cu ochii navele si avioanele sud coreene/japoneze + taticu’ (USAF) din regiune.

 

 


Bazele importante ale PLAAF

Cand aperi un teritoriu de dimensiunile Chinei, atunci trebuie sa te bazezi pe o infrastructura corespunzatoare: este nevoie de multe piste, zone de dispersie, infrastructura si instalatii pentru carburant, avioane de realimentare, depozite de munitii si facilitati de aparare a bazelor, ar fi cateva elemente esentiale.
China concureaza cu fosta Uniune Sovietica la numar de baze aeriene si ca infrastructura cu cele americane. Majoritatea sunt mostenite din timpul Razboiului Rece, dar un procent semnificativ a fost reactualizat (piste pentru avioane multirol de generatie noua) si ridicat la dublu standard (militar/civil).
In prezent Google Earth ar fi identificat peste 200 de aeroporturi cu dubla utilizare.


H-6 si racheta de croaziera YJ-63

Obiectivul major al PLAAF a fost securizarea granitei de nord, formand un „arc” de baze in jurul Mongoliei pentru a preveni o invazie din URSS. Dupa destramare, facilitatile PLAAF din regiune s-au diminuat considerabil. In zona de sud, la frontiera cu Vietnamul scenariul a fost similar in era pre-Nixon. Vremurile si dusmanii s-au schimbat, India facandu-si aparitia in regiune (la nivel de interese).

 


Capacitatile teoretice ale PLAAF

In prezent, prin noile tehnologii dobandite, principalul obiectiv PLAAF este formarea unui arc de protectie impotriva rivalului traditional Japonia, care sa treaca prin Guam (loc ce gazduieste o importanta baza strategica pentru SUA), nordul Australiei si Indonezia. In indeplinirea acestui obiectiv PLAAF va actiona in cooperare cu Fortele Navale ce vor pune la dispozitie o serie de facilitati: portavion si o noua generatie de rachete anti-nava.


Facilitatile PLAAF din Insula Hainan

Un obiectiv cheie in realizarea acestei noi strategii il reprezinta Insula Hainan. Aici Guvernul de la Beijing ar fi construit 6 aeroporturi: 3 militare, 3 cu dublu rol. Analistii militari considera ca facilitatile din Insula Hainan indeplinesc toate conditiile de care este dependenta o Forta Aeriana moderna.

Sursa: Ausairpower.net

Citeste si

Noul arsenal PLAAF Made in China

 NeroFlash

Exit mobile version