Romania Military

PACE PRIN PUTERE (partea a II-a)

Valiant Shield 2006

Este timpul s-a “urcam” pe puntea de zbor a eroului nostru, portavionul Clasa Nimitz (botezata asa in cinstea unuia dintre cei mai buni amirali ai US Navy din WW II, Chester William Nimitz, seful Operatiunilor Navale in Pacific, Amiral al Flotei din data de 19 decembrie 1944. A pornit in cariera “de jos” cum s-ar zice, tanar locotenent/Ensign pe data de 7 ianuarie 1907. Ca fapt divers, in acei ani in US Navy existau urmatoarele grade: Ensign/Locotenent; Locotenent-junior/Locotenent-major; Capitan;Locotenent-Comandor; Capitan-comandor; Comandor; Comodor –grad superior capitanului si inferior contraamiralului –corespondentul in armata de uscat era generalul cu o stea. Astazi nu mai exista in nomenclatorul US Navy;Contraamiral; Viceamiral; Amiral; Amiral al Flotei-rang acordat pe viata, US Navy are in istoria sa doar 5 astfel de amirali,George Dewey, William D.Leahy, Ernest King, William Halsey Jr. si Chester Nimitz) USS Ronald Reagan/CVN-76 (primul portavion american botezat cu numele unui fost presedinte SUA ce inca se afla in viata la acel moment,Ronald Wilson Reagan, cel de-al 40-lea Presedinte. Botezul s-a facut de catre sotia acestuia, Nancy Reagan, pe data de 4 martie 2001, fostul Presedinte fiind foarte bolnav la acea data, suferind de Alzheimer in faza terminala –avea sa treaca in nefiinta trei ani mai tarziu, pe data de 5 iunie 2004, la varsta de 93 de ani. US Navy a hotarat inca din anul 1995 ca noul super-portavion sa se numeasca USS Ronald Reagan. Deviza navei e “PACE PRIN PUTERE). Aceasta nava face parte din cele 10 din aceasta clasa, fiind penultima construita.

                                                                        CHESTER NIMITZ

Povestea s-a incepe odata cu planificarea bugetara din anul 1993, primele plati, conform surselor, urmau a se face in 1995. Nu-i o certitudine, cert este faptul ca atribuirea contractului s-a facut, asa cum era si normal, catre Northrop Grumman Newport News Operations (8 decembrie 1994), chila fiind pusa pe cala in docul uscat de la Santierul Naval Newport News/Virginia (Newport News Shipbuilding/NNS, astazi parte a Huntington Ingalls Industries/HII, o companie aflata in Top 500, aparuta pe data de 31 martie 2011, ce a preluat Northrop Grumman Newport News/NGNN. Peste 70% din Flota actuala a US Navy s-a construit la NGNN) pe data de 12 februarie 1998 (singurul santier naval din SUA ce are dotarile necesare construirii/mentenantei/modernizarii portavioanelor, si unul dintre cele doua unde se construiesc/s-au construit submarine nucleare –Clasa Virginia/SSN/39 de unitati si Clasa George Washington/SSBN/14 unitati, per total 53 de nave construite, ultima fiind din Clasa Los Angeles, livrata pe data de 15 august 1996. Cel de-al doilea santier destinat submarinelor nucleare este General Dynamics Electric Boat/GDEB din Groton/Connecticut. A fost fondat in anul 1886 ca Chesapeake Dry Dock, pana astazi realizandu-se aici peste 800 de nave –tot aici se face realimentarea cu combustibil nuclear a intregii Flote nucleare a US Navy. Unele surse mentioneaza ca aici s-au construit 264 de nave militare si 543 comerciale, total 807 nave. Santierul e situat pe Coasta de Est, este cel mai mare din lume ca intindere avand peste 222.577 mp, aici lucrand peste 19.000-20.000 de oameni in anul 1997, dintre acestia, peste 4000 fiind ingineri, tehnicieni, proiectanti, designeri, toti cu inalta calificare. Aici s-a/se construit/construieste si noua clasa de superportavioane ale US Navy, Clasa Gerald R.Ford –USS Gerald R.Ford/CVN-78 si USS John F.Kennedy/CVN-79. Tot aici se dezactiveaza, incepand din 2013, primul portavion cu propulsie nucleara al US Navy, USS Enterprise/CVN-65. Cifra de afaceri a santierului naval cu US Navy -97% din contracte au legatura cu Marina SUA – a fost de: 1,60 miliarde de dolari in 1997; 1,75 miliarde de dolari in 1996; 1,69 miliarde de dolari in 1995. Primul doc uscat a fost realizat aici in anul 1902, acesta avand 9 m adancime, 49,37 m latime si 252 m lungime. Astazi, santierul numara 7 docuri uscate+unul plutitor, de 182/183 m lungime, 42,70 m inaltime, adancimea apei 11-13 m. Cel mai mare este Docul Uscat Nr.12, acesta avand 661-662 m lungime,76-77 m inaltime, in interiorul sau apa poate atinge 9-10 m adancime, fiind deservit de o macara tip portal capabila sa ridice sarcina imensa de 900-1000 de tone. Santierul dispune de unele dintre cele mai puternice macarele turn din lume, fixe si mobile, printre care si “Big Blue”, ce ridica echivalentul a 2,5 Boeing 747, cam 900 de tone. Pe santier se produc/repara elice de pana la 65 de tone greutate), locul de nastere al tuturor portavioanelor Clasa Nimitz, si nu numai.

In data de 4/10 martie 2001, nava a fost lansata la apa odata ce coca a fost finalizata, fiind terminata doi ani mai tarziu, pe data de 12 iulie 2003. Nava, conform US Navy, a costat suma imensa de 4,50 miliarde de dolari (pe-atunci a fost cea mai scumpa nava realizata in SUA, astazi, recordul il detine Gerald R.Ford, Clasa Ford, 100.000-110.000 de tone, cel mai nou portavion din dotarea US Navy, acesta costand cel putin 10/11/12/16 miliarde de dolari pana la acest moment. Si cand te gandesti ca US Navy are planificate 10 unitati, te ia cu ameteala…Pai sa vedem, RO Army are planificati pana prin 2025, cel putin scriptic, cam 7 miliarde de dolari, deci, ca fapt divers si constatare lipsita de realism fiindca un portavion nu-i de nasul nostru, nici n-am avea cu ce sa cumparam un Gerald R.Ford. O astfel de nava nu-i nici macar de nasul ciolovecilor, desi ei ar cam vrea, da’ cine sa le faca prin Maica Rusie si cu ce! Kakaia rubla, kakaia tekhnika!!??), portavionul nuclear fiind preconizat sa ramana in serviciu minim 50 de ani. Si-a primit botezul pe data de 4 martie 2001 la Newport News Shipbuilding/NNS, acesta fiindu-i “administrat” de catre sotia fostului Presedinte SUA, Nancy Reagan.

                                             NANCY REAGAN -BOTEZUL, 4 MARTIE 2001

Pe data de 12 iulie 2003, in prezenta primului sau comandant, Capitan John William “Bill” Goodwin/octombrie 2000-28 august 2003 (Commanding Officer Precommisioning Unit/PCU. Pre-Commisioning Unit/PRECOMMUNIT este unitatea oficiala a US Navy de evaluare/testare si punere in functiune a noilor nave, aceasta unitate se ocupa si de pregatirea/formarea echipajului inainte ca nava sa fie receptionata oficial, chiar din timpul constructiei, odata cu lansarea la apa, astfel ca echipajul este total familiarizat cu nava la momentul preluarii –in randul US Navy i se mai spune si “Unitatea de pre-punere in functiune”. Pe perioada cat se afla in “grija” PRECOMMUNIT, nava are prefixul PCU –spre exemplu, USS Gerald R.Ford/CVN-78 a fost numit initial, PCU Gerald R.Ford/Precommisioning Unit Gerald R.Ford. PRECOMMUNIT are doua centre de formare a echipajelor, numite Fleet Training Centers/FTC/Centre de Formare a Flotei, la bazele navale Norfolk/Virginia si San Diego/California), a vicepresedintelui SUA, Dick Cheney, Nancy Reagan da comanda traditionala in US Navy –“Omule ia-ti nava si adu-o la viata”. Dupa aceea, CVN-76 pleaca in primul sau voiaj inaugural pe data de 21 iulie 2003, fara aeronave ambarcate -11 luni mai tarziu, Ronald Reagan s-a stins din viata. In semn de respect si la dorinta expresa a fostei prima doamna a SUA, Nancy Reagan, capitanul USS Ronald Reagan de-atunci, James Symonds (28 august 2003-17 noiembrie 2005. In prezent, amiral in retragere, fost pilot cu 4000 de ore de zbor pe Grumman A-6 Intruder. El a fost cel care a dus nava de la Norfolk la viitoarea-i “casa”, Baza Navala San Diego/California), aduce steagul ce a fluturat oficial peste Capitol Hill/Washington D.C, cladirea oficiala a Congresului, la momentul investirii lui Ronald Reagan ca Presedinte -20 ianuarie 1981. Cu acest steag a fost drapat/invelit cosciugul fostului Presedinte…

Inainte de a merge mai departe este util a vedea strategia de inzestrare a US Navy din anii de sfarsit a-i Razboiului Rece, si-asta fiindca putina lume stie ca R.Reagan a fost adept (la inceputul anilor *80) a-l acestui plan de innoire a Flotei SUA. Acest plan a fost dezvaluit inca din timpul campaniei prezidentiale, Reagan si echipa sa considerand  ca SUA se-ndreapta inevitabil spre o confruntare militara majora cu URSS. Dupa ce a devenit Presedinte, viziunea sa a fost sustinuta de catre Secretarul Marinei, John F.Lehman si Secretarul Apararii, Caspar Weinberger, noul plan strategic multianual a-l US Navy purtand numele de “600-Ship Navy”, un plan deosebit de ambitios ce prevedea: reactivarea cuirasatelor Clasa Iowa; revitalizarea si modernizarea tuturor navelor cu peste 15 ani de serviciu; un program de constructie de noi nave.

                                                     Docul plutitor -Newport News

Ideea ce a stat la baza acestui program isi are originea in anul 1978. In acel an, seful Operatiunilor Navale ale US Navy, Amiral James Lemuel Holloway III (fost pilot naval in WW II, Coreea si Vietnam. Ulterior a ajuns la Pentagon fiind responsabil cu programul realizarii portavioanelor nucleare -1968, fiind si sef a-l Operatiunilor Navale/Chief of Naval Operations/CNO in perioada 1 iulie 1974-30 iunie 1978. Acesta a fost si unul dintre primii consilieri tehnici din cadrul Top Gun. A raspuns direct de programul superportavioanelor Clasa Nimitz), constata oarecum stupefiat ca puterea Marinei pe care-o pastorea nu era cu mult peste cea a inamicului sovietic la multe capitole (nu pe cat si-ar fi dorit), rezultat a-l reducerilor masive de tehnica si personal ce-au urmat sfarsitului razboiului din Vietnam (in perioada 1970-1980, Flota US Navy fusese redusa de la 847 de nave la 538, personalul in uniforma scazand de la 675.000 de oameni la 525.000 de oameni). Mai mult decat atat, URSS incepuse sa-si trimita Flota in porturi din Vietnam, acestea operand inclusiv din fostele baze navale ale SUA din fostul Vietnam de Sud. Ca urmare, Marina URSS era acum prezenta in majoritatea marilor si oceanelor lumii, aventurandu-se chiar si-n Golful Mexic/Oceanul Atlantic –deci, din punctul sau de vedere, o crestere substantiala a zonei de operatii cu influenta directa asupra  activitatii militare (amiralul era ingrijorat si de cresterea puterii militare sovietice in Europa de Est). Desi existau voci care contestau necesitatea intaririi puterii militare a SUA si marirea cheltuielilor militare, acestea au fost reduse la tacere odata cu criza ostaticilor din Iran si esecul operatiunii de salvare (1979 -Operatiunea Eagle Claw/Operatiunea Gheara Vulturului), fiind evident acum pentru toata lumea ca puterea militara americana era limitata. Si-a urmat 1980, an electoral, alegerile prezidentiale…

Unul dintre candidati, republicanul Ronald Reagan, marseaza pe intarirea puterii militare a SUA, cu deosebire a capacitatii de proiectare a Fortei peste mari si tari, de intarire a capacitatii de riposta –“razbunare”, dupa cum s-a exprimat intr-un discurs electoral –a Americii, tinta primordiala vizata fiind clara pentru toata lumea, URSS (marele inamic era numit mai totdeauna de catre Reagan, in anturajul sau, Ursul). In anii ce-au urmat alegerii sale au aparut si rezultatele, acestea fiind “vizibile” si astazi (portavioanele Clasa Nimitz, bombardierul strategic B-1B, vehiculul de lupta M-2Bradley-1981 si tancul M-1 Abrams/MBT-1980 fiind doar cateva exemple). Si, sa nu uitam, R.Reagan a fost cel ce-a pus bazele programului “Star Wars” (Razboiul Stelelor), bagandu-i complet pe sovietici in faliment…

Cel mai ambitios program de reinnoire a fost cel a-l Marinei si, bineanteles, al mai scump. Acesta, pe timpul administratiei Reagan, a adus in dotarea US Navy submarinele Clasa Ohio (purtatoare de rachete balistice, initial au avut 24 rachete Trident I -6400 km. Ulterior au fost inlocuite cu 24 rachete Trident II -11.300 km. 18 construite din 24 planificate, 18.750 de tone in imersiune. Prima astfel de nava din dotarea US Navy a fost USS Ohio/SSGN-726, 11 noiembrie 1981, la momentul intrarii in dotare era cel mai mare submarin construit pana atunci in SUA), portavioanele Clasa Nimitz (primul a fost USS Nimitz/CVN-68, Norfolk/Virginia, 3 mai 1975) si submarinele Clasa Los Angeles (submarine de atac cu propulsie nucleara, 62 de unitati construite in perioada 1972-1996, inamici “directi” a-l babanelor sovietice de tip Typhoon). Multe alte nave, printre care si portavioanele cu propulsie clasica, clasele Enterprise, Kennedy si Kitty Hawk, au trecut prin programul  de extindere a duratei de viata, numit generic Service Life Extension Programs/SLEP. Vechile cuirasate Clasa Iowa (USS Iowa/BB-61, USS New Jersey/BB-62, USS Missouri/BB-63 și USS Wisconsin/BB-64), au primit blindaj suplimentar, noi radare, noi echipamente si noi sisteme de arme (pe langa extraordinarele tunuri de calibrul 406 mm cu care-au fost dotate inca de la “nastere”), precum RGM-84 Harpoon, BGM-109 Tomahawk, Phalanx CIWS, aceste arme incepand s-apara si pe noile crucisatoarele Clasa Ticonderoga, dotate cu radar Aegis (radarul n-avea egal la momentul aparitiei sale. Ulterior, cu astfel de arme au fost dotate si distrugatoarele).

Tot in aceasta perioada la bordul portavioanelor, “Motanii” (F-14 Tomcat. Si acestea au trecut in mandatul Reagan prin etape de modernizare) au inceput sa fie inlocuiti treptat cu “Viespi” (F/A-18 Hornet), basca modernizarea EA-6 Prowler, A-6 Intruder si a altor sisteme de arme din dotarea tuturor categoriilor de forte (nuclearele MGM- 31 Pershing II, IRBM, sunt doar un singur exemplu, 1170-1600 km raza de actiune, ogiva nucleara de 5 kT/50 kT/80 kT, operationala intre anii 1982-1984-1993). Insa “euforia” constructiei navale, a modernizarilor, avea sa se sfarseasca rapid odata cu disparitia URSS la inceputul anilor *90. Amenintarea atacului URSS asupra membrilor NATO, a Europei de Vest si retragerea fortelor ex-sovietice din Europa de Est, si-a pus inevitabil amprenta asupra cheltuielilor militare, multe programe fiind reduse sau anulate (provocand o adevarata furtuna in industria militara americana, generand controverse aprinse intre militari si decidentii politici. Un exemplu graitor ce-a starnit un mare scandal in epoca este cel a-l elicopterului cu caracteristici stealth, Boeing RAH-66 Comanche, ce trebuia sa-l inlocuiasca pe Apache si nu numai, progamul acestuia fiind anulat in 1996 dupa ce inghitise 8 miliarde de dolari!!! Mai mult decat atat mai multe baze americane din Europa de Vest si America de Nord au fost inchise si dezafectate, basca o gramada de escadrile tactice –aeronave relativ noi, cu putine ore de zbor, au ajuns in “parcarea” de la Baza Aeriana Davis-Monthan, asteptandu-si casarea sau vanzarea in “mirificul” desert din Arizona. Categoric, acolo nu vor suferi de…influenta apei), US Navy fiind nevoita in urma constrangerilor bugetare, in timp, sa retraga mai multe portavioane vechi, sa dezafecteze toate cele patru cuirasate Clasa Iowa si sa anuleze constructia submarinelor de atac Clasa Seawolf (doar 3 nave sunt operationale, 26 fiind anulate. Mda, unul singur costa 3,5 miliarde de dolari!).

Tinta de 600 de nave cuprinse in programul  “600-Ship Navy” n-a fost atins niciodata (cu toate acestea, ritmul constructiilor navale era ametitor, 20-25 de nave noi livrate Flotei anual, in perioada 1982-1984), dar cu toate acestea, in 1990, a facut ca US Navy sa aiba cea mai puternica Flota din lume, insumand 15 portavioane, 4 cuirasate, 100 de submarine nucleare de atac, o imensitate de crucisatoare, distrugatoare, fregate, nave amfibii si auxiliare. Despre profesionalismul si gradul inalt de pregatire a-l personalului nici nu mai vorbim! Si n-au obtinut asta fara efort financiar consistent, spre exemplu, in perioada 1980-1985, se preconizeaza ca US Navy a costat contribuabilul american suma ametitoare de 235,70 miliarde de dolari, cam 6,6 % din PIB-ul anului 1985. Si daca tot am vorbit despre puterea US Navy, haideti sa vedem cum stateau sovieticii…

Apogeul Marinei URSS, conform strategilor US Navy, a fost atins la jumatatea anilor *70 cand Voyenno-Morskoy Flot SSSR/VMF-SSSR/Flota Maritima Militara a URSS a primit nave noi si pefomante la acea vreme, cheltuind sume uriase. Spre exemplu, in cadrul exercitiului Okean 75 (1975), VMF a surprins NATO si SUA prin marimea fortelor participante si aria mare de intindere a aplicatiei -200/220 de nave de suprafata si submarine spijinite de bombardiere strategice (acestea erau bazate in Cuba si Vietnam –fosta baza aeriana americana de la Cam Ranh era acum in uz sovietic si vietnamez, aici aflandu-se si o importanta baza navala. A ramas in uzul sovieticilor/rusilor pana in anul 2002. In anii *80, sovieticii mentineau permanent aici 20 de nave de razboi si 6 submarine de atac,precum si aeronave MIG-21, MIG-23, TU-16,TU-95, TU-142. Ca fapt divers, in noiembrie 1989 sovieticii mai aveau aici 2 TU-95, 8 TU-16, 6/12 MIG-23 si 2 TU-142. Baza numara 5000 de oameni la nivelul anului 1988-1989 si s-a aflat sub supravegherea Fortelor de Autoaparare Japoneze. In Cuba, oficial, sovieticii aveau doar o statie de supraveghere si monitorizare a flotei americane/SIGINT/Signals Intelligence situata la Lourdes, in apropiere de Havana,1961-2001. Neoficial au avut o gramada de consilieri pe langa armata cubaneza, vocile rele sustinand ca printre ei erau multi piloti) navigand in Marea Baltica, Marea Barents, Marea Norvegiei, Marea Filipinelor, Marea Mediterana si Marea Japoniei, simuland razboiul naval modern, lupta anti-submarin, distrugerea portavioanelor si a Task Force, debarcari (Cuba, India –probabil, cert este ca aveau un tratat comun, numit Tratatul de Pace, Prietenie si Colaborare Indo-Sovietic, semnat in august 1971. Printre altele, acesta prevedea in secret colaborarea stategica intre cele doua tari. Si-au colaborat intens, URSS contribuind din plin la formarea/dotarea armatei indiene, armata ce numara in perioada 1989-1990, 1 milion de oameni, 3150 de tancuri, 836 de aeronave de lupta, cumparand numai in acea perioada armament in valoare de 10 miliarde de dolari. India este si astazi unul dintre cei mai mari cumparatori de armament din lume…Interesant este faptul ca pana la moartea lui Stalin, URSS considera India drept “instrument al imperialismului anglo-american”, iar dupa, isi exprimau sperantele pentru o “cooperare prieteneasca”Mda, in 1965 URSS ajunsese principalul “contributor” la dezvoltarea Indiei), razboi radio-electronic, etc. Acest exercitiu planificat de catre comandantul Flotei Militare a URSS, Amiral al Flotei Serghei Georgievici Gorshkov (mare profesionist, in perioada 1951-1955 acesta a fost comandantul Flotei Marii Negre.

Sub conducerea sa VMF a atins apogeul “carierei” sale, atunci fiind realizate o serie de nave si submarine deosebite, despre multe am vorbit in articole anterioare. Ca fapt divers, Okean 75 a fost unul dintre primele exercitii externe in care s-au folosit nave Clasa Alligator/Proiect 1171 Tapir, LST, de 4700 de tone, capabile sa transporte 300/375 de militari/20-28 de tancuri T-55/40 de BTR-60. In 1976 VMF avea 20 de unitati operationale) simula in mod clar un atac asupra coastei SUA, ceea ce a produs reala ingrijorare la Washington –Secretarul Marinei de-atunci, John William Middendorf II (8 aprilie 1974-20 ianuarie 1977), afirmand, citez: “Marina Sovietica prin acest masiv exercitiu demonsteaza capacitatea de a actiona in toate oceanele lumii”. Avea dreptate, Marina si Aviatia sovietica aveau la acea data o gramada de locatii de suport raspandite prin lume, iata care erau acestea: ALGERIA –Algiers, statie de realimentare/Oran, statie de realimentare/Mers el Kebir, realimentare, reaprovizionare si incarcarea/schimbarea bateriilor, baza utilizata in special de submarine/Anaba, aeroport; ANGOLA –Luanda, aeroport; EGIPT (se pare ca sovieticii aveau aici in iulie 1972, 4000 de militari, conform CIA) –Alexandria, facilitati portuare/Port Said, facilitati portuare/Mersa Matruh, baza aero-navala/Sollum, facilitati portuare/Assuan, aeroport/Beni Suef, aeroport/Cairo Vest, aeroport/El Mansoura, aeroport/Inchas, aeroport/Jiyanklis, aeroport; ETIOPIA –Insula Dahlak, facilitati portuare; GUINEEA –Conakry, aeroport; IRAK –Umm Qasr, facilitati portuare/Basrah, facilitati portuare/Al Fau, facilitati portuare; SOMALIA –Berbera, importanta baza aero-navala, una dintre cele mai mari aflate in afara URSS, baza fiind dotata si cu rachete operativ-tactice, 1000 de militari sovietici se aflau bazati aici. Spre exemplu, pista de aterizare construita de sovietici masura 3,96 km, permitand aterizarea tuturor tipurilor de aeronave ce zburau pe-atunci/Mogadishu, port, aeroport/Kisimayu, facilitati portuare/Uanle Uen, aeroport/Hargeisa, aeroport/Galcaio, aeroport; YEMENUL DE SUD –Insula Socotra, facilitati portuare/Turba, facilitati portuare/Lahej, aeroport/Mukalla, aeroport, facilitati de intretinere a aeronavelor, foarte probabil o baza tehnica a aviatiei sovietice/Aden, port, aeroport, instalatii de aparare aeriana (radare, rachete AA)/Insula Perim, port, aeroport; SIRIA –Latakia, port; VIETNAM –Golful Cam Ranh. O locatie unde se gaseau submarine sovietice, nave si aeronave, precum si instalatii SIGINT; YEMEN –Hodeida, facilitati portuare. Sincer, nici nu-mi inchipuiam ca sovieticii au fost atat de “intinsi” din punct de vedere militar…

Revenim la portavionul nostru, USS Ronald Reagan/CVN-76, acesta primeste pe data de 8 mai 2004, dupa 5 luni de evaluare si testare, certificarea operativa a puntii de zbor –lansare/recuperare aeronave, echipele de siguranta si cele de deservire a aeronavelor, etc. Si daca tot suntem aici, haideti s-a vedem anumite aspect ale vietii si muncii pe un portavion.

                                                              CVN-76 ELEVATOR

Principalul mijloc de lovire a-l unui portavion, aeronava, e depozitata in hangare speciale aflate sub puntea de zbor, acestea fiind aduse “la suprafata” de ascensoare/lifturi. Pe USS Ronald Reagan/CVN-76, acest hangar masoara aproximativ 300 m lungime, 8-9 m inaltime si cam 60 m latime (hangarul, numit de catre echipaj si “garajul”, in caz de incendiu, poate fi impartit in trei incaperi cu ajutorul unor usi parafoc blindate glisante. Hangarul dispune de sistem automat de detectie si stingere a incendiilor, cu praf, apa sau spuma), avioanele fiind aduse pe punte cu ajutorul a 4 lifturi/elevatoare actionate hidraulic, de mare viteza, fiecare dintre acestea putand ridica cate 2 aeronave odata (capacitate maxima 36 de tone, dimensiunea fiecaruia fiind, probabil, de aproximativ 433 mp, unele surse mentionand 19×13 m/360 mp. Acestea sunt fabricate de catre firma Jere Brown Brothers/ Brown Brothers, fiind extrem de performante. Interesant este faptul ca suportii sinelor de ghidare a lifturilor au fost proiectati cu ajutorul laserului, procedeu numit “fotogrametie”, acestia “urmand” curbura cocii. Presiunea in cilindrii hidraulici poate ajunge, in functie de greutatea sarcinii ridicate, pana la 2800 psi, posibil chiar si mai mult), aceste lifturi fiind dispuse la marginea puntii de zbor. Aceste lifturi realizate din aluminiu pentru reducerea greutatii, se folosesc si la ridicarea/coborarea de marfuri si echipamente, ele fiind special proiectate sa reziste la influenta marii (aluminiul nu rugineste) si la fortele dinamice ce rezulta din ruliul navei.

In hangar isi desfasoara activitatea Aircraft Intermediate Maintenance Division/AIMD/Divizia Intermediara de Intretinere a Aeronavelor, formata in mare parte din mecanici, armurieri, ingineri de zbor, toti fiind militari cu inalta calificare, ei facand mentenanta, verificarea si pregatirea aeronavelor pentru misiune, armarea acestora, dar nu fac si alimentarea/realimentarea cu combustibil a avioanelor/elicopterelor –aceasta se face doar pe puntea de zbor de echipe specializate din motive de siguranta (echipele de intretinere si siguranta ce lucreaza pe punte poarta veste si casti in culori diferite pentru a fi usor identificati –spre exemplu, cei ce se ocupa de intretinerea aeronavelor si pregatirea acestora in vederea decolarii asistate poarta veste si casti de culoare verde. Dar se intalnesc pe punte si veste rosii, maron, albastre, mov, galbene si albe, fiecare “colorat” cunoscandu-si foarte bine treaba ce-o are de facut. La prima vedere pare a fi haos pe punte, in realitate insa lucrurile sunt foarte bine puse la punct. Iata ce semnifica culoarea vestelor si a castilor echipajului, precum si rolul indeplinit de cei ce le poarta: rosu –echipele de urgenta si armurierii; alb –medici, observatori responsabili cu siguranta operatiunilor pe punte, personal de dirijare aeronave; verde –dirijarea aterizarii,mecanici,tehnicieni,operatori cabluri arestoare si carlige de prindere, operatori cargo/marfuri/echipamente;maron –dirijarea circulatiei aeronavelor pe punte, parcare, ancorare; albastru –elevatoare, curieri, tractare aeronave; galben –dirijare aeronave pe punte, catapulte, tren de aterizare aeronave). Tot pe puntea de zbor se fac si ultimele verificari ale aeronavelor inainte de lansare, inclusiv armarea rachetelor (exista, din motive de greutate si securitate a navei, o cantitate redusa de munitie la bord –bombe ghidate, proiectile pentru tunurile de bord, rachete –probabil undeva intre 500-1000 de tone. Dar nici nu-i nevoie de mai mult, din escorta s-a facand parte cel putin o nava de aprovizionare, deci, munitiile sunt “alaturi”). Personalul AIMD se ocupa si de verificarea/testarea/repararea motoarelor si a echipamentelor aeronavelor de la bord, dispunand de bancuri speciale de testare, au chiar si un stoc de motoare noi. AIMD dispune de o platforma speciala dispusa in pupa navei ce permite testarea in aer liber, si-asta din motive de siguranta, a motoarelor revizuite/reparate. Deci, cu alte cuvinte, portavionul dispune de propriul Centrul de Mentenanta extrem de bine dotat si utilat, putand executa orice reparatie la aeronavele ambarcate.

Un echipament vital pe orice portavion nuclear este catapulta. Aceasta instalatie asigura acceleratia si viteza necesara avionului pentru a decola de pe “bucatica” de pista (pai cam “bucatica” e, avand cam 5%-6% din lungimea unei piste standard). CVN-76 are 4 catapulte cu aburi (practic e vorba despre un cilindru in interiorul caruia se afla un piston actionat de forta aburului), cate doua pentru fiecare pista. Pista de zbor e impartita in doua sectoare convergente, ceea ce permite decolari si aterizari simultane. Catapultele cu aburi de pe CVN-76 sunt de tip C13-2/C13-2-4(f), sina de ghidare  a carligului de arestare/prindere (carligul este dispus pe un carucior, numit de catre unele surse si “dispozitiv de catapultare”, acesta cantarind 3-3,5 tone. La capatul sinei de ghidare caruciorul e oprit automat cu ajutorul unor frane hidraulice si racit cu apa de mare –daca am priceput bine, se pare ca franele hidraulice sunt dispuse pe o/un pelicula/covor de apa. Caruciorul poate atinge si 300 km/h, putand accelera o aeronava de la 0-250 km/h in doar 3 secunde, atingandu-se suprasarcina de 5G) masurand 99 m lungime, accelerarea aeronavei facandu-se pe distanta de 93 m (carligul de prindere este cuplat la un cablu tensionat extrem de rezistent. Cablul este tensionat prin intermediul intinzatorului de cablu, fiind rulat pe un motor/mosor. Daca am reusit s-a inteleg bine, se pare ca fiecare catapulta dispune de minim 20 de cilindri dispusi in linie, acestia continand abur sub presiune. Acesti cilindri antreneaza 2-4 pistoane atasate caruciorului ce contine carligul de cuplare, unele surse numindu-l carlig arestor. Aburul e stocat intr-un rezervor/recipient de inalta presiune, acesta provenind din circuitul secundar al reactoarelor nucleare). Echipajul mai numeste aceste catapulte “Fat Cats/Pisicile Grase”, fiecare fiind capabila sa lanseze 4 aeronave pe minut (dupa doar 20 de secunde, fiecare catapulta este gata sa lanseze o noua aeronava). Interesant este faptul ca astfel de catapulte, de tip C13-2, doua la numar, doteaza si portavionul francez “Charles de Gaulle”, unicul CVN din Europa, acestea costand statul franc la inceputul anilor 2000, nici mai mult nici mai putin de 50 de milioane de euro –valoare actualizata 2015. Si daca tot am vorbit despre catapulte, haideti sa vedem cum se lanseaza o aeronava…

Exista doua moduri uzuale de lansare a aeronavelor de pe un portavion, una datand inca de la “nasterea” aviatiei ambarcate si folosita cu precadere in WW II, iar cealalta relativ noua, aparuta odata cu inventarea catapultei cu aburi (de catre britanici la mijlocul anilor *50, HMS Perseus/R-51, Clasa Colossus, dar asta-i alta poveste…). Metoda veche de lansare presupune ca portavionul s-a se aseze cu prova pe/in directia vantului si sa navigheze la viteza maxima. Viteza vantului/aerului+viteza navei asigura cresterea portantei la decolare micsorand distanta de rulaj pe pista de zbor (chestie de distribuire a fileurilor de aer, aerodinamica zborului in stare pura). Cea de-a doua modalitate de lansare, cu ajutorul catapultei cu aburi, ceea ce se mai numeste si decolare asistata, este muult mai eficienta si, bineanteles, mai rapida. Practic, aeronava se cupleaza de carligul arestor cu jamba fata, isi tureaza motoarele progresiv pana ajung la fortaj maxim, urmeaza decuplarea caruciorului si accelerarea aeronavei odata cu deschiderea supapei de admisie a aburului. Interesant e faptul ca aeronavele pot fi lansate si pe mare de gradul 5-6…Catapultele sunt controlate prin intermediul Integrated Catapult Control Station/ICCS/Statia Integrata de Control Catapulte, fiind operate/monitorizate de catre personal specializat prin intermediul consolelor, acestia aflandu-se in incinte acoperite ce dispun de geamuri blindate chiar intre “pisici”, sub puntea de zbor –fiecare “pisica” are o statie ICCS, dar poate fi si o statie la doua “pisici”.

                                                                         TRAINING EMALS

Cu toate acestea, catapulta cu aburi, cel putin in US Navy, e pe cale de a intra in istorie. Noile superportavioane americane, CVN-78/79, Clasa Gerald R.Ford, dispun de Electro-Magnetic Aircraft Launch System/EMALS, catapulta electromagnetica (motor linear de inductie in loc de forta aburului. Mult mai sigure si mai usor de exploatat, anuland toate echipamentele ce concura la realizarea/distribuirea aburului, crescand siguranta in exploatare, marind spatiul disponibil, reducand greutatea. Aceste catapulte, unice in lume pana la aceasta data, sunt create special pentru US Navy de catre compania General Atomics din San Diego/California. Hmm, astia mai lucreaza pentru US Navy la aeronave nepilotate, sisteme laser, senzori, combustibili Bio si naiba mai stie ce!) ce ofera la fel de multa putere dar cu costuri scazute, necesitand intretinere si personal redus. Se pare ca echipajul ar putea fi redus cu 200 de oameni (unele surse mentioneaza 400 de oameni), aceasta ducand la o economie de 12,82 milioane de dolari pe an sau 320,70 milioane de dolari in 25 de ani de serviciu. Conform expertilor, aceste catapulte lanseaza aeronava la doar 2G, suprasarcina scazuta reducand substantial oboseala metalului si socul la care este supusa aeronava, prelungindu-i durata de viata cu 10% (concret, o aeronava F-18E/F Super Hornet costa in anul 2005 suma de 58 de milioane de dolari, durata de viata planificata a acesteia fiind de minim 20 de ani.

La bordul unui portavion nuclear se pot afla si 65 de astfel de aeronave extrem de performante, pretul acestora fiind de 3,770 miliarde de dolari. Intretinerea si operarea unui singur F-18 E/F costa US Navy pe an, cam 188-189 milioane de dolari –hmm, bugetul destinat achizitiilor in Marina Romana nu se ridica nicidecum la aceasta suma. Prin urmare, prelungirea duratei de viata cu 10% a celor 65 de “Super Viespi” inseamna o economie anuala de 18,85 milioane de dolari. Daca adaugam si cei 12,82 milioane de dolari rezultati din reducerea echipajului, adica 18,85+12,82, ajungem la fabuloasa suma de 3,113 miliarde de dolari economisiti intr-un an. Costul unei catapulte EMALS este, cel putin la nivel declarativ, de 810 milioane de dolari, avand semnatura termica redusa, capacitate operationala sporita –inclusiv pentru aeronave fara pilot, greutate si volum redus. Datorita EMALS, noile superportavioane ale US Navy vor avea la bord minim 90-100 de aeronave. O forta imensa pentru multi, foarte multi! Aceste catapulte au fost comandate in 2009 de catre US Naval Air Systems Command/NAVAIR. Ca fapt divers, pe data de 18 noiembrie 2011, EMALS a lansat cu succes un F-35C Lightning II de pe superportavionul USS Gerald R.Ford/CVN-78. Britanicii, indienii si…chinezii au fost/sunt interesati de EMALS.Britanicii l-au vrut pentru HMS Queen Elizabeth, au renuntat in 2012 optand pentru F-35B. Indienii l-ar vrea pentru INS Vishal, ba chiar ar dori sa-l produca loco cu sprijinul firmei producatoare, dar superportavionul lor inca nu-i pe cala, poate candva dupa 2020, toamna! Ehhh, chinezii, prin vocea Viceamiralului Yin Zhuo, spun raspicat si tare ca vor face si ei EMALS pentru viitoarele lor portavioane. Eu ii cred, sunt priceputi la spionaj si copy-paste, da’ numa’ sa le si iasa! Singura problema cu EMALS e faptul ca genereaza puternice campuri electromagnetice putand perturba functionarea echipamentelor electronice. Ca urmare, intreaga nava trebuie sa dispuna de protectie marita la astfel de interferente, ceea ce noile portavioane au, dar multe date sunt strict secrete). Va urma…

 WW

Partea a III-a

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.reagan.navy.mil/

news.usni.org › Aviation

www.navsource.org/archives/02/76.htm

www.history.com/shows/…/ussronaldreagan

www.iwar.org.uk/…/cvn-76-ussronaldreagan….

www.uscarriers.net/cvn76history.htm

www.militaryfactory.com/…/detail.asp?…USSR

www.navysite.de/cvn/cvn76.html

www.globalsecurity.org › … › Pacific Fleet

ronaldreagandivision.org

www.maritimequest.com

www.navsource.org/archives/10/11/1106.htm

nns.huntingtoningalls.com

www.globalsecurity.org › … › Shipyard

nns.huntingtoningalls.com/about/facilities

www.globalsecurity.org › … › Ships › Past › Shipbuilding

www.ibiblio.org/hyperwar/OnlineLibrary/…/j-holw3g.htm

www.indiastrategic.in/topstories294.htm

countrystudies.us/india/133.htm

www.elevatorbobs-elevator-pics.com

www.sunlakesaeroclub.org

www.reagan.navy.mil

www.launch-systems.com/

warships1discussionboards.yuku.com/…/Steam-Required-for…

forum.keypublishing.com/showthread.php?111909…catapul

www.f-16.net/forum/download/file.php?id=14

www.ga.com/emals

www.naval-technology.com/projects/cvn-21/cvn-215.html

Exit mobile version