HMS Coventry – F98
Regele Ferdinand şi Regina Maria sunt două nume care au făcut cinste marinei militare româneşti în perioada interbelică şi mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial servind cu onoare drapelul ţării.
Fregatele Type 22, denumite conform tradiţiei Regele Ferdinand şi Regina Maria, s-au dovedit a fi o achiziţie controversată, atât din punct de vedere al acuzaţiilor de corupţie vehiculate în media românească a timpului cât şi în ceea ce priveşte oportunitatea şi valoarea lor combativă concretă în contextul utilizării lor de către marina română.
Incapacitatea guvernului român de a derula etapele de înarmare stabilite la data achiziţiei, programe care probabil că ar fi facilitat şi implementarea programului de offset agreat de părţi cu ocazia semnării, a făcut ca, la data acestui articol, marina română să deţină în inventarul flotei sale două nave mari, scumpe de operat şi cu armamentul unui OPV.
Nu voi insista în prezentarea unei înşiruiri seci de termeni tehnici, termeni aflaţi la dispoziţia tuturor mulţumită acestei minunăţii a epocii moderne numită „Google search” sau „Wikipedia”. Mă voi concentra însă mai mult pe controversele pe care aceste fregate le-au născut de-a lungul timpului, atât în ţara de origine cât şi în ţara noastră.
Intrarea în serviciul activ al marinei române. O afacere de 116 milioane de lire şi multe promisiuni
09 Septembrie 2004. Fregata Type 22 – Regele Ferdinand (fostă HMS Coventry) primeşte botezul şi intră în mod oficial în serviciul marinei române în cadrul unei ceremonii ţinute în Portsmouth.
F 95 – HMS London
Regina Maria (fostă HMS London) va urma în curând.
Ambele nave au devenit disponibile în vederea vânzării în 2001. După lungi negocieri la nivel interguvernamental între Marea Britanie şi România, negocieri având ca obiect cumpărarea de către România a celor două nave, părţile au ajuns la un acord în cursul lunii decembrie 2002.
Reactivarea celor două fregate la un nivel operaţional conform standardelor NATO (structură la care România dorea să adere) s-a făcut prin intermediul Ministerului Apărării din Marea Britanie care a acordat un contract în valoare de 116 milioane de lire sterline către BAE Systems Customer Solutions & Support (CS&S) în rol de integrator soluţii şi contractor principal.
Fleet Support Ltd a condus operaţiunile de recondiţionare a navei, Rolls-Royce a recondiţionat mijloacele de propulsie iar Flagship s-a ocupat de instruirea viitoarelor echipaje.
Ca parte a modernizării şi actualizării sistemelor de luptă ale navei au fost montate următoarele echipamente: un tun rapid Oto Melara de 76 mm cu un sistem electro-optic Radamec; un sistem de control al focului AMS Nautis; un sistem de comunicaţii BAE Systems MPS2000; un sistem de siguranţă maritimă Inmarsat B; un sistem de contramăsuri Terma SKWS; un GPS şi un gyro compas marca Sperry Marine; şi cam atât, cel puţin conform comunicatului presei britanice de la acea dată.
Declaraţiile părţii britanice, bună cunoscătoare a tehnicilor de marketing, au sunat însă cam aşa:
Mike Rouse – director de marketing BAE Systems: „Reactivarea acestor nave prestigioase este ultimul capitol din cooperarea de aproape 30 de ani a BAE Systems cu România. Dorim pe mai departe să dezvoltăm acest parteneriat prin acordarea de suport, mentenanţă şi prin modernizarea în continuare a acestor nave în parteneriat cu industria României.”
Se referea probabil şi la programul de offset care de fapt nu s-a mai întâmplat… Poate că nu din vina lor exclusivă.
Rory Fisher – directorul general al BAE Systems Customer Solutions & Support (CS&S) a comentat: „Acest program a fost un parteneriat şi un mare succes pentru Portsmouth. Am colaborat îndeaproape cu partenerii noştri locali Fleet Support Ltd şi cu Flagship la fel cum am făcut-o cu Ministerul Apărării şi cu clientul român. Împreună livrăm către partenerii noştri din NATO două nave extrem de capabile.”
Având în vedere armamentul instalat putem comenta, răutăcios evident, faptul că, în data de 04.09.2004, BAE Systems a livrat către România, proaspătă membră NATO, un OPV de mari dimensiuni, cu un echipaj numeros, în nici un caz o fregată în adevăratul sens al cuvântului.
F 88 – HMS Broadsword
În încheiere mai adăugăm că, înaintea predării, nava a fost supusă unor teste pe mare de natură a verifica capacitatea operativă a sistemelor şi agregatelor incluzând aici teste de viteză, teste ale senzorilor şi sistemelor de armament, tragere cu sistemul artileristic al navei cât şi lansarea unor torpile… „false”. Toate acestea sub ochii critici ai celor 40 de reprezentanţi ai României prezenţi la bord.
Comunicatul presei britanice conţine totuşi o mică inadvertenţă: nicăieri în enumerarea sistemelor navei nu se vorbeşte despre un sonar sau un sistem de coordonare a lansării torpilelor. Asta în condiţiile în care nava fusese anterior demilitarizată în aşteptarea cumpărătorului.
Speculând putem presupune că la bordul navei ar putea să existe totuşi un sistem de coordonare a lansării torpilelor şi un sonar însă fiind vorba despre nave aflate în serviciul activ al marinei române acest lucru este imposibil de aflat cu certitudine.
Scurt istoric al clasei Type 22
Fregatele Type 22 au fost proiectate ca nave dedicate anti-submarin, parte a contribuției Marii Britanii la forţele NATO. Rolul lor preponderent era acela de a împiedica accesul submarinelor ruseşti prin aşa-zisa zonă GIUK din Atlanticul de Nord. Însă pe parcursul serviciului lor în Royal Navy, fregatele clasei Type 22 s-au transformat din nave cu rol preponderent anti-submarin în nave de uz general cu funcţiuni multiple: anti-navă, anti-aeriană, păstrând şi bunele calităţi de vânători de submarine. Datorită sistemelor dezvoltate de comandă, control şi coordonare au fost utilizate şi ca nave amiral („flagship”) ale forţelor expediţionare britanice în diverse teatre de operaţii ca primul război din Golf sau războiul din Balcani.
Au fost construite 14 nave împărțite in 3 subclase, prima – Broadsword, alcătuită din 4 nave, a doua – Boxer, alcătuită din 6 nave si ultima – Cornwall, alcătuită din 4 nave.
Fregatele din clasa Type 22 – Broadsword sunt urmaşele fregatelor Type 12, coloana vertebrală a Royal Navy din anii 1960 – 1970, fiind concepute şi dezvoltate într-o perioadă în care posibilităţile tehnologice (rachetele navă-navă, anti-aeriene, noile mijloace de propulsie) erau într-o continuă evoluţie şi dezvoltare.
F 90 – HMS Brilliant
Fregatele din clasa Type 22 au păstrat bunele calităţi de navigaţie ale clasei Type 12 iar adoptarea turbinelor cu gaz pentru propulsie a redus nevoile de echipaj livrând în acelaşi timp mai multă performanţă. Peste toate acestea, electronica de ultimă generaţie şi armamentul modern – rachetele navă-navă Exocet şi sistemul anti-aerian Sea Wolf – au adus fregatele acestei clase la un cu totul alt nivel, cu consecinţa unei arhitecturi navale neobişnuită pentru acele timpuri. Prin urmare, la lansarea sa, HMS BROADSWORD, prima fregata a clasei, nu a fost ferită de critici din cauza arhitecturii sale, cum ar fi rachetele navă-navă instalate într-o poziţie inedită, la prova, dar şi datorită absenţei tunului de pe punte.
Războiul din Insulele Falklands (Malvine) a fost primul test în condiții de luptă al fregatelor din această clasă, condițiile specifice acestui război fiind complet diferite faţă de ceea ce proiectanții atribuiseră ca destinaţie principală de luptă acestei clase. Prin urmare, adaptarea fregatelor clasei şi a echipajelor lor la un război purtat preponderent în preajma litoralului a fost una brutală.
S-a dovedit astfel că, în condiții reale de luptă, într-un mediu pentru care nu fuseseră proiectate, instalarea unui tun pe teugă ar fi fost extrem de folositoare; abilitatea de a opera elicoptere mai mari ar fi fost de asemenea extrem de folositoare. Senzorii sofisticați, ideali pentru detecția amenințărilor şi intercepția rachetelor pe sute de mile de ocean pustiu nu au funcționat corespunzător în condiţiile specifice de luptă din apropierea litoralului.
Parte din lecțiile învățate pe parcursul exploatării primelor patru nave aflate în serviciu au fost implementate odată cu apariția subclasei Batch II. Au fost instalate un sonar nou, senzori şi un nou sistem de comandă. Mărirea dimensiunilor şi a tonajului au permis mărirea suprafeţei punţii de zbor şi a hangarului ceea ce a permis ca, în caz de nevoie, să poată fi utilizate elicoptere Sea King si Merlin, ambele folosite în lupta antisubmarin. În ciuda modificărilor survenite, scopul fregatelor Type 22 a rămas acelaşi: nave specializate în escorta şi vânătoare anti-submarin, optimizate pentru conflictele specifice Atlanticului de Nord. La subclasa Batch II s-a acordat o atenţie mai mare spațiului în carenă pentru amplasarea unor viitoare sisteme de armament. Cel puţin publicului i s-a spus că, pe măsură ce vor apărea noi tehnologii, sisteme, acestea vor putea fi adăugate mai uşor în vederea modernizării şi actualizării sistemelor navelor clasei.
HMS Cornawall – F 99
Ca urmare a pierderilor suferite de Royal Navy în războiul din Insulele Falklands au fost construite patru noi nave care au constituit o nouă subclasă, Batch III.
Tot ceea ce a lipsit fregatelor Type 22 în războiul din Insulele Falklands a fost incorporat în navele subclasei Batch III. A fost montat un tun în vederea utilizării împotriva ţintelor de pe mal şi împotriva ţintelor mai mici. Au fost instalate rachete navă-navă Harpoon în partea superioară a suprastructurii, locul canistrelor rachetelor Exocet fiind luat de turela în care era amplasat tunul. Sistemul Sea Wolf a fost modernizat cu un radar nou şi pus să lucreze în tandem cu un tun rapid de provenienţă olandeză. Navele subclasei Batch III au beneficiat şi de turbine pe gaz mai noi şi mai eficiente. Practic navele subclasei Batch III au fost configurate ca nave „multirol”.
Sfârșitul Războiului Rece, războiul din Insulele Falkland dar şi conflictele izbucnite în anii 1990 (Războiul din Golf, cel din Balcani) au demonstrat vulnerabilităţile concepţiei iniţiale a fregatelor Type 22 al căror rol iniţial de vânător anti-submarin a fost depăşit de necesitatea de a avea capacităţi „multirol”.
După mai puţin de 10 ani în serviciul activ, toate patru fregatele subclasei Batch I având la bord un sistem Sea Wolf „special”, de export, au fost vândute Braziliei.
Adăugarea de echipament electronic de strângere a informaţiilor (furnizat britanicilor de partenerii americani) unora dintre navele subclasei Batch II si Batch III a atribuit un nou rol acestor nave concepute în timpul Războiului Rece dar care au fost implicate în numeroase operaţiuni în timpul războiului din Balcani şi din Golf. HMS London a fost una din navele subclasei Batch II care a beneficiat de aceste noi echipamente.
Având în vedere că, înaintea vânzării către România, HMS London a fost demilitarizată, putem deduce că, niciunul din echipamentele de strângere a informaţiilor nu a fost transferat României. Ceea ce ar fi fost extrem de util în actualul context geopolitic.
Unii analişti britanici consideră că aceasta a fost oportunitatea pierdută de fregatele clasei Type 22. Aceştia apreciază că s-au făcut multe pentru flexibilizarea platformei navelor subclasei Batch II în sensul acomodării de noi echipamente şi armamente, modernizări care au fost aplicate şi navelor din subclasa Batch III. Astfel, acestea au căpătat un rol de comandă al forţelor expediţionare ale Royal Navy, în genul rolului asumat de crucişătoarele din timpul marelui război, devenind centre de comandă, control, comunicații și strângere de informații.
Aceeaşi analişti britanici admit că modernizarea navelor subclasei Batch II la acelaşi standard cu subclasa Batch III ar fi fost costisitoare dar se apreciază că în felul acesta s-ar fi oferit Royal Navy o clasă de 10 nave de care aceasta avea într-adevăr nevoie şi anume o clasă de nave „multirol” bine înarmate, cu capacităţi globale şi capabile de lovituri semnificative.
Însă la acel moment se investea deja foarte mult în succesorul clasei Type 22, şi anume fregatele de clasă Type 23. O platformă mai mică dar foarte eficientă şi ultra sofisticată însă în continuare tributară doctrinei specifice Războiului Rece de vânătoare anti-submarin. Pare-se că tarele marelui război şi frica de submarine încă îi mai bântuiau pe britanici.
HMS-Cumberland si CVN-69 USS Dwight D. Eisenhower
Controverse. Preţuri şi costuri de exploatare
În locul modernizării şi extinderii duratei de viaţă navele subclasei Batch II au fost retrase. Cumpărătorii s-au dovedit a fi greu de găsit.
HMS Beaver, în serviciu din 1984 şi al cărei cost de construcţie s-a ridicat la 147 de milioane de lire sterline a fost prima navă scoasă la vânzare. Nici un cumpărător nu a fost găsit astfel că autorităţile au fost nevoite să o vândă pentru suma de 100.000 de lire sterline către un şantier de dezmembrări din Turcia.
Următoarele nave scoase la vânzare au fost HMS Boxer şi HMS Brave, care au costat 147 de milioane de lire sterline, respectiv 166 de milioane de lire sterline. HMS Boxer a fost în serviciu timp de 16 ani, jumătate din durata normală de viaţă atunci când a ieșit din serviciul activ în decembrie 2000.
Niciuna din nave nu şi-a recuperat nici măcar valoarea de dezmembrare. Din contră, Royal Navy a plătit 1,3 milioane de lire sterline remorcându-le 600 de mile în Oceanul Atlantic unde au fost bombardate şi torpilate până s-au scufundat. Asta, după ce anterior britanicii depuseseră eforturi serioase de a vinde cele două fregate către Chile, singura ţară interesată, lucru care nu s-a materializat datorita arestării dictatorului Pinochet chiar la Londra în baza unui mandat spaniol din 1998.
Cele mai scumpe ţinte navale din istorie am putea adăuga noi…
Evident, în faţa acestei stări de fapte, reacțiile presei britanice au fost acide. Editorul revistei Warship World magazine, Mike Critchley, a susţinut că este scandalos că aceste fregate au fost dezactivate la jumătatea vieţii lor. Același editor a adăugat că marina britanica a avut mult de suferit în mâinile politicienilor care au scos aceste fregate din serviciul activ fără a asigura şi un înlocuitor pentru ele. Prin urmare amestecul politicului în treburile armatei este un lucru întâlnit şi în ţări cu tradiţie ca Marea Britanie, nu doar la noi.
Acestor acuzații le-a răspuns Navy Commodore Richard Leaman care a spus: “avem 32 de distrugătoare si de fregate care sunt exact numărul necesar pentru asigurarea angajamentelor noastre. Boxer si Brave au fost construite pentru a vana submarine in timpul războiului rece – dar toate distrugătoarele si fregatele noastre actuale au capabilităţi anti-submarin astfel încât navele dedicate nu mai sunt necesare. Utilizarea lor ca ținte navale pentru trageri reale cu rachete si torpile oferă o experienţă excepțională şi se constituie într-o bună modalitate de testare a eficacităţii armelor.”
HMS London si HMS Coventry, au fost vândute României pentru aproximativ 116 milioane de lire sterline, după lungi negocieri.
BAE şi-a folosit influenţa pe care o avea în România pentru a vinde ultimele două nave la un preţ de 58 de milioane de lire sterline fiecare. Dar navele au fost transferate către BAE la un preţ de dezmembrări de 200.000 de lire sterline. Practic toţi banii României au mers către BAE, ca şi contractor principal, în vederea „modernizării” navelor. Departamentul britanic anti-fraudă a investigat cazul suspect de plată a unui comision de 7 milioane de lire sterline. Ministerul Apărării a argumentat ca vânzarea navelor către România va aduce atât beneficii diplomatice părţilor implicate dar va ajuta şi industria din Marea Britanie.
Dintr-o dezbatere din Parlamentul României mai aflăm şi că am avut o perioadă de graţie de 18 luni şi că a existat o planificare privind costul ciclului de viaţă al celor două fregate… Dar cel mai bine se vede din documentul de mai jos : Dezbateri parlamentare.
În iunie 2006, a existat şi un militar român care a luat atitudine împotriva achiziţiei celor două fregate Type 22. Este vorba despre Contra-amiralul Victor Aurel Blidea, de altfel o figură controversată, care a susţinut că România a plătit de trei ori mai mult decât era necesar pe nişte nave care din punct de vedere al costurilor de întreţinere erau prea scumpe pentru bugetul României dând ca alternativă fregatele olandeze şi ele disponibile în acea perioadă.
Mai mult decât atât, fregatele Type 22 achiziţionate de România nu erau nici măcar înarmate corespunzător, după echiparea şi înarmarea lor preţul urmând a ajunge undeva pe la 250 de milioane de lire sterline.
Investigaţia declanşată ca urmare a suspiciunii de corupţie şi dare de mită a condus la efectuarea unor perchiziţii la sediul din Bucureşti al firmei Axis Trading condusă de Georgiana George. Soţul ei, Barry George, cetăţean britanic, a acţionat în calitate de agent al BAE în timpul negocierilor cu partea română. O percheziţie similară a fost desfăşurată şi de autorităţile britanice la apartamentul lui Barry George din Chelsea, Londra. Cei doi soţi au fost duşi la poliţie unde li s-a luat un interogatoriu, fiind ulterior eliberaţi. Acuzaţiile autorităţilor britanice erau aceleaşi: de corupţie şi dare de mită.
În aceeaşi perioadă s-au desfăşurat mai multe investigaţii jurnalistice care au condus la concluzia că BAE practica pe scară largă politica “comisioanelor” în vederea obţinerii de contracte de furnizare de tehnică militară. Nu numai tranzacţia cu România, dar şi cele cu Qatar şi Arabia Saudită, au condus la declanşarea unor investigaţii din partea autorităţilor britanice privind “practicile” de vânzare ale BAE.
Autorităţile britanice care au investigat posibilele acuzaţii de corupţie în cazul celor două fregate Type 22 cumpărate de România au ajuns la concluzia că suma de 1 milion de lire sterline a ajuns în mod legal la Barry George, agentul BAE în relaţia cu România, însă restul de 6 milioane de lire sterline ar fi ajuns la oficiali guvernamentali români, fiind vehiculat şi numele lui Adrian Năstase.
Ancheta autorităţilor britanice a fost închisă în mod oficial în septembrie 2009 în timp ce ancheta echivalentă a DNA-ului a fost oficial închisă în iunie 2009. Ambele din lipsă de probe.
Cea de-a treia nava a subclasei Batch II a fost cumpărată de Chile, HMS Sheffield devenind Almirante Williams. Williams a reprezentat ceea ce ar fi trebuit să se întâmple cu navele Batch II când încă mai erau parte a Royal Navy. Modernizate cu un tun de 76 mm, rachete navă-navă Harpoon şi un sofisticat dar ieftin sistem de rachete pentru apărarea anti-aeriană numit Barak, produs de Israel, Williams a oferit statului Chile o navă de război eficientă. A devenit practic o navă „multirol” adaptată cerinţelor strategice ale zilelor noastre.
Ceea ce a făcut Chile cu Almirante Williams ar fi trebuit sa facă si Romania cu cele doua fregate Type 22. Probabil că pe noi ne-ar fi costat substanţial mai mult, dar asta era finalitatea întregului contract până la urmă şi anume, de a avea două vase militare înarmate corespunzător titulaturii lor, aceea de fregate.
Referitor la aspectele financiare ale vânzării către Chile. Deşi preţul oficial de vânzare a fost de 27 de milioane de lire sterline, suma returnată de fapt plătitorilor britanici de taxe a fost de doar 3 milioane de lire sterline, conform informaţiilor oferite de Ministerul Apărării britanic. Restul banilor au mers în achiziţia de armament şi în „regenerarea” (modernizarea cum ne place nouă să declarăm) navei în baza unui contract de 10 milioane de lire sterline atribuit lui BAE şi şantierului naval din Plymouth. Sunt evidente diferenţele substanţiale de preţ faţă de fregatele noastre…
Tot BAE s-a ocupat şi de vânzarea a trei fregate Type 23 către Chile. HMS Norfolk (al cărei cost de construcţie a fost de 135 de milioane de lire sterline), HMS Grafton (un cost estimat de 80 de milioane de lire sterline), şi HMS Marlborough (tot 80 de milioane), au fost vândute, cel puţin aparent, la un preţ de aproximativ 45 de milioane de lire sterline fiecare. Dar la bugetul Marii Britanii nu se încasase nici un ban la nivelul anului 2006 şi existau suspiciuni că nici nu se va încasa mare lucru, asemănător cu vânzarea fregatelor Type 22. Din nou, diferenţa de preţ faţă de fregatele noastre este semnificativă, cu atât mai mult cu cât vorbim de nave de concepţie mai nouă.
În timp ce declaraţiile de presă ale guvernului britanic sugerează că vânzările au adus la bugetul statului mai mult de 227 milioane de lire sterline, cifrele ne arată că de fapt marea majoritatea a banilor a mers către companii comerciale, îndeosebi către BAE, pentru reechiparea navelor. Nouă fregate moderne dintr-o flotă de 26, a căror construcţie a costat mai mult de 1,2 miliarde de lire sterline, au readus la bugetul statului britanic mai puţin de 5 milioane de lire sterline în ciuda unui efort de cinci ani al Ministerului Apărării britanic de a le valorifica.
Nici cele patru nave ale Subclasei Batch III nu au avut o soarta mai fericita. Deşi ar fi trebuit să rămână în serviciul activ până spre sfârșitul anilor 2020, prin reducerile bugetare stabilite in 2010 Strategic Defence Review, cele patru fregate Type 22 Batch III au fost vândute şi date la tăiat pentru suma de 3 milioane de lire sterline.
Astfel s-a încheiat istoria tumultuoasa a fregatelor Type 22.
Presa de specialitate britanică este unanimă în a aprecia că, de fapt fregatele Type 22 nu mai aveau niciun viitor real în cadrul Royal Navy. Navele erau pur şi simplu prea scumpe si prea bătrâne pentru a mai face obiectul unei modernizări.
Zece fregate Type 22 au fost scoase din serviciu la jumătatea duratei lor de viață. Prin controversatul Strategic Defence Review din 1997 s-a ajuns la concluzia că navele clasei Type 22 erau prea scumpe din punct de vedere al costurilor de operare. În plus fregatele clasei Type 22 îndeplineau acelaşi rol cu fregatele clasei Type 23, o platformă care, deşi tot cu scop preponderent anti-submarin şi cu costuri de operare asemănătoare era totuşi mult mai versatilă.
Costurile anuale de operare a unei fregate din clasa Type 22 au fost estimate la aproximativ 16 milioane de lire sterline pe an, la nivelul anilor 2010 – 2011, asemănător cu costurile de operare ale fregatelor Type 23, în timp ce costurile de operare ale unui submarin de atac nuclear erau estimate la 11 milioane lire sterline.
Scurte concluzii
Achiziţia acestor fregate de către marina română a fost cu siguranţă o operaţiune extrem de controversată. Navele s-au dovedit a fi prea scumpe chiar şi pentru Royal Navy, ceea ce ar fi trebuit să dea de gândit decidenţilor locali atunci când s-au hotărât să le cumpere.
Faptul că în acest moment Royal Navy nu mai are în exploatare nicio navă a clasei Type 22 va complica probabil şi mai mult activităţile de întreţinere a Regelui şi a Reginei în condiţiile în care navele sunt deja bătrâne. Canibalizarea, la care noi românii părem să ne pricepem destul de bine, nu poate fi aplicată pentru simplul fapt că nicio o navă a clasei nu mai este disponibilă astăzi. Evident, vorbim de nave, nu de avioane, dar totuşi… Nu putem decât să sperăm că, odată cu reactivarea navelor, BAE a efectuat o muncă de calitate, de natură a mai adăuga câțiva ani buni duratei lor de viaţă.
O altă concluzie, cât se poate de evidentă aş spune eu, este că România, chiar dacă ar vrea, nu mai are cui să vândă cele două nave. Poate doar folosind metodele neortodoxe de care au fost suspectaţi cei de la BAE cu ocazia vânzărilor către noi sau Qatar sau Arabia Saudită. Prin urmare, opţiunile României mi se par destul de clare: cele două nave trebuie înarmate corespunzător titulaturii. În cel mai scurt timp posibil. A nu le înarma înseamnă să aruncăm pe apa sâmbetei 116 milioane de lire sterline şi toţi banii investiţi până acum în exploatarea lor, în antrenamentul echipajelor ş.a.m.d.
Să nu uităm totuşi că, din punct de vedere al calităţilor nautice, vorbim de două nave foarte bune având capacitatea de a sta departe de baze pentru o perioadă lungă de timp. Capacitatea de a ambarca elicoptere mari este de asemenea un plus. Însăşi deplasamentul foarte mare este totuşi în ton cu deplasamentul actual al celor mai moderne fregate de pe piaţă şi permite îmbarcarea unei game largi de armament anti-navă, anti-aerian, anti-submarin ş.a.m.d.
Într-adevăr, aceste nave au fost poate slab înarmate raportat la deplasamentul lor. Într-adevăr costurile de operare sunt foarte mari, pentru bugetul nostru cel puţin. Totuşi, nu putem să nu observăm că navele subclasei Batch III erau nişte nave cu bune capabilităţi militare. Restabilirea capacităţilor de comandă, control şi culegere de informaţii ar fi de asemenea utilă. Marea întrebare este: cât ar costa acest lucru? Merită?
Răspunsul meu, propriu şi personal este că, restabilirea capacităţilor de luptă a Regelui şi a Reginei este obligatorie în actualul context geopolitic, cel puţin ca soluţie stop-gap până ce vom fi în stare să trecem la implementarea programului de dotare a marinei române cu corvete multirol şi OPV-uri moderne şi eficiente din punct de vedere al operării.
Şi mai cred că, în lumina recentei cruciade desfăşurate de DNA, într-o perioadă relativ scurtă de timp vom asista încet-încet la restabilirea capacităţii de luptă a armatei române, inclusiv prin donaţii de tehnică militară. Doar timpul ne va dovedi dacă am avut sau nu dreptate.
Nicolae