Materialul de faţă şi-a aflat conţinutul în documente aflate la Arhivele Naţionale Centrale, din care, din motive lesne de înţeles, nu am putut folosi decât o mică parte, dovezile despre scandalosul comportament al „moscalilor” abundând şi constituind, din păcate, un inepuizabil subiect.
Stabilite prin Convenţia de la Bucureşti din aprilie 1877 relaţiile româno-ruse trebuiau să se bazeze pe întrajutorare, respect reciproc şi atitudine civilizată. Dar, în realitate, „idila” dintre populaţia românească şi armata imperială rusă a luat sfârşit curând, moştenirea genetică dobândită în sălbăticia stepelor făcându-şi simţită efectul în comportamentul trupelor „eliberatoare”.
Paleta infracţiunilor constatate din documente este foarte largă, începând cu mici abuzuri, continuând cu jafuri mai ample, brutalităţi comise asupra populaţiei şi sfârşind cu agresarea autorităţilor locale: primari, subprefecţi etc.
Comunicarea ar putea foarte bine să înceapă cu vorbele locuitoarei E. Mihăeasca din Pueni-Vlaşca, care, în memoriul ei către ministrul de interne, spunea: „Am ajuns a nu mai înţelege dacă armata rusească a venit ca amică sau ca inamică „, continuând ceva mai încolo: „D-nule Ministru, de multe ori credem că a pătruns turcii”. Cuvintele sale nu sunt numai retorice, ci reuşesc să sintetizeze extrem de clar conţinutul relaţiilor dintre soldaţii ruşi şi locuitorii cestui judeţ.
Astfel, dintr-o adresă datată 8 iunie 1877 a Ministerului de Interne către Ministerul Afacerilor Străine, aflăm că mai mulţi locuitori din comuna Novaci fuseseră maltrataţi de către soldaţii ruşi, iar la 11 iunie 1877 prefectura de Vlaşca informa Ministerul de Interne, că primarul comunei Slobozia se tânguie în contra unor soldaţi din armata Imperială Rusă, care “comitu mai multe furturi de producte din ariea ce posedă în acea Comună, Domnu Sterie M.Galiţa”. Merită să insistăm asupra acestui caz, deoarece, după cum ni se relatează, furtul a fost însoţit de brutalizarea îngrijitorului: „ba încă luându-1 în goană”
Demersul făcut de primarul comunei pe lângă generalul rus, comandantul Brigăzii a 14-a, nu a fost luat în seamă (” nu i’au luat în consideraţie nimic”), fapt care dovedeşte dispreţul total faţă de comportamentul civilizat, atât al soldaţilor, cât şi al ofiţerilor ruşi, care nu numai că nu luau atitudine împotriva unor astfel de manifestări, ci, mai mult, le încurajau.
În acest sens aflăm că prefectura de Vlaşca informa la 22 iulie 1877 Ministerul de Interne despre abuzurile comise de soldaţii ruşi în comuna Băneasa (plasa Marginea), ” fără ca D-nii Comandanţi să ia vreo măsură disciplinară,…”
Mai mult chiar, ofiţerii ruşi înşişi participau la astfel de incidente, prefectul Lapaty menţionând în iulie acelaşi an, că în comunele plasei Marginea ” se atestă că, atîtu ofiţerii şi soldaţii Ruşi şi mai cu seamă Domnu Căpitan Colenoff comite mai multe ilegalităţi în detrimentul locuitorulu de prin comunele acei plăşi” Tot aşa, în februarie 1878 perceptorul Lazăr Ciulică din comuna Găjani (Marginea) informa Prefectura asupra ilegalităţilor comise de un căpitan husar în acea comună.
Lista ar putea continua, dar ne oprim aici. O categorie aparte a militarilor ruşi o constituiau pahonţii cărăuşi, despre faptele acestora documentele vremii făcând dese menţiuni.
Astfel, dintr-un raport al prefecturii, datat noiembrie 1877, aflăm despre abuzurile acestor pahonţi, comise în Bălăria (plasa Câlniştea), împotriva cărora nu se puteau lua măsuri, deoarece sunt apăraţi prin forţă de soldaţi ruşi ce sînt cu dînşii” Aceeaşi lună ne aduce la cunoştinţă alte evenimente asemănătoare, petrecute de astă dată la Frăţeşti şi Glavaciog, între „paşnicii locuitori” – după cum spune documentul – şi pahonţii ruşi „pe unde au nenorocirea să treacă”.
De altfel, localitatea Frăţeşti – important nod feroviar şi antrepozit la fel de important – se pare că a fost una dintre cele mai expuse la astfel de incidente, luna decembrie aducându-ne la cunoştinţă un nou eveniment de acelaşi gen, când prefectul de Vlaşca semnala Ministerului de Interne alte abuzuri, jafuri şi maltratări la care erau supuşi locuitorii din Frăţeşti şi din alte localităţi, din partea celebrilor, de acum, pahonţi. “Sfidând legile române, printre care şi legea rechiziţiilor, aceşti militari luau cu forţa în transporturi, părinţi(i) dorobanţilor ai căror fii suntu duşi în concentrare,… comitu prin comune cele mai mari necuviinţe şi nu vor să ţină contu de autorităţile rurale”, după cum aflăm că s-a întâmplat în comuna Slobozia în iunie 1877.
Materialul de faţă se vrea şi o schiţă a aroganţei ruse, sub acest aspect un capitol aparte constituindu-1 nonşalanţa cu care erau sfidate autorităţile locale.
Aceste fapte se subscriu unei spirale crescătoare, pornind de la ignorarea demersurilor făcute de către aceste autorităţi pe lângă ofiţerii-comandanţi ruşi, cum s-a întâmplat cu primarul din Slobozia caz mai sus menţionat şi ajungând până la brutalităţi şi chiar maltratări.
Locuitorii din comuna Băneasa au fost martorii unui astfel de eveniment, când primarul de acolo “a fost împiedicat să îngroape vitele ruşiloru ce moru…” încălcându-se legislaţia sanitară a vremii.
Ajungând la brutalităţi şi maltratări, „beneficiem” de o informaţie foarte bogată, cum ni se relatează din comuna Novaci (Cîlniştea) doar la douăzeci de zile de la proclamarea independenţei -, când primarul acelei comune, semnala prefecturii abuzurile, bătăile şi alte brutalităţi suferite de locuitori din partea soldaţilor ruşi din Regimentul 47, Divizia 12 de Infanterie, fapte aduse la cunoştinţă comandanţilor ruşi, dar primite cu indiferenţa cunoscută de acum.
Ne interesează, în acest sens, că însuşi primarul a fost bătut în acea zi de către soldaţii ruşi. Aceste atrocităţi au continuat pe toată perioada colaborării româno-ruse, „consecvenţa” comportamentului deviat al ruşilor fiind remarcabilă, astfel încât nu trebuie să ne mirăm că, la 17 februarie 1878 prefectura de Vlaşca informa Ministerul de Interne despre un incident petrecut în comuna Malu (Marginea) în cursul căruia patru ofiţeri ruşi husari au bătut pe primar şi pe alţi locuitori. Aici, ca o menţiune specială, revenim la mult năpăstuitul Frăţeşti, unde, în decembrie 1877, abuzurile, jafurile şi maltratările atinseseră un asemenea nivel, încât locuitorii erau hotărâţi să plece în bejenie. Subprefectul însuşi, în incercarea lui de a aplana un conflict, cu greu a scăpat de a fi molestat. „Cazul precum vedeţi este de cea mai mare gravitate când autoritatea locală este gonită şi dispreţuită…” semnala, îngrijorat, prefectul de Vlaşca într-o adresă către Ministerul de Interne.
Firesc, am zice, se naşte întrebarea: care a fost reacţia autorităţilor române?
Spre lauda lor, această reacţie a fost promptă şi energică, manifestându-se pe două direcţii: prin rezolvări pe plan local şi, pe de altă parte, prin demersuri făcute către organele superioare, recte Ministerul de Interne, Ministerul de Război şi Ministerul Afacerilor Străine.
Să luăm, mai întâi, prima direcţie pomenită, şi anume folosirea forţelor aflate nemijlocit la dispoziţie.
Interesant de semnalat este curba în care se înscrie această reacţie, pornind de la ponderată şi firească diplomaţie, până la vehemenţă şi demnă severitate.
Despre prudenţă şi diplomaţie am mai pomenit în acest material, singurul eveniment care merită a mai fi menţionat în acest sens fiind cel consumat în iulie 1878, când comisarul rus Poliacoff din Frăţeşti, având anumite datorii faţă de autorităţile române, a refuzat achitarea acestora, materialele poprite de partea română în cadrul acestor datorii fiind încărcate în vagoane cu forţa baionetelor ruseşti. La demersul prefectului pe lângă Ministerul de Interne adresa din 27 iulie 1878 acest minister cerea prudenţă, evitându-se folosirea forţei şi încheierea unui proces-verbal în acest sens.
Dar, nu întotdeauna atitudinea autorităţilor a fost paşnică, după cum aflăm dintr-o adresă a prefecturii, datată 21 noiembrie 1877, în care ministerul tutelar era informat în legătură cu anumite incidente consumate în comunele Arsache şi Grosu (Marginea), de către prefect, care spunea că: am dat ordin numitului subprefect ca în viitor să nu mai tolereze a se comite asemenea arbitrarităţi, evidenţiate ”
Pentru aceeaşi necesitate, prefectul a concentrat la Frăţeşti şi Glavaciog 40 de dorobanţi, consideraţi, însă, insuficienţi. De altfel, gravitatea acestei situaţii este subliniată de un demers al prefecturii către Ministerul de Interne, din 30 decembrie 1877 în care se spunea că ruşii „…comit crimele cele mai teribile în ţara noastră…” şi se arăta că “până când nu vom avea armată suficientă de două-trei sute cel puţin în Frăţeşti cu un şef, va fi imposibil să se poată preîntâmpina jafurile şi bătăile…”
De altfel, în acest sens se poate releva faptul că, la insistenţele Ministerului de Interne, Ministerul de Externe a făcut numeroase demersuri către autorităţile militare şi guvernul rus, demersuri infructuoase însă. Putem argumenta acest lucru cu o adresă a Ministerului de Război către Ministerul de Interne, în care se specifica, legat de un alt eveniment petrecut în februarie 1878, că: „mai pe to(a)tă zioa acest minister primeşte rapo(a)rte de la comandanţii companiilor de frontieră…”
Aparent paradoxal, aceste abuzuri comise de militarii ruşi, se vor îndesi după căderea Plevnei. Spunem, aparent paradoxal, deoarece, în condiţiile victoriilor de la Plevna şi din alte locuri, obţinute cu sprijinul decisiv al armatei române, aroganţa imperialismului rus s-a făcut tot mai manifest simţită. Ca o paranteză la această ultimă idee, trebuie menţionat faptul că, toate cererile autorităţilor militare imperiale erau redactate în limba rusă, determinându-i pe subprefecţii din Vlaşca să solicite, în mai 1877 ca aceste documente să fie redactate în limbile română sau franceză, limba rusă nefiindu-le cunoscută.
Putem concluziona, aşadar, că în afara frontului principal româno-ruso-turc – se contura în acele vremuri un front interior secundar româno-rus, valabil pentru întreg teritoriul ţării, judeţul Vlaşca nefăcând excepţie.
Autor: Viorel Ionita
Articolul a aparut in 1998, in Revista Muzeului National de Istoria a Romaniei
NOTE
- Arhivele Naţionale Centrale Fond 318 „Ministerul de Interne. Direcţiunea Comunale” Dosarele: 1877/21-26, 28-50, 74, 75, 78-80, 82.
Articolul a fost preluat integral din Numarul X, 1998, al Revistei Muzeului National de Istorie a Romaniei.
Comentariu Romania Military:
Pentru cine se mai indoia, asta este vecina si prietena noastra, Rusia, indiferent de perioada istorica si indiferent daca suntem aliati in razboi, inamici sau doar parteneri comerciali.