Între anii 82 şi 48 î.H., regele dacilor, Burebista, a reuşit să unifice majoritatea triburilor tracice într-un regat uriaş, mărginit la nord de teritoriile actuale ale Cehiei şi Slovaciei, la sud de Munţii Balcani, la vest de Dunărea de mijloc (cam pe unde e acum Viena) şi la est de gurile Bugului.
Aşa arăta Regatul Dacia condus de Burebista
Acest regat, care cuprindea teritorii intinse din Europa, era numit Dacia.
În anul 46 î.H., Burebista era considerat de istoricii greci “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânitor peste tot ţinutul de dincolo şi de dincoace de fluviu (Dunărea – n.r.)”.
Dacă proiectele politice de unire a Ungariei şi Bulgariei cu România ar fi reuşit, aşa ar fi arătat teritoriul condus de Casa Regală a României.
Scut de bronz – Dacia
Problema autonomiei maghiarilor din Harghita şi Covasna, revenită în actualitate zilele acestea, ne-a făcut să ne întrebăm, pe bună dreptate: de ce şi-or dori cu atâta ardoare să se rupă de noi, în condițiile în care strămoşii lor au vrut, în 1919, ca Ungaria să se unească, sub conducerea Casei Regale de Hohenzollern, cu România?
Şi nu sunt singurii care au solicitat alipirea la țara noastră!
În urmă cu peste 125 de ani, în iunie 1886, Bulgaria s-a arătat dornică să formeze o confederație cu România!
Cu cativa ani in urma, Nikolai Mladenov, ministrul bulgar de externe, a venit cu o propunere oarecum ieşită din comun: România şi Bulgaria să- şi unească forţele navale şi aeriene. Adică o armată comună pentru două state vecine. Ideea a fost întărită si de premierul bulgar Boiko Borisov, care a declarat că Bulgaria şi România ar putea achiziţiona avioane de luptă în comun.
Această iniţiativă are un precedent, despre care s-a vorbit foarte puţin.
Carol I ar fi fost şi Regele Bulgariei.
În 1877, România a pornit, alături de Rusia, un război împotriva Imperiului Otoman. Înfrângerea Turciei Otomane a avut drept rezultat independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Principatului Autonom al Bulgariei.
Conform volumului “Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”, în iunie 1886, bulgarii i-au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederaţii româno – bulgare şi crearea unei armate comune.
Între 1886 şi 1887 a fost pregătită în detaliu unirea României şi Bulgariei,sub sceptrul lui Carol I. Rusia, care îşi vedea periclitate interesele în zonă, a ameninţat imediat România şi Bulgaria cu ocupaţia militară, dacă nu renunţă la ideea confederaţiei.
Pentru a evita un război, cele două state au abandonat proiectul pe 15 iunie 1887. La începutul deceniului al treilea al sec olului XX, s-a lansat si ideea unei uniuni dinastice româno-ungare. Episodul este putin cunoscut si putin studiat în istoriografia româna si ramâne înca destul de confuz.
Contextul în care s-a nascut ideea, locul de unde a pornit, motivele pentru care a aparut merita o abordare mai serioasa. În 1919, Ungaria se afla în ipostaza unui stat învins în Primul Război Mondial, izolat din punct de vedere politic, cu economia la pământ şi cu teritoriul redus la o treime din cât avea înainte de război.
Dupa încheierea Tratatului de Pace de la Trianon (1920), cercurile politice ungare l-au contestat, promovând o politica revizionista, de “reparare a nedreptatii istorice”…
Incurajat si sustinut de marile puteri revizioniste, revizionismul ungar viza, în egala masura, importante teritorii din Iugoslavia, Cehoslovacia si România, state aparute sau care îsi desavârsisera unitatea la sfârsitul primului razboi mondial, dupa prabusirea Imperiului austro-ungar.
In 1921, fostul împarat habsburg, Carol al IV- lea, a încercat sa revina ca rege pe tronul Ungariei. Sosirea sa la Sopron, la 21 octombrie, a alarmat guvernul Horthy, care a adoptat o pozitie ferma, obligându-l pe fostul suveran sa paraseasca tara.
Aceasta tentativa a stârnit reactia prompta a Micii Intelegeri, care a solicitat Budapestei sa puna capat pericolului creat de Casa de Habsburg în Europa Centrala. Cele trei tari amenintate, au semnat în 1920-1921, conventii de alianta defensiva, constituind, în 1921, Mica Intelegere.
De asemenea, Conferinta ambasadorilor marilor puteri a cerut Ungariei, pe un ton imperativ, sa proclame pierderea drepturilor la tron ale fostului rege-împarat. In eventualitatea ca decizia era amânata, se legitima dreptul la interventie a statelor vecine.
Partenerii din Mica Intelegere au reactionat imediat: Cehoslovacia si Iugoslavia au mobilizat o jumatate de milion de oameni, iar România a concentrat opt divizii la granita de Vest. Criza a fost depasita prin promulgarea unei legi in Parlamentul ungar, prin care se evita restauratia habsburgica.
Au urmat alte momente de încordare. In ianuarie 1928, granicerii austriaci au descoperit la granita cu Ungaria cinci vagoane de marfa cu arme automate de fabricatie italiana, un transport expediat cu concursul lui Mussolini. In acte, vagoanele respective figurau ca transportând masini.
La 1 februarie acelasi an, într-o nota diplomatica, guvernul de la Bucuresti preciza ca “pentru moment, nici un conflict real nu a aparut datorita acestui incident între statele direct interesate,si nici nu dorim sa acuzam sau sa suspectam pe cineva în legatura cu aceasta”.
In replica, într-o cuvântare din 5 martie 1928, la Debretin, primul ministru ungar, contele Bethlen István, afirma ca Ungaria doreste sa ajunga la o întelegere cu vecinii ei, dar nu o poate face, deoarece acestia refuza sa încuviinteze revizuirea Tratatului de la Trianon.
El preciza: “Scopul nostru nu este revizuirea Tratatului de pace, ceea ce noi dorim sunt frontierele. Cu actualele frontiere, nici o pace durabila nu se poate fonda — ele sunt o închisoare în care suntem închisi, având statele victorioase drept temniceri”.
In acest context, în Germania, principala inamica a tratatelor de pace încheiate dupa primul razboi mondial, a fost lansata ideea unei uniuni dinastice româno-ungare. Proiectul mai aparuse în octombrie 1919, în discutile purtate de N. Petrescu-Comnen — trimis de guvernul român la Budapesta — cu unii fruntasi politici maghiari.
Uniunea ar fi trebuit sa se realizeze, atunci, sub sceptrul regelui Ferdinand I, suveranul întregitor al României Mari.
Acum, la începutul anilor ’30, un astfel de proiect de uniune personala româno-ungara a fost formulat într-un memoriu elaborat de un fruntas al Republicii de la Weimar (1919-1933), fostul cancelar (1928-1930) Hermann Müller, lider al Partidului Social-Democrat German.
Intitulat ” Problema viitorului României”, acest document din 1930 analizeaza situatia geopolitica, pornind de la constatarea ca, pentru dezvoltarea viitoare a României, “ca si pentru toate statele, are o însemnatate considerabila — în afara de consolidarea interna completa — si dezvoltarea statelor vecine. Pe lânga dezvoltarea viitoare a statelor din Mica Intelegere si a celor trei state vecie, este foarte natural ca România este interesata mult si de soarta si viitorul statului maghiar, precum si de raporturile cu acest stat”.
Era analizata apoi “problema Regiunii Dunarii, respectiv a Europei Centrale si, în legatura cu aceasta, punctul cel mai sensibil e viitorul Austriei”.
Soarta acesteia nu formeaza “numai punctul cardinal al problemei Europei Centrale, dar se prezinta si ca un motiv de cearta permanenta între Franta si Italia, Germania si Mica Intelegere, apt de a face cât mai dificila solutionarea acestor probleme si consolidarea Europei Centrale”.
O eventuala alipire (Anschluss) a Austriei la Germania era privita în mod diferit de Mica Intelegere. “Cehoslovacia ar vedea mai mare pericol în alipire Austriei la Germania”, pe când Iugoslavia se simtea amenintata de o “legatura strânsa între Italia si Austria”.
Din punctul de vedere al României, considera H. Müller, “o alipire a Austriei la Germania este aproape binevenita, fiind aceasta nu numai complet nepericuloasa, dar contine chiar si avantaje serioase pentru România, deoarece prin Anschluss s-ar elimina pentru totdeauna problema restaurarii monarhiei [habsburgice] si Ungaria ramâne si pentru mai departe un stat mic si nepericulos, care, indiferent de faptul daca în viitor ajunge sub influenta politicii germane sau italiene, n-ar putea sa conteze la marimea teritoriului sau spre Est, ci cel mult spre Sud sau Nord”.
Erau luate în discutie si probleme legate de existenta în jurul României a patru “state slave”… In eventualitatea “unirii ideale” a acestora, Ungaria ar fi devenit pentru România “singurul vecin, cu interese comune fata de acest pericol slav”.
Nobilii maghiari i-au propus regelui lui Ferdinand I să fie rege şi la Bucureşti, şi la Budapesta… După ce trupele româneşti au alungat din Budapesta guvernul comunist al lui Bela Kun, în august 1919, elita politică maghiară a încercat o apropiere între Ungaria şi România.
Conform volumului “România şi Ungaria în cadrul Noii Europe”, între 1919 şi 1926, ungurii au cerut cu insistenţă unirea dinastică a Ungariei şi României sub un singur rege aparţinând Casei Regale a României, fie Ferdinand I, fie Carol al II-lea.
Adică tot o monarhie dualistă, cum fusese Austro-Ungaria, în care locul Austriei să fie luat de România. Cei mai înfocaţi susţinători ai acestei idei au fost conţii Bethlen, Banffy, Teleki şi amiralul Miklos Horthy.
Astfel, in locul ultimului imparat austro-ungar, Carol al IV-lea de Habsburg, coroana Ungariei ar fi urmat sa ii fie acordata regelui roman Ferdinand I de Hohenzollern sau fiului sau, Regele Carol al II-lea. Planurile au fost agreate de cei doi monarhi, precum si de regentul-guvernator al Ungariei, amiralul Miklos Horthy, care si-a trimis ministrii, de mai multe ori, ca sa trateze problema.
Si asta, cu atat mai mult cu cat Miklos Horthy a ajuns la putere dupa ce armatele romane au infrant Republica Sovietica Ungara, creata dupa primul razboi mondial de catre comunistul Bela Kun. Ca sa poata fi pastrat tronul Ungariei liber pentru regele Romaniei, au fost dejucate, chiar cu pretul varsarii de sange, tentativele lui Carol al IV-lea de Habsburg de a reveni pe tronul Ungariei, in anul 1921.
Istoricul roman Lucian Leustean a publicat o carte numita “Romania si Ungaria in cadrul Noii Europe (1920-1923)”, in care abordeaza fara prejudecati subiectul cu pricina.
Pertractari si negocieri secrete in Budapesta
Conducatorii Ungariei au oferit, de mai multe ori, in intervalul 1920-1926, coroana maghiara Regelui Ferdinand I al Romaniei sau viitorului rege Carol al II-lea, pe atunci principe mostenitor al Romaniei. Istoricul Lucian Leustean mentioneaza ca tratativele in acest sens au fost incepute de cumnatul lui Iuliu Maniu, artizanul Unirii Transilvaniei cu Romania.
Este vorba de Ioan Erdely, emisarul neoficial al Consiliului Dirigent Roman din Transilvania, fost parlamentar in Ungaria Mare si fost avocat la Budapesta.
Informatiile sunt confirmate de documentele personale ale lui Alexandru Vaida-Voievod, cel care proclamase independenta natiunii romane din cadrul monarhiei austro-ungare, precum si de rapoartele oficiale ale diplomatului roman Nicolae Petrescu Comnen.
Lucian Leustean scrie si ca “ideea unei uniuni intre Romania si Ungaria intrase in circuitul diplomatic european, ceea ce, spre exemplu, a determinat Foreign Office-ul (n.r. – Ministerul Britanic de Externe) sa ceara lamuriri reprezentantului sau in Romania, Frank Rattigan”.
Acesta raporta la Londra ca Take Ionescu il informase ca cercurile guvernamentale romanesti ar fi agreat ideea unei uniuni cu Ungaria.
Diplomatul englez din Bucuresti punea aceste informatii pe seama rivalitatii dintre Take Ionescu si premierul de atunci, Ionel Bratianu. Tratativele au continuat si dupa retragerea armatei romane din Budapesta, in toamna anului 1919.
“La inceputul lui februarie 1920, guvernul de la Belgrad isi manifesta ingrijorarea cu privire la actiunile unor persoane din Budapesta in vederea realizarii unei uniuni personale a Ungariei si Romaniei, sub sceptrul Majestatii Sale Regele Ferdinand”, scrie Lucian Leustean.
Negocierile de la Sinaia
De partea ungara, cei mai ferventi sustinatori ai uniunii romano-ungare erau contii Banffy si Teleki. In vara anului 1922, contele Miklos Banffy, fost ministru de Externe si fost ambasador ungar la Paris, a renuntat la cariera sa din Ungaria, s-a intors in Transilvania, a solicitat si a obtinut cetatenia romana.
Decorat de Horthy inainte de a parasi Ungaria, contele Banffy a fost bine primit de Regele Ferdinand in Romania, iar monarhul a oferit chiar si o receptie in onoarea celui care pledase atat de insistent pentru uniunea dinastica a celor doua tari. Un raport al Directiei Politiei si Sigurantei Statului din Ministerul de Interne din Bucuresti arata ca, dupa intoarcerea contelui Banffy, acesta ar fi negociat timp de doua saptamani, la Sinaia, cu Regele Ferdinand.
Acelasi raport consemneaza ca tratativele de uniune ar fi esuat din pricina opozitiei taranilor romani din Transilvania, care se temeau ca nobilii maghiari isi vor recastiga pamanturile, dar si a liberalilor lui Bratianu, care se temeau ca maghiarii ar fi primit rolul preponderent in noul stat.
Ferdinand a fost încântat de idee, dar opoziţia liberalilor lui Ion I. C. Brătianu, care se temeau că maghiarii vor primi rol preponderent în noul stat, a dus la eşecul tratativelor.