Datorita faptului ca programul A400M nu reuseste sa intre in parametrii agreati, tarile care au deja comenzi pentru aparat au fost de acord sa primeasca aparatele asa cum poate Airbus sa le construiasca acum, oferind astfel companiei posibilitatea de a renunta la anumite capabilitati prea greu de atins din punct de vedere tehnic.
Practic clientii au avut in fata doua posibilitati, fie accepta sa le fie livrate aeronavele asa cum sunt astazi, fie mai asteapta pana cand Airbus va reusi sa-si atinga obiectivele. Bineinteles ca asteptarea implica si o noua depasire de costuri…
Asa ca a fost semnat un document – intre Airbus si sapte tari NATO – care prevede, conform celor de la Reuters, ca fiecare tara in parte are dreptul sa negocieze cu Airbus si sa vada la ce poate renunta in functie de necesitatiile fiecarui stat in parte.
Acest memorandum, sa-i spunem, este primul act oficial prin care atat compania cat si clientii recunosc ca deocamdata aeronava nu poate fi livrata in standardele cerute si atunci fiecare renunta la cate ceva.
Se mai specifica si faptul ca programul de livrari va fi un pic “dilatat” in sensul ca se accepta ca deocamdata nu se poate tine ritmul de productie agreat. In schimb tarile semnatare se angajeaza sa sprijine compania din toate punctele de vedere.
Initial programul de dezvoltare a Airbus A400M ar fi trebuit sa coste cam 20 de miliarde de euro, intre timp insa costul a tot crescut.
Acum, este usor sa radem de Airbus doar ca nu cred ca vina apartine inginerilor companiei ci, cel mai probabil, politicului care si-a bagat coada mai mult decat trebuia. Europenii nu au comandat Airbus un avion militar de transport cu anumite caracteristici tehnice si tactice ci s-au si apucat sa imparta productia intre statele finantatoare, astfel ca Airbus s-a trezit pe cap cu un puzzle de producatori si companii si de atunci tot incearca sa surubareasca pana s-or potrivi.
De asemenea si pretentiile fata de performantele aeronavei au fost, conform Airbus, un pic cam prea absurde.
Ca sa facem o comparatie ne putem gandi la sapte oameni care-si fac un plan pentru o noua masina si fiecare isi impune punctul de vedere: sa fie verde, cu motor electric dar sa aiba o autonomie de 1000km, sa transporte sapte pasageri, dar si 1,5 tone de marfa, sa fie amfibie, dar interiorul din piele si lemn de nuc etc.
Ba pe langa toate aceste cerinte fiecare vrea ca companiile lui sa participe la fabricatie si atunci constructorul se trezeste ca trebuie sa cumpere subansamble si piese de la anumiti furnizori nu de unde crede el ca ar trebui.
Cam asta-i povestea trista a inca unui tembelism european, un avion Frankenstein, la costuri enorme si care ramane de vazut cand va fi in parametrii ceruti, cel mai probabil niciodata…
Si vom merge din Eurofighter, in Tiger, in Airbus A400M, adica din gropa-n groapa, pana cand vom intelege cu totii ca nu asa se construiesc proiectele comune. Solutia ar fi simpla: compania producatoare sa aiba libertatea de a-si alege furnizorii fara presiune politica, fara sa fie obligata ca trenul de aterizare sa-l cumpere din UK, motoarele din Franta etc…
Pentru ca altfel viitorul suna in continuare foarte bine pentru Lockheed Martin, dar se poate vedea cu ochiul liber ca acolo unde politrucianismul nu intervine, pe piata avioanelor civile, Airbus se bate parte-n parte cu Boeing si o face chiar cu foarte mult succes.
Nemaivorbind ca UE nu este in stare sa-si dezvolte si promoveze un avion de lupta unic dar se gandeste (germanii si francezii) la o noua aeronava de generatie a VI-a…
GeorgeGMT