Istoria armelor romanesti.
In primii ani de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial , dotarea armatei romane se circumscrie noii situatii politice si noului sistem de aliante.
Se introduc in dotare aruncatoare de flacari importate din URSS, cum ar fi ROKS 3 ( existent si in dotarea diviziilor Tudor Vladimirescu si Horea, Closca si Crisan inca din razboi ), LTO – 50, sau produse in tara sub licenta, tip LPO-50.
Aruncatorul greu de flacari LTO – 50 avea 3 butelii montate pe un afet cu 2 roti, cu o masa totala de130 kg gol si 170 kg incarcat. Afetul putea fi manevrat pe verticala intre 2º – 50º in vederea ajustarii bataii intre 65m, cand folosea lichid inflamabil neingrosat si 180m cu amestec ingrosat. Ochirea pe orizontala se facea prin miscarea intregului aruncator.
Acest aruncator de flacari utiliza pentru propulsia amestecului presiunea gazelor rezultate din arderea unui cartus pirotehnic, care la randul ei impingea un piston de-a lungul cilindrului, rezultatul fiind expulzarea sub presiune a amestecului incediar aflat in fata pistonului printr-o duza. Aprinderea amestecului expulzat se facea cu ajutorul unui alt cartus pirotehnic tip fuzee aflat langa duza ( era unificat cu cartusul fuzee utilizat de LPO-50). Ambele cartuse pirotehnice, cel de presurizare cat si cel de aprindere erau initiate simultan, cu ajutorul unui circuit electric alimentat de baterii. Fiecare cilindru putea trage un singur jet, odata initiat cartusul de presurizare, iar cilindrii puteau fi declansati individual sau simultan.
Aruncatorul era deservit de 2 servanti .
Aruncatorul de flacari LPO-50, produs sub licenta, avea masa de 14,8 kg neincarcat si 23 kg incarca . Pusca lansatoare cantarea 3,2 kg. Bataia maxima este de 50 m. Pentru propulsie se utilizeaza presiunea gazelor produse prin arderea unui cartus pirotehnic, aflat in partea de sus a fiecaruia din cei 3 cilindri, presiunea impingand cu putere amestecul incendiar pana la epuizare, printr-o supapa antiretur aflata in partea de jos a cilindrului catre pusca lansatoare prin intermediul furtunului flexibil.
La iesirea din duza, amestecul este aprins de un cartus tip fuzee, suportul de la gura tevii adapostind 3 astfel de cartus. Actionarea tragaciului duce la inchiderea unui circuit electric ( cu 4 baterii de 1,5 v ) , aprinzandu-se simultan unul din cartusele-fuzee si un cartus de presurizare al unui cilindru. Astfel , un lansator complet incarcat poate lansa 3 jeturi.
Fata de alte sisteme, bazate pe presurizare cilindrilor cu ajutorul unui gaz inert aflat intr-o butelie sub presiune, acest sistem prezinta avantaje si dezavantaje:
-imposibilitatea utilizarii jeturilor scurte, un cilindru odata initiat expulzeaza amestecul incendiar pana la epuizare
– usurarea logisticii, stocarii pe timp de pace si disponibilitatii pe campul de lupta, intrucat nu necesita aprovizionare constanta cu gaz sub presiune inalta, dificil de aprovizionat in conditii de campanie in cazul in care nu se domina spatiul aerian, in retragere sau in lupta de gherila.
Un alt aruncator de flacari intrat in dotare in aceasta perioada a fost AGF (aruncator greu de flacari), realizat sub forma unui cilindru cu duza de emisie, initiat de la distanta prin comanda electrica, care producea initierea cartusului de presurizare si si a celui de aprindere simultan. Acest aruncator se utiliza la amenajarea raioanelor de aparare, utilizandu-se ingropat in pamant.
Treptat, aruncatoarele de flacari au fost scoase din dotarea armatei romane. Le-am mai vazut apoi prin filme.
Bibliografie – revista Apararea NBC nr.2/2009, Campulung, 2009
– ziarul Observatorul militar
– Emisiunea Pro Patria, TVR 1
– Legkii pehotnii ognemet LPO 50, Voenizdat, Moskva, 1970
Arme incendiare in Armata Romana (III)
Nicusor