Aţi fi dispus a vă tăia vreodată o mână sau un picior şi a vă înfrupta din ele? Ori măcar un antebraţ sau o bucăţică de carne, aşa, de oriunde? Bineînţeles că nu, că doar nu sunteţi bolnavi mintal. Căci autocanibalismul nu poate fi decât atributul unor serioase disfuncţii la organul de gândire, ori cel mult rezultatul înfruntării unor condiţii cu adevărat extreme, în care instinctul de supravieţuire ar putea eventual împinge vreun reprezentant al rasei umane la o asemenea măsură vecină cu schizofrenia.
Şi totuşi, este ceea ce face statul român, de la o vreme încoace: se automutilează. Îşi taie singur membrele şi le devorează. Ba chiar, în anumite cazuri, le aruncă la gunoi.
Cum altfel să interpretăm sistematica distrugere a industriei naţionale de apărare, care, chiar dacă nu e ruptă din rai, chiar dacă nu produce la un nivel de vîrf tehnologic mondial, prezintă totuşi garanţia unei autonomii faţă de importurile care, între altele, la vreme de război, e posibil să nu mai ajungă?
Iată, apare în presa centrală ştirea că ANAF execută silit fabrica de tancuri româneşti, Uzina Mecanică Bucureşti, filială a Companiei Naţionale Romarm, scoţându-i la vânzare două terenuri din Bucureşti, cu tot cu clădirile de pe ele.
Atenţie, acestea sunt utilate, doar că nu sunt folosite în producţie, pentru că nu sunt comenzi. Păi sigur că nu sunt, că doar e o întreprindere de stat, nu-i aşa? Care trebuie parazitată, nu dezvoltată. Şi care trebuie privată de comenzi din partea armatei, dacă se poate, că doar n-o să încurajăm producţia internă, ci trebuie să cumpărăm scump şi prost de afară.
Pe de altă parte, e vorba de terenuri în Bucureşti, scoase chipurile la licitaţie cu un preţ de pornire pur şi simplu ridicol, chiar în condiţiile unei pieţe imobiliare căzute: aproximativ 228 euro pe metru pătrat!
În cazul de faţă, nu putem vorbi numai de o automutilare, de autocanibalism, ci de subminarea siguranţei naţionale, prin dezinegrarea industriei de apărare şi favorizarea dependenţei de tehnică militară străină a armatei române şi aşa drastic redusă numericeşte şi cu o dotare de plâns.
Nu mai avem avioane decât pentru un an, maximum doi, la tancuri stăm mediu spre prost, cu doar circa 50 de tancuri modernizate la standardul TR-85 M1 – dar să ţinem cont că acest tanc e un T-55 îmbunătăţit, apărut în 1947! – marina şchiopătează, sau mai bine zis vâsleşte în contratimp cu vremurile.
Cum ar putea fi altfel de vreme ce avem două vechituri de fregate britanice înarmate cu câte un singur tun automat, cumpărate pe 116 milioane de lire sterline în 2003, în vreme ce Algeria – da, ţara africană! – a semnat în 2012 un contract cu nemţii de la Thyssen Krupp Marine Systems un contract de 400 milioane de euro pentru cumpărarea a două fregate Meko, ultramoderne şi gata înarmate, ba încă incluzând şi elicopterele de la bord! (www.resboiu.ro).
Iar celelalte nave mari ale Forţelor Navale Române, fregata Mărăşeşti şi corvetele din clasele Amiral Petre Bărbuneanu şi Amiral Eustaţiu Sebastian, ca de altfel şi apărarea de coastă au rachete antinavă din anii 60 (www.rumaniamilitary.wordpress.com).
Distrugem cu voioşie şi ce a mai rămas din industria de apărare, că nu suntem în stare s-o menţinem în stare de funcţionare măcar, prin comenzi de la armata română, dacă de export nu suntem capabili.
Evităm sub orice pretext o modernizare, o actualizare a calităţilor tehnicii militare produse în ţară, că, deh, nu sunt comisioane pentru politicienii decidenţi.
Aşa a căzut contractul cu Bell Helicopters, care ar fi dus la fabricarea sub licenţă a vestitului AH-1 Cobra, la IAR Ghimbav, aşa a murit în faşă tentativa de colaborare iniţiată de firma germană Kraus Maffei în vederea realizării unui tanc modernizat – proiectul TR 2000, aşa s-a dus pe copcă posibilitatea unui offset (contract privind producerea locală a unor componente, cu transfer de tehnologie) oferit la contractul de achiziţionare de avioane Gripen de suedezii de la Saab.
Aşa s-a decis cumpărarea de transportoare blindate Piranha, în detrimentul dezvoltării şi îmbunătăţirii TAB-ului Zimbru românesc. Bine că alţii pot face, chiar pornind de la mult mai puţin.
Vizavi de condiţiile apariţiei autocanibalismului, de care aminteam la început, putem lesne constata că o stare excepţională de natura înfometării extreme nu există.
Să concluzionăm că statul român e un organism ce dă semne de nebunie? Sau să considerăm infecta suită de însuşiri de caracter ale celor care se succed la putere un factor ce conduce la o situaţie extremă? Oricum ar fi, cert e că rezultatul este de-a dreptul deplorabil.
Ion SCUTARU