Vedetele / navele purtătoare de rachete navă-navă pot fi considerate urmașele vedetelor torpiloare apărute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La început a fost torpila cu școndru, o simplă mină atașată unui școndru (prăjină) declanșată de impactul cu coca navei vizate. A urmat mai apoi torpila automobilă (Whitehead), o armă care permitea lovirea și distrugerea navelor inamice grele de la o distanță din ce în ce mai mare. Vedetele torpiloare au fost intens promovate de Jeaune Ecole, o școală de gândire franceză din aceeași perioadă. Putem considera vedetele torpiloare ale vremii drept praștia lui David în lupta cu Goliat (a se citi Royal Navy). Conceptul avea în vedere copleșirea navelor grele inamice prin atacuri surpriză desfășurate la viteze mari de vedete torpiloare organizate în grupări de atac. Măsurile necesare combaterii acestui concept nu au întârziat să apară: tunuri de calibru mic cu cadență mare, plase anti-torpilă și, în cele din urmă, o navă specializată în distrugerea torpiloarelor, distrugătorul (pe rit anglo-saxon) sau contratorpilorul (pe rit francez).
Anii au trecut, tehnologia a evoluat, iar după cel de-al Doilea Război Mondial au intrat în scenă primele rachete navă-navă care permiteau lovirea inamicului de la distanțe mult mai mari decât torpila. Natural, torpilele au fost înlocuite de rachetele navă-navă la bordul vedetelor care se transformă astfel din „vedete torpiloare” în „vedete purtătoare de rachete” (VPR), cu atât mai mult cu cât cele două arme aveau dimensiuni oareșicum similare. Conceptul a fost dezvoltat pe larg de fosta URSS care, confruntată cu superioritatea cantitativă și calitativă a NATO în domeniul naval, a adoptat o strategie de gherilă bazată pe submarine, mine și rachete navă-navă amplasate în număr mare la bordul navelor, submarinelor sau în baterii de coastă.
Prima demonstrație care a și validat cumva conceptul VPR-urilor a fost făcută în 21.10.1967 pe seama israelienilor care pierd distrugătorul Eilat scufundat de trei rachete P-15 Termit lansate de la bordul unor VPR egiptene de tip Komar. Apogeul utilizării VPR-urilor în luptă este atins în Bătălia de la Latakia care a avut loc în 07.10.1973 în timpul Războiului de Yom Kippur dintre Siria și Egipt pe de-o parte și Israel de cealaltă.
După administrarea șocului, a urmat evident căutarea și găsirea remediilor. VPR-urile s-au dovedit vulnerabile în fața atacurilor aeriene, fiind lipsite de arme antiaeriene cu bătaie mare. Prin urmare, au fost frecvent surprinse și atacate cu succes de avioane și elicoptere dotate cu rachete ghidate (AGM-65 Maverick, Sea Skua), atât în timpul războiului dintre Iran și Irak cât și în timpul primului război din Golf (Bubiyan Turkey Shoot).
Acest tip de navă se poate dovedi util în acțiuni navale în zona apelor costiere dar vulnerabilitatea sa în fața aviației anulează cumva acest avantaj. Prin urmare, întru rezolvarea acestui dezavantaj, deplasamentul vedetelor purtătoare de rachete a crescut permițând astfel dotarea acestor nave cu armament antiaerian cu bătaie scurtă și foarte scurtă (Shorad/VShorad). Doar că au încetat să mai fie vedete și au devenit corvete a căror principală misiune rămâne lovirea inamicului cu rachete navă-navă.
Aceste corvete au astăzi un deplasament cuprins între 500 și 1000 de tone sau chiar mai mult, dispun de senzori și sisteme de comunicații performante iar ca armament sunt dotate cu tunuri principale de 40/57/76mm, tunuri rapide de calibru mic (20 – 35mm), 4 până la 8 rachete navă-navă și sisteme antiaeriene dotate cu rachete cu bătaie scurtă și foarte scurtă. Multe dintre ele sunt dotate chiar și cu hangar și helipad ceea ce le permite să desfășoare operațiuni cu elicoptere sau drone aeriene cu aripi fixe sau rotative. Rușii au mers chiar mai departe și au dotat acest tip de nave cu rachete de croazieră cu rază de acțiune de peste 1500 km așa cum este racheta Kalibr. Este vorba de corvetele de clasă Buyan M despre care puteți citi mai multe aici.
Acest tip de navă este încă foarte răspândit în mai toate marinele militare ale lumii. Dar pentru cât timp? Asta ar putea fi o întrebare cât se poate de justificată, mai ales dacă ne uităm la luptele navale din Marea Neagră din cadrul războiului ruso-ucrainean precum și la dezvoltarea accelerată a ambarcațiunilor / navelor fără echipaj (USV – Unmanned Surface Vessel).
Lipsa unei marine militare convenționale a determinat Ucraina, aflată în fața unui inamic net superior – Rusia, să adopte accelerat ambarcațiunile kamikaze fără echipaj la bord precum și aeronavele cu aripi fixe sau rotative fără pilot (UAV – Unmanned Aerial Vehicle). În fața acestora, inadecvarea tehnico-tactică a Flotei rusești a Mării Negre precum și tarele unui sistem de resurse umane bazat pe serviciul militar obligatoriu au devenit evidente destul de rapid permițând Ucrainei să determine atât mutarea flotei rusești de la Sevastopol la Novorosiisk cât și menținerea unui culoar de navigație care a permis transportul grânelor ucrainene din zona portului Odessa către Bosfor și, mai departe, către piețele internaționale. Astfel, ucrainenii au reușit cu succes să nege Federației Ruse controlul Mării Negre fără a-l dobândi însă la rândul lor.
Revenind la vedetele purtătoare de rachete, merită menționat că Ucraina, la sugestia britanicilor, urmărea dotarea marinei sale militare cu astfel de nave, un concept botezat la acel moment „Mosquito fleet”. Nu au mai apucat pentru că Rusia a invadat Ucraina în februarie 2022.
Inițial, ambarcațiunile ucrainene erau niște simple bărci din fibră de sticlă, încărcate până la refuz cu explozibil care era detonat la impactul cu nava inamică. Ucrainenii au folosit la început orice aveau la dispoziție, chiar și focoase provenite de la bombe de aviație. Treptat, acest tip de ambarcațiuni a evoluat, ucrainenii dotându-le cu proiectile reactive sau rachete antiaeriene reușind chiar să doboare cu ele aeronave rusești luate prin surprindere de noile capabilități. Ca o scurtă paranteză, războiul naval ruso-ucrainean a însemnat o permanentă surprindere a marinei militare rusești, mereu reactivă și cu un pas în urma ucrainenilor.
Fără presiunea unui război acasă, US Navy a dezvoltat în ultimii ani mai multe tipuri de ambarcațiuni și nave autonome fără echipaj la bord. USV-uri mici folosite în operațiuni de dragaj, medii pentru operațiuni antisubmarin iar acum se vorbește din ce în ce mai mult de cele de dimensiuni mari.
Tot acest proces a culminat cu lansarea la apă în cursul anului trecut a USX-1 Defiant, prototipul programului No Manning Required Ship (NOMARS) al celor de la Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA). Defiant are în jur de 60 m lungime și un deplasament de 240 tone (Info despre Defiant aici). Sună cunoscut? Dacă ați ajuns până aici cu cititul și ați avut curiozitatea de a căuta mai multe informații despre vedetele purtătoare de rachete de clasă OSA de exemplu, veți remarca niște caracteristici tehnice similare.
Defiant = vedetă purtătoare de rachete de rit nou
Defiant este o platformă proiectată din start pentru a funcționa fără echipaj. În plus, se bazează pe utilizarea armamentului containerizat pentru a crește versatilitatea proiectului.
Ceea ce ne aduce la subiectul armamentului containerizat utilizabil pe navele de luptă. Până acum, primul și singurul exemplu de succes în materie de containerizare a armamentului naval rămâne STANFLEX conceput la începutul anilor 1980 și utilizat de Marina Regală Daneză până-n sfânta zi de azi. Prima navă proiectată în acest scop a fost Standard Flex 300 (denumită ulterior clasa „Flyvefisken”), nave de patrulare cu o lungime de 54 de metri și un deplasament de 320 de tone care dispuneau de patru zone dedicate amplasării containerelor, unul în prova și trei spre pupa. Capacitatea de a utiliza modulele StanFlex a fost extinsă la mai multe clase de nave și este o capabilitate pe care navele militare daneze o au și în prezent.
Nu totul a fost roz întotdeauna, dimpotrivă. Armamentul containerizat implică provocări în materie de integrare a sistemelor de comandă și control (proliferarea sistemelor cu arhitectură deschisă ajută mult), caracteristicile senzorilor ambarcați sau instruirea echipajului. De pildă, se pare că integrarea diverselor module de armament containerizat cu radarul APAR și centrul de comandă și control al navei a generat probleme și se pare că aceasta a fost una din cauzele prestației mediocre pe care o fregată de clasă Iver Huitfeldt a avut-o recent în Marea Roșie.
Pentru clasa Flyvefisken s-au produs containere dotate cu rachete navă-navă, rachete antiaeriene, tun de 76mm, lansatoare de torpile, sonar tractat, sisteme de comandă și control pentru drone folosite în operațiuni de luptă contra minelor marine sau ambarcațiuni de tip Rigid-Hull Inflatable Boat (RHIB).
StanFlex sună grozav și pare simplu. Realitatea este ceva mai complexă, că deh, așa-i când viața bate filmul. În cazul Littoral Combat Ship, US Navy a marșat și ea pe cartea adoptării sistemelor de armament containerizate și interschimbabile dar a eșuat lamentabil. Cauzele sunt mai multe, una dintre ele fiind subfinanțarea cronică a programului care se ocupa de proiectarea și construcția modulelor deși marina construia nave în neștire. Până la urmă au fost finalizate doar modulul de luptă împotriva navelor de suprafață și modului de luptă împotriva minelor marine. Cel antisubmarin a fost abandonat pe fondul lipsei de finanțare, necesitate și provocare tehnică.
Eșecul americanilor nu i-a descurajat însă pe britanici. Atât fregatele de clasă Type 26 – City și Type 31 – Inspiration sunt proiectate din start pentru a putea opera cu armament containerizat. În acest context am auzit și eu prima dată de sistemul Cube al celor de la SH Defence (mai multe informații aici). Danezi și aștia, se pare că Lego nu le dă deloc pace oamenilor ăstora…
Cube presupune containere standard de 20 sau 40 de picioare și un sistem ingenios de prindere a acestora la bordul navelor. La fel ca în cazul StanFlex, sunt mai multe tipuri de armament care sunt containerizate de cei de la SH Defence, uitându-mă pe site-ul lor am ajuns la concluzia că probabil nu există ceva ce ei să nu poată integra (detalii aici).
Vă veți întreba poate, ce legătură are Cube cu vedetele / corvetele purtătoare de rachete? Sau cu ambarcațiunile autonome fără echipaj la bord? Sau poate cu conceptul de crucișător auxiliar și cu o navă proiectată și folosită în industria offshore de petrol și gaze? Sau cu o navă… în fine, mă opresc aici. Pentru răspunsuri vă invit să vizionați clipurile video de mai jos.
Acel moment când până și o navă civilă poate fi transformată într-una de luptă este destul de aproape – conceptul de crucișător auxiliar despre care am mai scris în 2019, sursa aici. Până atunci, toată povestea asta cu containerizarea se potrivește, cel puțin pentru moment, cu operațiunile de minare / deminare.
În fine, dacă ați ajuns cu cititul până aici într-o zi de muncă, și o zi de luni pe deasupra, voi încheia prin a evidenția câteva aspecte care privesc viitorul Forțelor Navale Române (FNR). Astfel, într-un interviu pe care HotNews l-a luat șefului FNR vara anului trecut ni s-au prezentat perspectivele de dotare ale marinei cu noi mijloace de luptă. Iar începutul suna promițător, citez: „Punem în practică toate lecțiile identificate în conflictele din proximitate. Sunt foarte multe schimbări pe care le-am făcut. În perioada aceasta noi lucrăm foarte, foarte implicat cu Forțele Navale ale Ucrainei. Suntem datori, de asemenea, ca în fiecare an să adaptăm acest plan, această concepție de dezvoltare pe următorii 20 de ani.”
OPV 2600 de la Damen, cel adaptat pentru pakistanezi Sursa: Naval News
După care ne lovește realitatea. Pentru că, nu-i așa, vrem „Fapte, nu vorbe!” Iar faptele de anul trecut sună cam așa:
- FNR au ales să modernizeze navele purtătoare de rachete de clasă Tarantul achiziționate în 1990 – 1991. Navele vor fi reparate capital și remotorizate cu turbomotoare occidentale pe modelul fregatelor Type 22R. În 2025, cea mai veche dintre ele a împlinit 35 de ani. În aceste condiții, FNR a decis modernizarea senzorilor și comunicațiilor, probabil un nou sistem centralizat de comandă și control, instalarea rachetelor navă-navă NSM și, cu puțin noroc, a unui sistem Simbad pentru lansarea rachetelor antiaeriene cu bătaie foarte scurtă, astfel încât aceste nave să mai rămână în serviciu încă 15 – 20 de ani de acum încolo. Adică până prin 2040 – 2045. Toamna! Când vor avea 50 – 55 de ani de la lansarea la apă! Nu cred că mă hazardez prea mult atunci când spun că prin 2040 – 2045, ambarcațiunile autonome fără echipaj dotate cu sisteme containerizate de armament au o șansă bună să fie omniprezente pe mările și oceanele lumii. Așa cum este Defiant de exemplu. Defiant reprezintă viitorul, navele purtătoare de rachete reprezintă trecutul.
- FNR au optat pentru achiziția în regim de urgență a unei nave de patrulare de clasă Hisar. Nu e neapărat rău dar în mod cert se putea mult mai bine. Ceea ce pare să-i lipsească navei turcești sunt modularitatea și capacitatea de creștere în viitor. S-a vehiculat prin presă că FNR și-ar fi dorit de fapt o OPV 2600 pakistaneză dar că aceștia nu au fost de acord să ne-o cedeze. Ceea ce deosebește OPV 2600 de Hisar este flexibilitatea. Spre deosebire de Hisar, la OPV 2600, sub puntea pupa există o cală multi-misiune care permite ambarcarea a maxim cinci containere care acoperă domenii precum lupta antisubmarin, lupta împotriva minelor, vehicule aeriene fără pilot/vehicule de suprafață fără pilot (UAV/USV), controlul poluării, spital de campanie, asistență pentru scufundări, precum și facilități de producere a energiei și a apei, printre altele. Damen îi spune Multi Mission Bay și se regăsește și pe navele clasei Sigma. Dacă revenim la conceptul celor de la Cube, vedem că posibilitățile sunt multiple și ar putea să includă rachete navă-navă, sisteme kamikaze, chiar și sisteme antiaeriene. Dacă tot am luat o navă de patrulare pe post de „corvetă ușoară”, măcar să fi fost una mai flexibilă decât nava turcească.