Buletin naval. Pledoarie pentru flota militară a României. 1

Scurtă prezentare a mediului

Marea Neagră este o mare închisă care are o suprafață de 436400 km²  fără Marea de Azov, legată de Marmara și de Mediterană prin strâmtorile Bosfor și Dardanele aflate sub control turcesc. De la est la vest marea are o lungime 1175 km (635 Mm) cu peninsula Crimeea la mijloc. Astfel, de la Constanța la Sevastopol sunt circa 380 km (205 Mm) iar de la Constanța la Novorosiisk sunt cam 720 km (389 Mm), de la Sevastopol la Istanbul în jur de 510 km (275 Mm) iar de la Constanța la Istanbul vreo 320 km (173 Mm). Zona vestică are adâncimi relativ mici, platoul continental întinzându-se mult în larg în timp ce zona estică are adâncimi mari și un platoul continental… mai scurt. Insule, nu prea sunt…

Prin comparație, golful Persic, locul unde s-au purtat atât de multe conflicte în ultimii 50 de ani, are o suprafață de 251000 km², o lungime (de la nord la sud) de 989 km (534 Mm) în timp ce adâncimea medie este de 50 m (similar Mării Baltice). Accesul se face prin strâmtoarea Hormuz. Insule, sunt. Nu la fel de multe ca-n Marea Baltică, dar sunt câteva.

După terminarea Războiului Rece, mai multe conflicte mocnite au izbucnit în arealul Mării Negre: Republica Moldova (Transnistria), Azerbaidjan (Nagorno-Karabach), Georgia (Abhazia și Osetia de Sud) și ultimul, cel din Ucraina (Crimeea și așa-numitele „republici populare”, Donețk și Lugansk).

După momentul 2014, Rusia a militarizat Crimeea până la un nivel care-o face să fie confortabilă cu actuala situație. Cu ajutorul Crimeei, Rusia poate controla cu relativă ușurință toată zona Mării Negre unde, Ucraina și Georgia nu contează, România și Bulgaria… aici mă abțin, singura țară capabilă să-i reziste din punct de vedere militar fiind Turcia. Doar că Turcia este din ce în ce mai preocupată de zona Mediteranei de est, având nevoie de liniște în Marea Neagră.

Momentul 2008 a fost important pentru Rusia, întrucât a relevat unele din slăbiciunile Flotei Mării Negre. Încet încet, flota a fost modernizată, fiind practic construită în jurul rachetei cu rază lungă de acțiune Kalibr. Se fac remarcate cele șase submarine Kilo Improved, cu baza la Novorosiisk, cele trei fregate de clasă Amiral Grigorovici (o versiune modernizată a fregatelor de clasă Krivak) dar și corvetele de clasă Buyan M. Tot acestea au fost și vârful de lance în campania din Siria, fiind frecvent detașate în baza de la Tartus din Marea Mediterană. De asemenea, peninsula a mai fost întărită și cu baterii de coastă, baterii de rachete antiaeriene și beneficiază de o aviație de luptă relativ modernă.

Planurile Rusiei sunt evidente: intenționează să controleze navigația în spațiul Mării Negre, să-și protejeze liniile de comunicații și rutele energetice de transport, să intimideze membrii NATO precum Bulgaria, România și Turcia, și să interzică accesul forțelor NATO în Marea Neagră.

Conform uneia din sursele citate[1], „impulsul primar al competiției pentru controlul regional asupra Mării Negre a rămas neschimbat de-a lungul secolelor de conflict. Ca orice punct de gâtuire a spațiului maritim, Marea Neagră permite hegemonului regional să exercite controlul asupra rutelor comerciale care o traversează. Două elemente asigură unicitatea Mării Negre – unul vine din vechime, altul ține de epoca modernă. În primul rând, proximitatea geografică a Mării Negre de sudul Europei conferă hegemonului o influență majoră în ambele regiuni. Controlul asupra Mării Negre necesită putere terestră și maritimă, spre deosebire de multe alte rute maritime pentru dominația cărora este nevoie doar de flotă. În concluzie, controlul asupra Mării Negre facilitează efortul Rusiei de a-și asigura dominația în Europa de Est, Caucaz, estul Mediteranei și Orientul Mijlociu.”

O altă problemă specifică Mării Negre ține de acces. Ultimul acord internaţional care reglementează navigaţia în Marea Neagră este Convenţia de la Montreux[2]. Convenţia a fost semnată de Turcia, Bulgaria, România, URSS, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Japonia, Iugoslavia, apoi Italia în 1938. Japonia s-a retras din Convenție după cel de-al Doilea Război Mondial. SUA nu au ratificat Convenția de la Montreux, dar au respectat prevederile acesteia.

Prin Convenţie s-a stabilit astfel un regim de libertăţi determinat în raport de tipul de nave (de război şi comerciale) şi în raport de patru tipuri de situaţii, şi anume: perioadă de pace, perioadă de război în care Turcia nu este un stat beligerant, perioadă de război cu Turcia stat beligerant, perioadă în care Turcia estimează că este ameninţată de o iminenţă a războiului.

Conform Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării – UNCLOS, regimul juridic al strâmtorilor pentru care există deja convenţii internaţionale încheiate va continua să fie guvernat de aceste convenţii. Acesta este unul dintre motivele pentru care Turcia nu a semnat UNCLOS.

Pentru România, impactul Convenției de la Montreaux a fost resimțit încă din cel de-al Doilea Război Mondial când, aliații germani și italieni nu au putut transfera unități navale din Mediterana în Marea Neagră, cu excepția unor mici unități aduse pe Dunăre și asamblate la Galați. Astăzi, aliații din NATO care nu sunt riverani, sunt limitați atât în ceea ce privește tonajul navelor cât și în ceea ce privește durata șederii – 21 de zile.

Importanța Mării Negre pentru România

În primul rând discutăm despre linii comerciale și infrastructură portuară. Portul Constanţa poate primi un volum anual de marfă de 120 milioane de tone. Cu toate acestea, volumul real nu atinge nici jumătate, fiind astfel foarte mult loc de creștere. Este cel mai mare port de la Marea Neagră (la distanţă mare de concurenţă) și este vital pentru economia naţională – nu mai puţin de 75% din cantitatea de marfă care tranzitează România ajunge în Portul Constanţa – şi, important, pentru cea a ţărilor din apropierea noastră[3]. Portul Constanţa este considerat cel mai important port de cereale din Europa. Traficul de cereale a crescut de peste 3 ori în ultimii ani. Această categorie de materie primă a ajuns să genereze aproximativ 30% din totalul mărfurilor tranzitate în primul semestru din 2017, exportul de cereale derulându-se şi în afara perioadei de campanie agricolă. În competiţia cu celelalte porturi de la Marea Neagră, cel din Constanţa deţine un atu oferit de Dunăre, ce asigură conexiunea directă cu centrul Europei.

Datele economice ale portului Constanța pot fi lecturate accesând acest link.

Apoi vorbim de contribuția pe care proiectele de explorare și producție a hidrocarburilor din Marea Neagră o pot aduce la dezvoltarea economiei românești. Conform unui studiu realizat de Deloitte România[4], desfășurarea pe scară largă a investițiilor și a activităților de producție offshore ar produce beneficii cu efecte ample în economia României, generând zeci de mii de locuri noi de muncă și oferind miliarde de dolari în venituri fiscale suplimentare și producție suplimentară de bunuri și servicii.

Astfel, „veniturile totale la bugetul de stat, în valoare de 26,0 mld. USD, reprezintă suma cumulată pentru perioada 2018 – 2040 (23 ani), media anuală fiind de 1,13 mld. USD. Această sumă ar fi suficientă pentru a acoperi, de exemplu, aproximativ un sfert din deficitul bugetar din anul 2016. Estimările rezultate arată că fiecare mld. USD investit în activități offshore de țiței și gaze naturale în România generează suplimentar 3 mld. USD în PIB-ul României în următorii 23 ani. Mai mult, contribuie direct și indirect cu venituri de 1,9 mld. USD la bugetul de stat și creează și/sau menține în medie 2.198 de locuri de muncă anual în România pe întreaga perioadă (2018-2040).”

Conform aceluiași studiu citat, „efectul dezvoltării cu succes a proiectelor upstream offshore s-ar propaga, de asemenea, în sectoarele conexe (de exemplu, transportul și distribuția de gaze naturale) dar și în alte industrii (de exemplu, industria chimică, petrochimică și producția energiei electrice pe bază de gaze naturale), unde investiții de aproape 9 mld. USD ar fi posibile în urma surplusului de gaze și competitivității economice astfel create. La rândul lor, aceste investiții ar conduce la înființarea și menținerea a cca. 42.000 de locuri de muncă până în 2040, la un impact cumulat estimat de 18,3 mld. USD asupra veniturilor la bugetul de stat, precum și la un surplus cumulat de aproape 99 mld. USD în producția națională de bunuri și servicii între 2020 și 2040.

Nu în ultimul rând vorbim de pescuit și turism, deloc neglijabil, chiar dacă poate că pălește prin comparație cu cifrele de mai sus. Sunt comunități care depind integral de ceea ce le poate oferi Marea Neagră[5]. Să ne aducem aminte de recentele hărțuieli franco – britanice pe tema pescuitului după Brexit[6]. Sau de războaiele codului[7]…

Tipuri de angajamente aero-navale

În Marea Neagră nu au mai avut loc angajamente aero-navale din cel de-al Doilea Război Mondial. Însă tehnologia a evoluat foarte mult de atunci: torpilele au fost înlocuite cu rachete navă-navă, submarinele sunt mult mai sofisticate și chiar și cele diesel-electrice fără AIP au caracteristici tehnico-tactice net superioare celor din al Doilea Război Mondial, avioanele propulsate de motoare cu pistoane au fost înlocuite de avioanele reactive și tot așa.

Prin urmare, am încercat să aduc în discuție o serie de bătălii mai recente care, cred eu, prezintă similarități cu ceea ce s-ar putea întâmpla în Marea Neagră. Voi prezenta deci succint bătălia de la Latakia și bătăliile aero-navale din cadrul Operațiunii Earnest Will, cu o scurtă mențiune a Operațiunii Morvarid.

Bătălia de la Latakia[8] a avut loc în 7 octombrie 1973 în cadrul războiului de Yom Kippur fiind primul angajament naval cu rachete navă-navă purtat de vedete rapide purtătoare de rachete. Tot cu această ocazie au fost folosite în premieră tactici de război electronic: contramăsuri și bruiaj.

Achiziția vedetelor rapide purtătoare de rachete a fost luată în calcul de marina israeliană după ce au observat conflictul dintre India și Pakistan. Având deja experiența pierderii INS Eilat, israelienii au considerat că vedetele rapide purtătoare de rachete sunt mult mai potrivite în zona costieră a Mediteranei de est și a Mării Roșii.

La începutul războiului, Israel avea în inventar 14 vedete purtătoare de rachete de clasă Sa’ar în timp ce inamicul, Siria, opera trei vedete purtătoare de rachete de clasă Osa și șase de clasă Komar, un model ceva mai vechi. În completare, sirienii dispuneau de 11 vedete torpiloare și de două dragoare.

Rachetele Styx aveau o rază de acțiune de 25 Mm (46 km) în timp ce rachetele Gabriel aveau o rază de doar 12 Mm (22 km). În plus, Styx era o rachetă testată în luptă, de tip „trage și uită” în timp ce Gabriel necesita ghidarea continuă spre țintă și nici nu fusese testată în luptă. Iată o situație în urma căreia marina israeliană urma să iasă destul de șifonată în ciuda superiorității numerice și a pregătirii bune a echipajelor sale. Aveau totuși un atu: dezvoltarea continuă, asiduă a contramăsurilor și a mijloacelor de război electronic.

Operațiunea s-a desfășurat în noaptea de 6 octombrie, prima zi a războiului de Yom Kippur. Planul Israelului urmărea să atragă vedetele siriene în largul bazei de la Latakia pentru a elimina încă de la început potențiala amenințare pe care o reprezentau. Flotila israeliană era alcătuită din cinci vedete purtătoare de rachete, trei de clasă Sa’ar și două de clasă Reshef.

Flotila a mers mai întâi spre vest către Cipru pentru a evita radarele siriene de coastă și a atacat dinspre nord, direcția din care sirienii nu se așteptau la un atac. La 23:30, trei contacte au apărut pe radarele israeliene: o Osa și două Komar înarmate cu Styx. Profitând de raza Styx, sirienii au angajat inamicul de la 45 km, cu 25 km mai mult decât raza rachetelor navă-navă Gabriel. Pe măsură ce Styx-urile se apropiau, vedetele israeliene au declanșat contramăsurile (rachete care produceau nori de aluminiu) și au început să bruieze radarele rachetelor Styx. Spațiul limitat dintr-o rachetă navă-navă nu permite instalarea unui radar la fel de performant precum cel de pe navă. A funcționat, căci toate rachetele siriene au căzut în mare fără a lovi vedetele israeliene.

În acel moment israelienii au atacat cu viteză maximă și, de îndată ce au ajuns în raza de acțiune, au lansat rachetele Gabriel. Toate cele trei vedete siriene au fost lovite, două scufundându-se imediat. Încercând să scape, cea de-a treia a eșuat pe un banc de nisip fiind incendiată cu artileria de bord.

Pentru tot restul războiului flota siriană a rămas în port. A fost astfel demonstrată valoarea acestui tip de navă dar și eficiența contramăsurilor în lupta împotriva rachetelor navă-navă. Bineînțeles, de atunci au evoluat atât rachetele cât și contramăsurile. Eterna luptă dintre sabie și scut continuă și astăzi.

O altă campanie care merită urmărită servind scopului acestui articol este cea din Golful Persic, din timpul războiului dintre Iran și Irak. În esență, Operațiunea Earnest Will este cea mai mare operațiune de convoiere desfășurată după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. În cadrul ei, navele US Navy au protejat petrolierele Kuweitului (care fuseseră transferate către SUA) de atacurile iraniene. În cadrul acestei operațiuni au avut loc mai multe angajamente, și toate merită atenția noastră, condițiile fiind, în opinia mea, similare celor din Marea Neagră.

Americanii s-au confruntat cu numeroase mine marine amplasate de iranieni în apele internaționale, pe rutele navelor comerciale, cu atacurile vedetelor rapide care foloseau ca baze de operațiuni foste platforme petroliere dar și cu atacuri clasice, cu rachete navă-navă și aviație.

Dintre toate angajamentele navale care s-au desfășurat în timpul Earnest Will, operațiunea Praying Mantis („Călugărița”) este cea care atrage cel mai mult atenția, prin mijloacele tehnice implicate, prin tacticile folosite și prin rezultatele operațiunii în sine, rezultate care în final au adus Iranul la masa negocierilor.

Operațiunea a fost în replică la avarierea fregatei de clasă Oliver Hazard Perry – Samuel B. Roberts (FFG-58) de către o mină iraniană. Din partea US Navy au participat un portavion, un crucișător, mai multe dstrugătoare și fregate, inclusiv o navă de asalt amfibiu, organizate în mai multe grupuri de luptă – SAG (Surface Action Group).

Obiectivele acestor grupuri de luptă au fost de a distruge nava iraniană Sabalan sau orice altă navă iraniană din aceeași categorie precum și platformele petroliere iraniene (Sassan și Sirri) folosite ca baze de operațiuni împotriva traficului comercial. Această serie de angajamente navale a marcat câteva premiere și au fost un succes total pentru US Navy.

Într-un articol publicat în Proceedings (Vol. 115/5/1,035) în mai 1989, căpitanul J. B. Perkins III din U. S. Navy [9] trage câteva concluzii dintre care, eu le-am selectat pe cele de mai jos:

• KISS: Keep It Simple, Stupid (traducere aproximativă în rom. „Menține totul simplu. Stupid”). Regula implică elaborarea unor planuri simple, cu obiective clare și minima implicare a eșalonului superior în lanțul decizional din timpul luptei. Pe scurt, autonomia comandanților de la fața locului care nu vor întreba eșalonul superior ori de câte ori trebuie să ia o decizie.
• Asigurarea integrării eficiente a tuturor forțelor implicate în bătălie: nave de suprafață, avioane de luptă, elicoptere.
• Supravegherea constantă a câmpului de luptă cu toate mijloacele din dotare. Asigurarea superiorității la nivel informativ este esențială în protecția forței, descoperirea și distrugerea obiectivelor inamice dar și în evaluarea daunelor produse după consumarea atacului. S-a insistat destul de mult pe identificarea vizuală a țintelor având în vedere că lupta s-a dus într-o zonă de navigație aglomerată, cu trafic civil în desfășurare. S-a încercat în acest fel limitarea daunelor colaterale în rândul civililor.
• Suportul lingvistic: nevoia unor cunoscători ai limbii iraniene a fost esențială atât în comunicarea directă cu aceștia (somații transmise către navele iraniene) cât și în interceptarea traficului iranian radio purtat în clar.
• Muniția utilizată pentru neutralizarea platformelor petroliere a fost o lecție care ne interesează și pe noi. Americanii au tras 208 proiectile de artilerie în Sassan și Sirri.
• Performanțele rachetelor utilizate în luptă: Standard SM-1 a performat excelent în rol anti-navă, toate cele cinci rachete trase lovind ținta. Se consideră că Harpoon a performat bine (au fost însă și rateuri, de ambele părți, atât navele iraniene cât și cele americane fiind echipate cu Harpoon), având în vedere că luptele s-au dus într-o zonă aglomerată, în care se mai aflau și alte nave.

O altă operațiune relevantă este Morvarid, desfășurată în noiembrie 1980 în cadrul războiului dintre Iran și Irak. A fost o victorie categorică pentru Iran, soldată cu distrugerea terminalelor petroliere din Mina al-Bakr și Khor al-Amaya, a 80% din flota irakiană și a numeroase baze de apărare antiaeriană și de avertizare timpurie (radare) precum și cu blocada portului Al Faw.

Iranul a folosit în acest atac 6 nave amfibii, 2 nave purtătoare de rachete (Combattante II) și un număr necunoscut de pușcași marini și de avioane/elicoptere. Pentru mai multe detalii vă recomand să accesați acest link.

Toate luptele din Golful Persic au implicat folosirea marinei și aviației în operațiuni combinate. Toți beligeranții au folosit și forțe de operațiuni speciale sau pușcași marini pentru preluarea sau distrugerea unor obiective punctuale, instalații petroliere aflate în larg sau instalații terestre aflate pe țărm.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, flota sovietică era net superioară celei românești, atât ca tonaj cât și ca armament ambarcat. La începutul războiului submarinele sovietice au paralizat realmente traficul naval pe coasta de vest a Mării Negre. Răspunsul Axei a constat în instalarea unor baraje de mine la adăpostul cărora traficul naval a fost reluat.

În luptele de la Odessa, comandamentul româno-german a încercat să atace convoaiele rusești care ajutau trupele sovietice însă regulile de angajament restrictive pentru singurul submarin românesc (Delfinul) precum și distanța mare care trebuia parcursă de cele trei vedete torpiloare de clasă Vosper de la Constanța până în zona Odesei au limitat foarte mult oportunitățile de distrugere a navelor sovietice din fața Odesei. Mai mult decât atât, informațiile despre transporturile sovietice erau depășite iar torpilorii noștri nu aveau experiență în lansarea torpilelor, exercițiile de luptă fiind foarte puține în perioada de dinaintea războiului. Prin urmare, flota sovietică a Mării Negre a putut susține trupele de la sol atât cu baraje de artilerie cât și cu trupe, muniții și alimente, fără ca noi să fim în stare să-i deranjăm prea mult. Aviația a avut ceva mai mult succes însă…

Ulterior, cucerirea Crimeei a împins flota și aviația sovietică la Novorosiisk, în celălalt capăt al Mării Negre, iar germanii au adus submarine și vedete torpiloare în Marea Neagră. Practic, avansul trupelor pe uscat a ajutat foarte mult flota românească aflată într-o evidentă inferioritate față de cea sovietică. După cum spuneam mai sus, controlul asupra Mării Negre necesită putere terestră și maritimă, spre deosebire de multe alte rute maritime pentru dominația cărora este nevoie doar de flotă.

Marina noastră a executat multe operațiuni de convoiere, la adăpostul relativ al barajelor de mine, punctul culminant constituindu-l Operațiunea 60000, când marina s-a descurcat realmente onorabil în fața atacurilor susținute ale aviației sovietice, campionul apărării antiaeriene fiind puitorul de mine Amiral Murgescu.

Va urma

Nicolae

 

P.S. Acest articol îi este dedicat lui karadeniz care, la începutul acestui an, a plecat dintre noi. Cei care dați pe aici de mai mulți ani vă aduceți cu siguranță aminte de el. Un om extraordinar care m-a ajutat foarte mult, fie cu un sfat, fie cu o vorbă bună, acolo unde trebuia. Un om cu dragoste de mare și de marină cu care mi-a făcut o deosebită plăcere să stau la povești marinărești din Marea Neagră. Dumnezeu să-l ierte!

 

Surse bibliografice:

[1] https://newstrategycenter.ro/wp-content/uploads/2016/04/Policy_paper_-_De_ce_conteaza_Marea_Neagra_-_NSC_-_iunie_2016-1.pdf

[2] http://www.dragomirlaw.ro/articles/Marea%20Neagra.%20Aspecte%20de%20drept%20si%20geopolitica.pdf

[3] https://intelligence.sri.ro/zece-realitati-ale-economiei-romanesti/

[4] https://www2.deloitte.com/content/dam/Deloitte/ro/Documents/RaportImpactProiecteOffshore_RO.PDF

[5] https://uac.incd.ro/Art/v3n3a01.pdf

[6] https://www.france24.com/en/live-news/20210506-the-franco-british-fish-feud-how-it-started

[7] https://en.wikipedia.org/wiki/Cod_Wars#:~:text=Fishing%20boats%20from%20Britain%20were,catch%20in%20the%2014th%20century.&text=This%20led%20to%20a%20modern,%E2%80%9373%20and%201975%E2%80%9376.

[8] https://navalpost.com/battle-of-latakia/?amp=1

[9] https://www.usni.org/magazines/proceedings/1989/may/surface-view-operation-praying-mantis