Buletin naval. Pledoarie pentru flota militară a României. Partea a II-a

Rolul flotei

Nu cred că putem purta o discuție despre rolul flotei în sistemul defensiv românesc fără a face apel la scrierile lui Alfred Thayer Mahan sau Sir Julian Corbett, cât se poate de actuali și astăzi. În mod cert, merită analizate și conceptele prezentate în cadrul Jeune Ecole, curentul francez de gândire navală de la sfârșitul secolului al XIX-lea[1].

Chiar dacă nu pare, conceptele promovate de cei menționați mai sus pot fi aplicate și în Marea Neagră. Astfel, Corbett spunea:

Scopul războiului naval trebuie să fie întotdeauna asigurarea, direct sau indirect, a controlului mării[2] sau împiedicarea inamicului în a dobîndi controlul mării.

Contrar așteptărilor, și poate în aparent contrast cu susținerile lui Mahan, dobândirea controlului mării nu însemna neapărat căutarea și distrugerea cu orice preț a flotei inamice, așa cum, de exemplu, a procedat Israelul în bătălia de la Latakia sau Iranul în operațiunea Morvarid despre care am vorbit în articolul precedent. În acest scop, Corbett oferea exemplul războiului dintre Rusia și Japonia, unde cea din urmă nu a căutat cu orice preț să surprindă și să distrugă flota rusească. În schimb, Japonia avea o flotă suficient de puternică pentru a-și apăra liniile de comunicații navale, ceea ce a și făcut cu succes.

În acest caz avem și un exemplu din propria ogradă. Conceptul de utilizare în luptă al monitoarelor și vedetelor torpiloare fluviale achiziționate de România în prima decadă a secolului al XX-lea prevedea găsirea, angajarea și distrugerea flotei austro-ungare într-o bătălie decisivă pe Dunăre. Motiv pentru care monitoarele noastre adoptaseră soluția cu cele două turele prova iar vedetele erau prevăzute cu torpile moderne. Până și muniția achiziționată avea în vedere acest lucru: fuseseră cumpărate foarte multe proiectile perforante și foarte puține proiectile explozive.

Realitatea a fost însă complet diferită. Cu excepția atacului surpriză din prima noapte de război (despre care puteți citi mai multe aici), pe parcursul Primului Război Mondial nu au existat acțiuni majore împotriva flotei austro-ungare. În schimb, monitoarele noastre s-au dovedit esențiale în asigurarea sprijinului cu foc al trupelor de uscat. De asemenea, forțele noastre fluviale erau la acel moment suficient de puternice astfel încât au negat forțelor austro-ungare posibilitatea de a asigura trupelor lor sprijin cu foc. Rolul monitoarelor nu s-a schimbat nici astăzi: controlul Dunării și al Deltei și sprijinul trupelor de uscat împreună cu aviația.

O altă școală, care a marcat și gândirea ofițerilor români de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea a fost Jeune Ecole. Doctrina Jeune Ecole punea accent pe noile tehnologii (mina marină și torpila automobilă) în lupta marinelor mici împotriva celor mari. Franța versus Marea Britanie. La acel moment SUA conta mai puțin chiar dacă începuse să dezvolte celebra Great White Fleet. De exemplu, francezii susțineau că un grup numeros de nave torpiloare precum și barajele de mine pot preveni o potențială blocadă a litoralului și a bazelor navale franceze de către Royal Navy. Conceptul pare a fi potrivit marinelor mici, challenger-ilor (pardon my french!), cu bugete reduse sau insuficiente care aplică și folosesc cele mai noi tehnologii precum și tactici inovative pentru descurajarea unui inamic superior. Adică, așa cum spunea Corbett, împiedicarea inamicului în a dobîndi controlul mării.

Mahan s-a temut că SUA vor fi tentate să aplice această doctrină și, în loc să construiască o flotă puternică, de mare largă (eng. blue water navy[3]), vor construi una concentrată pe apărarea coastelor proprii (eng. green water navy[4]) și pe crucișătoare rapide care să atace liniile de navigație ale inamicului pentru a distruge navele comerciale. El considera că doctrina Jeune Ecole nu va funcționa împotriva unei țări cu un comerț dezvoltat și cu o marină puternică. Primul Război Mondial i-a dat dreptate.

Cu toate acestea, noile tehnologii chiar au schimbat modul în care se purta războiul pe mare iar minele, torpilele, submarinele, micile torpiloare sau bateriile de coastă au fost suficiente chiar și pentru descurajarea celor mai puternici adversari. Un exemplu este eșecul britanic din Dardanele, campania de la Gallipoli[5].

Într-o țară ca România, unde forțele terestre au fost mereu mai importante și unde marina a fost constant neglijată ar trebui poate să-l cităm pe Mahan: „acele nave de departe, biciuite de furtuni, la care nu se uita niciodată Marea Armată (a lui Napoleon), au stat între el și stăpânirea lumii.”[6]

Corbett afirma că, doar pentru că o națiune a pierdut controlul asupra mării, nu înseamnă neapărat că o altă națiune l-a câștigat. Acesta opina că, o coaliție navală care poate părea slabă și chiar dispersată, dacă e constituită corespunzător, dobândește o „realitate a puterii”[7].

Așa poate înțelegem importanța unei flote comune sau a unui grup naval format în Marea Neagră din flotele riveranilor membri NATO.

De altfel, marina militară română nu înțelege că astăzi trebuie realmente să se lupte pentru obținerea unui buget adecvat, inclusiv prin campanii de informare a populației asupra importanței sale pentru țară. Resursele pe care un serviciu le poate obține într-o societate democratică depind de sprijinul public al acestui serviciu. Serviciul are responsabilitatea de a dezvolta acest sprijin necesar și poate face acest lucru numai dacă posedă un concept strategic care formulează clar relația sa cu securitatea națională.[8]

Prin urmare, care ar fi relația marinei militare române cu securitatea națională a României? Răspunsul ar trebui să vină de la MAPN, prin Forțele Navale Române. Ei ar trebui să convingă scepticii puterii navale a României de importanța și necesitatea marinei în cadrul forțelor armate autohtone.

Personal, consider că, ar trebui în primul rând să distingem între perioada de pace (teoretic, între Ucraina și Rusia nu este război, practic însă, avem un război în toată regula) care tinde să capete nuanțe din ce în ce mai variate și cu cele mai diverse tonuri de gri și perioada de război. Cu România membră NATO și cu militari americani pe teritoriul țării, șansele unui conflict deschis între România și Rusia sunt reduse. Mai mult decât atât, România nu mai are graniță comună cu Rusia, singurul punct de contact fiind în prezent Marea Neagră.

Putem prin urmare să presupunem în mod rezonabil că provocările pe termen mediu spre lung vor fi din zona gri, eventualitatea unui război deschis în Marea Neagră, între Rusia și țările membre NATO fiind redusă. Asta însă nu exclude acutizarea conflictului din Ucraina, vă amintiți din primul articol că zona Mării Negre abundă în tot felul de „tinichele”, așa cum sunt Transnistria, Crimeea, estul Ucrainei etc.

Postura curentă a flotei militare maritime ar trebui să fie una de descurajare, de disuasiune. Protejarea și controlul gurilor Dunării, a Zonei Economice Exclusive și a bogățiilor acesteia precum și a liniilor comerciale către Bosfor ar fi, în opinia mea, principalele atribuții ale marinei. Toate cele menționate sunt controlate cu ajutorul navelor, al forțelor terestre și, bineînțeles, cu concursul aviației.

Controlul mării nu poate fi făcut nici cu bateriile de coastă, nici cu aviația. Uneia îi lipsește capacitatea de a fi prezentă pe apă, celei de-a doua îi lipsește autonomia, limitând astfel prezența pe apă. Cu excepția elicopterelor poate, nici una, nici alta nu pot opri și percheziționa o navă suspectă în largul mării, ca să dau un scurt exemplu. Nici una nu poate urmări un submarin de buzunar care se ocupă de activități cum ar fi sabotarea cablurilor sau conductelor submarine. La acestea se adaugă și obligațiile noastre față de NATO, participarea cu nave de luptă la cele două grupări de luptă navale – SNMG-2 și SNMCMG-2. Practic, vorbim de contribuția la SNMG-2 cu o fregată și de contribuția la SNMCMG-2 cu un dragor/vânător de mine.

În eventualitatea unui război în Marea Neagră, flota militară trebuie să dețină abilitatea de a putea opera împreună cu aviația și forțele terestre în zona de interdicție (A2/AD) creată de Rusia în Crimeea. Nu trebuie să-i învingem pe ruși (deși flota rusească de astăzi este o prezență palidă prin comparație cu cea sovietică), trebuie doar să ne putem îndeplini obiectivele descrise mai sus, trebuie să fim capabili ca, împreună cu Bulgaria și Turcia, să negăm Rusiei controlul Mării Negre.

Iar dacă Bulgaria a spus că și-ar dori mai multe nave de agrement în Marea Neagră, nicidecum o flotă comună cu riveranii NATO, atunci atât Turcia (care are nevoie de liniște în Marea Neagră pentru a se putea desfășura în Egee și în estul Mediteranei), cât și Ucraina sau Georgia ar putea fi extrem de interesate de o astfel de construcție politico-militară, chiar dacă nu sunt membri NATO. Prin urmare, consider că se impune dezvoltarea unei relații bilaterale mai strânse cu Turcia precum și intensificarea eforturilor de promovare a conceptului de flotă comună la Marea Neagră, în cadrul structurii NATO. De altfel, cu precauțiile aferente, interesul nostru curent ar trebui să depășească nivelul NATO, urmărirea dezvoltării unor relații bilaterale cu riveranii non-NATO fiind, în opinia mea, în egală măsură de importantă.

Pentru realizarea acestor obiective avem nevoie atât de mijloace de luptă cu caracteristici tehnice specifice cât și de tactici de luptă adecvate. Și dacă bugetul în timp de război poate crește fără restricții, pe timp de pace marina s-a confruntat (istoric vorbind) cu mari constrângeri bugetare fiind, din acest punct de vedere, Cenușăreasa tuturor categoriilor de forțe. La aceasta se adaugă și specificul forțelor navale în ceea ce privește perioada efectivă pentru a construi, echipa și operaționaliza o navă de luptă.

Un rol aparte în toată această ecuație îl deține, în România, flota fluvială. O armată de infanteriști, după cum ne spunea cineva care a fost în sistem, rolul flotei fluviale și utilizarea monitoarelor și a vedetelor blindate ca principale unități de luptă a fost adesea contestat aici, pe blog, chiar de către persoane care păreau să fi făcut parte din structurile armatei. Este o discuție care se reaprinde constant pe blog, flota fluvială având susținătorii și detractorii ei. În realitate, lucrurile sunt destul de simple: ori de câte ori o forță armată a avut de-a face cu zone fluviale, a creat rapid o marină fluvială. Sau o brown water navy[9] (pardon my french!), cum zice americanul. De ce? Simplu, pentru că au realizat că aceasta era cea mai eficientă metodă de control a unui fluviu și a zonei adiacente.

Starea curentă a flotei

Capacitatea de disuasiune a flotei maritime a României este, în acest moment, extrem de limitată. Principala rachetă navă-navă este depășită din toate punctele de vedere, capacitatea ei de a lovi o navă inamică fiind cel puțin discutabilă. Niciuna dintre navele flotei maritime nu beneficiază de armament modern navă-navă și nici de armament antiaerian, lipsind întreaga flotă de orice fel de credibilitate, atât în fața adversarilor cât și în raport cu aliații din NATO.

Putem spune că deținem capacități limitate de luptă anti-submarin și capacități de dragaj și luptă împotriva minelor marine. Majoritatea unităților navale ale flotei au peste 25 de ani vechime și nu au beneficiat de modernizări semnificative ale sistemelor de luptă după ce România a intrat în NATO, adică în ultimii 17 ani.

Recenta semnare a contractului pentru achiziția bateriilor de coastă bazate pe racheta Naval Strike Missile (NSM) este un prim pas în direcția corectă. Un pas pe care însă ar fi trebuit să-l facem imediat după intrarea în NATO sau măcar în 2014. Așa cum a procedat Polonia, nu că ei ar fi cel mai bun exemplu de consecvență în achiziții în ceea ce privește marina.

Lipsa de experiență a structurilor specializate în achiziții din cadrul MAPN și intervenția excesivă a factorului politic în programul de achiziție al celor patru corvete multirol (destinate să înlocuiască cele patru corvete de clasă Tetal 1 și 2 specializate în lupta anti-submarin, cu baza la Mangalia) au creat o situație extrem de periculoasă, un program esențial și de maximă importanță pentru marină fiind realmente făcut praf, pardon my french! Again. Licitația al cărui câștigător a fost anunțat în 2019 a fost contestată de Damen (pe bună dreptate), nenumărate dosare fiind încă pe rolul instanțelor judecătorești în timp de excepția de neconstituționalitate a unei prevederi legale a primit termen în 2022. Iar MAPN a anunțat că nu va semna niciun contract până ce dosarele aflate pe rolul instanțelor judecătorești nu sunt soluționate definitiv.

În acest moment, singura soluție care ne-ar asigura modernizarea marinei în acest deceniu este anularea licitației (cu toate riscurile politice asociate) motivat de urgența dotării cu nave de luptă și încredințarea directă a contractului. În opinia mea, abordarea acestui program de înzestrare ar trebui să fie una bazată în primul rând pe alegerea sistemelor de senzori și de armament dorite și mai apoi alegerea platformei pe care acestea vor fi instalate.

Alegerea platformelor navale va trebui să aibă în vedere atât puterea de foc dorită pentru fiecare clasă de nave în parte, tacticile de utilizare a fiecărui tip de navă în parte precum și oportunitatea achiziției sale în raport cu obiectivele urmărite și cu realitatea din Marea Neagră.

Pe scurt, să gândim mai întâi, să vedem, raportat la „realitățile” specifice Mării Negre, de ce sisteme de armament avem nevoie, de ce tip de platforme navale avem nevoie și, evident, cum intenționăm să luptăm cu ele. După care putem să desfacem baierele pungii și să construim o flotă credibilă în condițiile unui buget nu foarte generos.

Dezastrul nu este la fel de mare în cazul flotei fluviale unde vedetele blindate și monitoarele au trecut recent printr-un amplu program de modernizare. Vedetele dragoare, folosite și la patrularea Dunării sunt însă destul de vechi, dar au început un program etapizat de modernizare, pe modelul monitoarelor și vedetelor blindate[10]. Aici ar trebui poate avută în vedere achiziția unei noi nave de patrulare cu uz dual: fluvial și costier.

Necesități stringente

Nu mă voi apuca să înșir tipuri de nave cu prețuri ș.a. În schimb voi enumera ceea ce mi se pare important de rezolvat pe termen scurt și mediu, în regim de maximă urgență. Ordinea în care sunt enumerate este aleatorie și nu reflectă prioritatea unui sistem sau a altuia.

• Mijloacele de cercetare și supraveghere a raioanelor de luptă pentru a beneficia de informații în timp real sunt esențiale. Acestea pot fi cu sau fără echipaj, aeronautice sau nautice și chiar și submarine.
• În continuarea ideei de mai sus, întărirea Grupului 256 elicoptere din cadrul Flotilei 56 fregate va fi probabil cel mai scump program de înarmare din cadrul marinei. Pe lângă necesitatea de a avea un elicopter naval capabil să desfășoare misiuni în toate mediile de luptă (navă-navă, anti-submarin) să nu uităm că și pușcașii marini din Regimentul 307 Infanterie Marină ar putea utiliza aceleași elicoptere. Pe lângă elicoptere, grupul ar trebui să încadreze și mijloacele de cercetare și supraveghere mai sus menționate.
• Capacitatea de a lupta împotriva minelor marine, tot mai sofisticate și mai periculoase, este esențială. România ar trebui să exploreze noile concepte de luptă împotriva minelor marine promovate de marinele Olandei, Belgiei și Marii Britanii, concepte care utilizează nave „mamă” și un „pachet” de vehicule autonome sau telecomandate capabile să neutralizeze un câmp de mine fără a mai pune în pericol echipajul. Este discutabil în ce măsură toate aceste tehnologii sunt suficient de mature pentru a rezolva problemele legate de dragarea minelor și menținerea liniilor de navigație. Pe de altă parte, să nu uităm că acest concept a fost avut în vedere și de România în anii 1990 – sistemul Trident. Trebuiau să fie două sisteme de câte trei nave teleghidate pentru DM-29 și DM-30. Un sistem era compus din trei ambarcațiuni teleghidate ce puteau acționa simultan sau independent într-un raion de dragaj sub supravegherea și telecomanda unui dragor maritim în scopul executării dragajului magneto-acustic. Fiecare ambarcațiune teleghidată avea un deplasament de circa 130 tone, o lungime de 29 metri, o lățime de 4,6 metri, un pescaj de 2,4 metri și o viteză maximă de 12 Nd. Erau încadrate cu un maistru și doi militari care asigurau deplasarea în și din raion. Ajunși acolo, treceau pe nava „mamă” și lucrau în regim teleghidat. Conceptul a fost inovator pentru vremea lui dovadă că astăzi este reluat cu mijloace tehnice moderne, mulțumită progresului tehnologic. Ultima dată când le-am văzut (prin 2019 cred), rugineau cu succes în portul militar Mangalia. Nu știu de ce au fost retrase și transformate în fiare vechi. În ultima vreme am văzut tot mai des prin media că există intenția de a fi achiziționate nave vânătoare de mine moderne iar România participă la o inițiativă din cadrul PESCO pe același subiect.
• Menținerea și dezvoltarea capacității de producere a minelor marine trebuie de asemenea avută în vedere. Minele și-au dovedit cu prisosință utilitatea în cele două războaie mondiale. Progresul tehnologic a condus la apariția unor mine din ce în ce mai sofisticate, inteligente și cu un grad mare de autonomie.
• Restabilirea urgentă a capacității de luptă navă-navă și a celei antiaeriene la nivelul flotei. Primii pași au fost făcuți prin achiziția bateriilor de coastă, România intrând în rîndul utilizatorilor rachetei navă-navă NSM produse de Raytheon și Kongsberg. Următorii pași sunt instalarea rachetelor navă-navă pe nave purtătoare de rachete (bateriile de coastă nu plutesc, în ciuda echivalării lor cu o navă purtătoare de rachete de către autoritățile române), pe elicoptere și pe avioanele de vânătoare-bombardament. Limitările elicopterului Puma Naval sunt cunoscute. Achiziția NSM deschide însă noi oportunități în vederea achiziției de Joint Strike Missile (JSM), versiunea cu lansare din aer a NSM, o rachetă care a fost integrată pe F-16 Fighting Falcon aparținând Forțelor Aeriene Norvegiene[11]. Aparate similare F-16 deținute și de România.
• În ceea ce privește instalarea NSM pe nave, România poate face acest lucru relativ rapid: integrarea acestei rachete pe cele două fregate de clasă Type 22R și construcția unei noi clase de nave purtătoare de rachete care să înlocuiască bătrânele Tarantule. Este de altfel și soluția adoptată de Ucraina în vederea restabilirii rapide a capacității de luptă anti-navă, un subiect despre care am discutat pe larg într-un articol relativ recent de pe rnhs.info. Construcția celor opt nave ucrainiene este așteptată să debuteze la începutul anului 2022 și se pare că toate cele opt vor intra în serviciu în 2025.
• Refacerea capacității de luptă antiaeriene la nivelul flotei este însă mai complicată întrucât necesită nave de luptă de dimensiuni mai mari. Din nou, cele două fregate ar fi candidații ideali, în ciuda faptului că navele nu au fost prevăzute încă din faza de proiectare cu sisteme de lansare verticale. Soluții alternative există, modernizarea unei fregate similare de către marina Chile cu rachete antiaeriene lansate vertical fiind un bun exemplu.
• Tot cele două fregate vor putea asigura capacități extinse de luptă anti-submarin într-o perioadă de tranziție, până la demararea programului corvetelor multirol. În opinia mea, acest program ar trebui reevaluat și regândit în sensul în care România ar trebui să vizeze dotarea flotei cu o singură clasă de nave de luptă de suprafață cu un deplasament de circa 3000 – 3500 tone, care să înlocuiască atât corvetele de clasă Tetal cât și fregatele Type 22R și crucișătorul – distrugător – fregată Mărășești. Aceasta va trebui să fie capabilă în toate mediile de luptă, să opereze un elicopter ambarcat permanent și să dispună de suficient spațiu astfel încât să poată susține o apărare antiaeriană cu rază medie (peste 50 km rază maximă de acțiune). Nu este necesar ca toate navele să fie echipate la fel. Pe modelul adoptat de britanici cu Type 23, navele de la Mangalia ar putea fi specializate pe lupta anti-submarin prin instalarea unor sonare performante (în chilă și tractat), cele de la Constanța urmând a fi nave multirol, de uz general, eventual specializate antiaerian, urmând a fi prevăzute și echipate, dacă bugetul o va permite și nevoile o vor impune cu o rachetă antiaeriană cu rază lungă de acțiune. Consecința acestei alegeri ar putea aduce economii atât din punct de vedere al achiziției cât și din punct de vedere al operării și întreținerii pe parcursul duratei de viață. Achiziția ar putea fi etapizată, primele trei nave pentru Mangalia, urmate de încă trei pentru Constanța.

Nu în ultimul rând, importantă este și dezvoltarea și modernizarea porturilor militare de la Mangalia și Constanța precum și a unui Arsenal al marinei care să se ocupe de operațiunile curente de întreținere a navelor și armamentului din dotare. Unii dintre liderii marinei s-au plâns de lipsa de interes a șantierelor navale locale pentru efectuarea operațiunilor curente de întreținere a navelor marinei. Afirmația pare a fi contrazisă de declarația celor de la Damen Mangalia care propuneau ca șantierul de la Mangalia să devină un astfel de Arsenal.

Un alt aspect important este apărarea antiaeriană a porturilor militare pentru că, la fel ca avioanele, navele sunt întotdeauna vulnerabile atunci când sunt în port.

Și, în final, explorată ideea unui port militar la Sulina.

Sfârșit

Nicolae

P.S. Acest articol îi este dedicat lui karadeniz care, la începutul acestui an, a plecat dintre noi. Cei care dați pe aici de mai mulți ani vă aduceți cu siguranță aminte de el. Un om extraordinar care m-a ajutat foarte mult, fie cu un sfat, fie cu o vorbă bună, acolo unde trebuia. Un om cu dragoste de mare și de marină cu care mi-a făcut o deosebită plăcere să stau la povești marinărești din Marea Neagră. Dumnezeu să-l ierte!

 

Surse bibliografice:

[1] https://www.usni.org/magazines/proceedings/2021/june/classic-works-sea-power-have-enduring-value?utm_source=U.S.+Naval+Institute&utm_campaign=83860fe315-&utm_medium=email&utm_term=0_adee2c2162-83860fe315-234904598&mc_cid=83860fe315&mc_eid=b3dc276e18

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Command_of_the_sea

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Blue-water_navy

[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Green-water_navy

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Gallipoli_campaign

[6] „Revenirea lumii lui Marco Polo. Război, strategie și interese americane în secolul XXI”, pag. 81, Robert D. Kaplan, Editura Humanitas, București, 2019

[7] „Revenirea lumii lui Marco Polo. Război, strategie și interese americane în secolul XXI”, pag. 84, Robert D. Kaplan, Editura Humanitas, București, 2019

[8] „Revenirea lumii lui Marco Polo. Război, strategie și interese americane în secolul XXI”, pag. 85, Robert D. Kaplan, Editura Humanitas, București, 2019

[9] https://en.wikipedia.org/wiki/Brown-water_navy

[10] Revista Marina Română nr. 1-2, ianuarie – aprilie 2019, pag. 40, Danube Protector 19.1 la Peceneaga, de Bogdan Dinu: https://www.navy.ro/media/revista_mr/numere/rmr196-197.pdf

[11] https://www.airforce-technology.com/news/norway-test-fires-joint-strike-missile/