Ce se întâmplă în Ucraina şi reacţia ţărilor europene la aceste evenimente au generat şi vor mai genera numeroase dezbateri, având în vedere că evenimentele sunt în desfăşurare, nu se ştie cât vor dura şi nici ce turnură vor lua.
Reacţia preşedintelui României la atacul asupra avionului indonezian a suscitat numeroase reacţii, inclusiv aici, prin virulenţa acuzaţiilor împotriva Rusiei. Chiar dacă nu a afirmat că Rusia e stat terorist, acuzaţia că sunt parteneri (a se citi SPONSORI) ai teroriştilor nu face decât să evidenţieze un lucru care se vedea din avion dar pe care nimeni nu-l spunea (de frică sau din interese economice). Acuzaţia retrimite Rusia la imaginea URSS-ului din anii ‘70-’80, când sponsoriza din greu (antrenament, finanţare, dotare, informaţii) formaţiunile teroriste din Europa occidentală.
Să fiu sincer, m-aş fi aşteptat ca preşedintele să sublinieze un alt lucru evident, la fel de grav, şi pe care nimeni nu se grăbeşte să-l afirme: RUSIA ESTE STAT AGRESOR.
Pentru a lămuri acest aspect să ne uităm pe textul Convenţiei de la Londra, pentru Definirea Agresiunii, semnată, la 4 iulie 1933, de Romania, Cehoslovacia, Turcia, Iugoslavia si …… URSS !!
“Convenţia pentru definirea agresiunii
(Londra, 4 iulie 1933)
Maiestatea Sa regele României, preşedintele Republicii Cehoslovace, preşedintele Republicii Turce, Comitetul Central Executiv al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Maiestatea Sa regele Iugoslaviei;
Dornici de a întări pacea existentă între ţările lor;
Considerând că Pactul Briand-Kellogg, ai cărui semnatari sunt, interzice orice agresiune;
Socotind necesar în interesul securităţii generale de a defini cât mai precis posibil agresiunea pentru a preveni orice pretext pentru justificarea ei;
Constatând că toate statele au deopotrivă drept la independenţă, la securitate, la apărarea teritoriilor lor şi la libera dezvoltare a instituţiilor lor;
Însufleţiţi de dorinţa, în interesul păcii generale, de a asigura tuturor popoarelor inviolabilitatea teritoriului ţării lor;
Socotind util în interesul păcii generale de a pune în vigoare între ţările lor reguli precise care să definească agresiunea în aşteptarea ca acestea din urmă să devină universale;
Au decis în acest scop de a încheia prezenta convenţiune, împuternicind pentru aceasta[1] […]:
Art. I. Fiecare din Înaltele Părţi Contractante se angajează să accepte în relaţiile ei mutuale cu fiecare din celelalte şi cu începere din ziua punerii în vigoare a prezentei convenţiuni definiţia agresiunii astfel cum a fost explicată în raportul Comitetului pentru chestiunile de securitate cu data de 24 mai 1933 (Raportul Politis) la Conferinţa pentru reducerea şi limitarea armamentelor, raport făcut în urma propunerii delegaţiunii sovietice.
Art. II. În consecinţă, va fi recunoscut ca agresor într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părţile în conflict, statul care cel dintâi va fi comis una din acţiunile următoare:
1) declaraţiune de război unui alt stat;
2) invaziune prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat;
3) atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat;
4) blocus naval al coastelor sau al porturilor unui alt stat;
5) sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecţiune.
Art. III. Nici o consideraţiune de ordin politic, militar, economic sau alta nu va putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii prevăzute la articolul II (ca de exemplu a se vedea Anexa).
Art. IV. Prezenta convenţiune este deschisă adeziunii tuturor celorlalte naţiuni. Adeziunea va conferi aceleaşi drepturi şi va impune aceleaşi obligaţiuni ca semnătura iniţială. Adeziunea va fi comunicată Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, care va informa imediat pe ceilalţi semnatari.
Art. V. Prezenta convenţiune va fi ratificată de Înaltele Părţi Contractante conform legislaţiunii fiecareia dintre ele.
Instrumentele de ratificare vor fi depuse de fiecare din Înaltele Părţi Contractante pe lângă Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.
De îndată ce instrumentele de ratificare vor fi depuse de două din Înaltele Părţi Contractante, prezenta convenţiune va intra în vigoare între aceste două Părţi. Ea va intra în vigoare pentru toate celelalte Înalte Părţi Contractante pe măsura în care toate acestea vor depune, la rândul lor, instrumentele de ratificare.
Fiecare depunere a instrumentelor de ratificare va fi imediat notificată de Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste tuturor semnatarilor prezentei convenţiuni.
Art. VI. Prezenta convenţiune a fost semnată în cinci exemplare, din care fiecare dintre Părţile Contractante a primit câte unul.
Drept care plenipotenţiarii enumeraţi mai sus au semnat prezenta convenţiune şi au aplicat sigiliile lor.
Făcut la Londra la 4 iulie 1933.”
Harta actuala a agresiunii impotriva Ucrainei, dupa anexarea Crimeei
După cum se vede, în situaţia agresiunii împotriva Ucrainei, Rusia se încadrează în 4 din cele 5 situaţii care definesc agresiunea, conform textului Convenţiei de la Londra.
Mai mult, prin acţiunile din Ucraina, Rusia încalcă art.2, alin.2,3,4 din Carta ONU (detalii aici: http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf )
Chiar dacă Rusia este membru cu drept de veto al Consiliului de Securitate ONU, adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a unei declaraţii prin care să solicite Consiliului de Securitate declararea Rusiei ca stat agresor, ar mări presiunea internaţionala asupra Rusiei.
În privinţa a ce trebuie să spună şi să facă România mai departe, cred că preşedintele face ce trebuie şi ar fi fost bine ca guvernul, chiar şi Parlamentul, să renunţe la politica struţului şi să adopte poziţii mai tranşante, nu penibilele declaraţii ale lui Corlăţean, privind veşnica îngrijorare a României.
Revenind la declaraţia preşedintelui, cred că trebuie interpretată pe cinci paliere:
Primul palier este cel al creşterii presiunii asupra Rusiei;
Al doilea palier este cel al obtinerii unui sprijin militar substanţial pentru estul Europei (dislocarea unor baze militare către est, intensificarea programelor de pregătire, facilităţi pentru achizitiile de armamente etc);
Al treilea palier se referă la creşterea presiunii asupra ţărilor europene de a opri sprijinul militar către Rusia (nave Mistral, sisteme performante de ochire pentru blindate, amenajarea de baze de antrenament etc) şi forţarea acestora de a se intoarce la principiile care au dus la infiinţarea UE. Întrebarea privind posibilitatea ca ţările estice să fie abandonate din cauza intereselor economice ale marilor puteri europene este legitimă;
Al patrulea palier se refera la creşterea presiunii pentru a obţine numirea ca Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politica de securitate a unui reprezentant al blocului estic. După gafa numirii unui secretar general NATO cel putin favorabil Rusiei (chiar bănuit de relaţii cu serviciile ruseşti), numirea unui “ministru de externe” UE, favorabil Rusiei (Italia, Bulgaria, Germania, Franta) ar fi un nou pas spre capitularea politico-economică în faţa Rusiei. Dacă a picat varianta Radoslaw Sikorski, varianta cu lituanianca Dalia Grybauskaitė mi se pare o soluţie valabilă ….. în caz că nu-l vor pe Tiranu’ 🙂 .
Al cincilea palier se referă la forţarea prezumtivilor candidaţi la preşedinţia României de a-şi clarifica poziţia privind vectorul de politică externă, relaţia cu partenerii noştri strategici, relaţia cu Rusia. Dacă în privinţa lui MRU, Predoiu, C. Diaconescu nu sunt dubii privind orientarea pro-vest iar în privinţa lui Ponta şi Tăriceanu nimeni nu-şi face iluzii privind atitudinea pro-rusă, marea necunoscută o reprezintă Klaus Johannis care s-a ferit cu grijă să emită vreo opinie clară pe probleme de politică externă.
Eroul Bula