Antenele radar au ceva familiar
Unul dintre cei mai promitatori candidati rusi la premiul “Ca nuca-n perete” al bricolajului naval: crucisatorul purtator de rachete (aspirant) de clasa Sverdlov, Dzerzhinsky.
Intreaga clasa de crucisatoare conventionale Sverdlov era usor anacronica in momentul in care primele nave au fost lansate, la inceputul anilor ’50 principala problema fiind lipsa apararii antiaeriene eficiente impotriva noilor avioane reactive.
In locul proiectarii unor rachete antiaeriene navale, rusii au ales calea cea mai scurta a navalizarii singurelor rachete antiaeriene disponibile la acel moment: S-75 Dvina/Volkhov terestre.
Ideea instalarii unor rachete cu combustibil lichid la bordul navelor nu parea la fel de proasta atunci cum este considerata acum, sovieticii mergand pe aceeasi formula si pentru primele rachete anti-nava. Fata de acestea din urma, care erau proiectate de la inceput luand in considerare limitarile de spatiu de la bordul navelor, rachetele V-750 ale sistemului S-75 erau extrem de putin potrivite scopului, lungimea de aproximativ 10 metri facandu-le greu de instalat chiar si pe navele de dimensiunea unor crucisatoare.
Sverdlov, originalul – Sursa: navypedia.org
Unde este vointa se gaseste si putinta: sovieticii au selectat Dzerzhinsky drept cobai si au inceput prin indepartarea uneia dintre cele 4 turele triple de 152mm si examinarea spatiului ramas liber. Dupa care, s-a trecut la extindere, operatiunea afectand trei punti. Cum nici asta nu era de ajuns, magaziei a fost extinsa si deasupra puntii principale.
Magazia adapostea doua carusele cu cate 4 rachete V-750, deasupra ei aflandu-se un lansator SM-64 cu doua sine de lansare care se aliniau pentru a prelua rachetele din magazie.
Sursa: hudi2.republika.pl
In sfarsit, radarul a fost un transplat direct de la sol, antenele SNR-75 tronand in spatele lansatorului SM-64.
Dzerzhinsky dupa operatiunea de bricolaj – Sursa: forum.worldofwarships.com
Dupa atata munca cu flexul si aparatul de sudura, desfasurata intre ’57-’58, sovieticii nu mai aveau decat de rezolvat problema alimentarii rachetelor si erau pe drumul cel bun pentru transformarea Dzerzhinsky intr-un crucisator purtator de rachete operational.
Dupa examinarea catorva optiuni, s-a ales ca rachetele sa fie stocate in magazie alimentate doar cu combustibil iar oxidantul sa fie transferat inainte de lansare. Evident frecventa lansarilor era mult redusa.
Lansatorul naval SM-64 cu doua rachete V-750 – Sursa:hudi2.republika.pl
Desi ciudata instalatie a functionat, doborand chiar si niste tinte de antrenament in timpul testelor din 1959, nu era chiar foarte practica in realitate. Bunul simt tehnic (si tactic) si-au luat revansa iar Dzerzhinsky a fost “retrogradat” la rangul de nava-scoala in 1961, trecut in rezerva in 1980 si scos din dotare in 1988.
Dzerzhinsky in Marea Mediterana, 1970 – Sursa: hazegray.org
Sovieticii au continuat sa caute solutii pentru dotarea navelor din clasa Sverdlov cu rachete anti-aeriene, doua dintre ele (Senyavin si Zhdanov) primind ceva mai potrivitele SA-N-4, varianta navalizata a SA-8 OSA. De altfel, traditia conversiei sistemelor AA terestre a continuat, cu avantajele si dezavantajele care au decurs de aici. O alta modificare primita de cele doua nave mentionate mai devreme a fost si instalarea unui helipad.
E de discutat daca Marasestiul dotat cu SA-N-4 (OSA) sau SA-N-1 (S-125 Neva) ar fi intrat in aceeasi competitie a bricolajului sau nu. “Noroc” cu politica de export a sovieticilor.