Episodul 0 – Prolog
Episodul I – Bombardiere strategice japoneze
Un lucru mai putin cunoscut despre inginerii in aeronautica ai Japoniei in WW II, este faptul ca acestia au incercat realizarea unui bombardier strategic. Idee aparuta insa prea tarziu, in 1943 si, foarte probabil, daca ar fi fost dusa la capat, in 1944-1945, era oricum inutila –Armata Imperiala si Marina pierdusera initiativa in Pacific, spatiul aerian si oceanul fiind la “bunul plac” al americanilor, care se apropiau implacabil de arhipelag. Ne-am putea intreba atunci DE CE si mai ales, PENTRU CE? In primul rand acesta n-a fost un proiect dezvoltat la cererea AIJ, ci mai degraba un proiect de firma, initiat de catre Nakajima, numit G 10N1 Fugaku (Muntele Fuji), prin care se intentiona dotarea Fortelor Aeriene si Marinei cu un bombardier de raza lunga capabil sa atinga Coasta de Vest a SUA. Foarte probabil aici a fost vorba mai mult de orgoliu decat de necesitate, strategii Marinei dorind sa dea o riposta usturatoare yankeilor, manifestat dupa celebrul bombardament asupra capitalei Tokio din data de 18 aprilie 1942, de catre o escadrila comandata de catre locotenent-colonelul James Dolittle –escadrila formata din 16 bombardiere bimotoare B-25, decoland de pe portavionul USS Hornet. Dar, cum intre dorinta si putinta este cale lunga…Pentru “japi”, chiar a ramas o cale lunga pana la final!
B-25 decoland spre Japonia in 1942. Dolittle raid.
Cu toate acestea, acest proiectul nu s-a nascut peste noapte, firma Nakajima dezvoltand si alte proiecte de bombardiere grele, chiar din anul 1939, precum: G5N Shinzan si G8Renzan. Din pacate pentru Armata Imperiala, prea putine, ca si inexistente si fara a se ridica la standardele omoloagelor americane (B-24 Liberator, B-17 Flying Fortress, B-29 Superfortress si altele).
Nakajima G5N
Nakajima G5N Shinzan, a inceput sa fie dezvoltat de catre firma Nakajima Hikoki K.K. in anul 1939, primul prototip fiind gata anul urmator, iesind la zbor abia pe data de 8 aprilie 1941. A fost de fapt o incercare de clonare a celebrului avion de transport american, DC-4E, realizat de catre firma Douglas si transformarea acestuia in bombardier cu raza lunga de actiune. In vederea realizarii clonei, Marina Japoneza a cumparat clandestin un exemplar civil achizitionat anterior de catre Nippon Koku KK (stramosul JAL –Japan Air Lines), dupa ce a fost refuzata cu o comanda in versiune militara (informatie probabila, dar au apelat la firma Nippon Koku KK care, de fapt, l-a achizitionat pentru Marina Imperiala, cu fonduri provenind de la aceasta din urma. Avionul a fost predat de catre Marina firmei Nakajima care s-a apucat sa-l sublereasca).
DC-4E
Indiferent cum a fost, G5N nu era deloc reusit, doar 6 exemplare fiind realizate, in doua variante: G5N1 -2 exemplare si G5N2 -4 exemplare. N-a fost reusit deoarece firma n-avea experienta in realizarea de avioane cvadrimotoare, iar transformarea unui avion de pasageri intr-un bombardier-torpilor era dificil de realizat chiar si pentru o industrie matura cum era cea americana, insa, pentru cea japoneza era cu siguranta un obiectiv de neatins.
Concret, Marina Imperiala isi dorea un bombardier cu raza lunga de atac, capabil de a transporta bombe si torpile pe o distanta minima de 3500 km. Exista controverse cu privire la adevaratele motive ce au stat la baza dorintei comandantilor Marinei Imperiale, dar, cu certitudine, au legatura cu dorinta extinderii sferei de influenta a Imperiului si acapararii de resurse vitale. In mod cert insa, Marina Imperiala se pregatea inca din vara lui 1939, adunand informatii prin spionaj (reteaua de spionaj a Kempeitai/Kenpeitai/Politia Militara –echivalentul japonez al Gestapo german, ce indeplinea si rolul de serviciu secret, era foarte activ in Pacific, cu deosebire in jurul bazei navale americane de la Pearl Harbour), si de aici necesitatea unui asemenea bombardier.
Cu toate dificultatile au staruit, proiectul fiind cunoscut in evidentele Marinei Imperiale sub numele de: “Experimental 13-Shi Bomber”. Aliatii, inclusiv SUA, pentru a usura recunoasterea tipurilor japoneze de avioane, l-au botezat ca pe toate celelalte cu nume de fata -“Liz” (cel mai probabil le-au botezat cu nume feminin din batjocura, fiindca drag de ele nu cred ca aveau!), avand urmatoarele performante:
G5N1 –greutate: 20,10 tone, fara incarcatura si combustibil/28,15 tone, cu incarcatura/32 tone, cu incarcatura maxima, inclusiv combustibil; echipaj 7 oameni; motor: 4 Nakajima NK7A “Mamoru-11”, 14 cilindri, racit cu aer, capabile sa dezvolte fiecare: 1870 CP la decolare/1750 CP la 1400 m inaltime/1600 CP la 4900 m inaltime, ce antrenau cate o elice cu pas constant avand 4 pale; anvergura 42,12 m; lungime 31,02 m; suprafata portanta 201,8 m patrati; viteza maxima 420 km/h; viteza de croaziera 370 km/h; altitudina maxima operationala 7450 m; autonomie la viteza de croaziera 4260 km; armament: 2 tunuri calibrul 20 mm, Type 99 (au aparut la inceputul anilor *40, regasindu-se si pe celebrul Zero, dar pe Nakajima G5N1 au fost montate astfel: in partea dorsala, montata in turela din coada, actionata electric si in turela superioara. Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 20 mm; lungime 1,3 m; greutate 23 kg; rata de foc 520 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 600 m/s)/ 4 mitraliere calibrul 7,7 mm, Type 97 (a fost o dezvoltare a celei Type 91. Interesant este faptul ca aceasta mitraliera era influentata de cea cehoslovaca ZB, din care armata japoneza a capturat un numar mare de unitati intre anii 1935-1936, in China si, foarte probabil, de cea britanica, Lewis. Nu de putine ori japonezii au incercat sa creeze propriile variante luand ceea ce li se parea bun in tehnica copiata, facand schimbari minore sau majore. Aceasta tragea cu cartus Arisaka de 174 grame, cu o energie de 3,007 J, dar si cu cartuse incendiare, explozive si trasoare -erau mai grele, avand peste 200 grame si o energie de 3,500 J. Arma avea incarcator modern de 20 de cartuse, usor de schimbat, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 7,7 mm; lungime 1145 mm, teava masurand 700 mm; caneluri 4; greutate 12,4 kg; raza maxima de actiune 3420 m, eficacitate aproximativ 600 m; rata de foc 500 proiectile/minut; realizata in peste 18000 de exemplare intre anii 1937-1945, a fost si-n dotarea trupelor terestre si Marinei), dispuse astfel: una in panoul vitrat din botul aeronavei, doua in partile laterale ale fuzelajului si una in partea inferioara a acestuia/ o cantitate de bombe explozive si incendiare ce depindea de tipul si greutatea bombelor, precum si de cantitatea de combustibil din rezervoare, dar incarcatura normala era stabilita la 2 tone, iar cea maxima nu trebuia sa depaseasca 4 tone (iata exemple de incarcaturi de bombe si torpile ce puteau fi acrosate: 2 torpile de 1500 kg fiecare; 2 bombe de 1500 kg fiecare; 4 bombe de cate 800 kg fiecare; 12 bombe de 250 kg fiecare; 24 bombe de cate 60 kg fiecare; 4000 kg de marfa).
G5N2, avea caracteristici asemanatoare cu prima varianta, dar dispunea, in mod ironic as putea spune, de motoare mai slabe ca putere dar mai fiabile in exploatare, ce se simteau mai bine la altitudini mari, de 1530 CP fiecare, Mitsubishi Kasei MK-4B, 14 cilindri, racit cu aer. Cele 4 motoare Mitsubishi erau capabile sa dezvolte fiecare: 1530 CP la decolare/1480 CP la 2200 m inaltime/1380 CP la 4100 m inaltime, si antrenau cate o elice cu pas constant avand 4 pale. Dealtfel, ambele variante erau submotorizate (motoarele japoneze sufereau la capitolul putere si fiabilitate. Avioanele de vanatoare precum Zero, erau intr-adevar rapide, dar slab protejate cu blindaj, Pilotul nu dispunea de scaun si cupola blindata, motoarele n-aveau carcasa blindata iar rezervoarele de combustibil nu aveau autoetansare. Aceeasi problema se intalnea si la bombardiere, au sacrificat protectia pentru viteza, si-aveau sa plateasca scump pentru asta. Au facut asta in mod cert si datorita motoarelor slabe, abia spre sfarsit scotand si ei motoare mai fiabile si puternice ce permiteau blindarea avioanelor. Era insa prea tarziu si inutil…), ceea ce a dus la anularea productiei in mai 1943.
Doar doua au ramas in varianta bombardier fiind utilizate de catre Marina Imperiala, fara a exista date certe cu privire la cariera lor operationala. Celelalte 4 aeronave au fost transformate in avioane de transport, in inventar aparand sub numele de G5N2-L Shinzan-Kai, si acestea folosite de catre Marina, posibil si pentru transporturi VIP (apar in inventarul Kokutai 1021 de la Baza Aeriana Katori, in Japonia).
G8N Renzan (Lant Muntos), a fost un bombardier greu ce a zburat pentru prima data in octombrie 1944. Acesta a fost realizat de catre firma Nakajima cel mai probabil dupa celebrul bombardier american, B-17 Flying Fortress –avioane adunate de prin junglele Pacificului si arhipelagul nipon, surubarite, sublerite si studiate intensiv. El a venit in urma insistentelor Marinei Imperiale de a avea totusi un bombardier greu cu patru motoare, ce-ar fi trebuit sa poata atinge tinte din adancimea teritoriului inamic. Care teritoriu inamic, ne intrebam noi!? Insulele si atolurile Pacificului cucerite de la ei? N-aveau oricum nicio valoare strategica pentru japonezi, ei pierzand resurse valoroase in apararea acestor insule si insulite –resurse pe care le-ar fi utilizat mai bine in apararea tarii. Asa n-au facut decat sa-i intarzie, este adevarat, cu pierderi ridicate, pe infanteristii marini, marinarii si aviatorii SUA.
G8N Renzan
Spre deosebire de G5N ce s-a dovedit a fi un esec, noul bombardier chiar era relativ reusit, fiind produs intre octombrie 1944-septembrie 1945 in doar 4 exemplare, desi cerinta initiala a Marinei a fost de 64 de unitati. Dar de unde nu-i, nici D-zeu nu da! De unde fabrici care sa nu fi fost bombardate, unele rase de pe fata pamantului, de catre US Air Force si US Navy? De unde resurse materiale si aluminiu, dupa ce populatia civila si-a donat toate oalele si tingirile din acest material? De unde forta de munca calificata? Si, nu in ultimul rand, de unde piloti bine antrenati in conditiile in care inca mai existau avioane, dar nu erau piloti? Veteranii din China si de la Pearl Harbour erau, in marea lor majoritate, hrana pestilor, iar noii recruti insuficient instruiti –multi nu stiau decat sa decoleze si sa aterizeze, nici vorba de lupta aeriana manevriera sau misiuni de bombardament; cei kamikadze stiau chiar mai putin decat astia, ei stiau doar sa decoleze, fiindca de aterizat o faceau doar in cap sau in bot, dupa cum vedeti fiecare picajul unuia de-asta, dar cu siguranta in caz de reusita sau esec, ajungeau ingerasi descompusi in atomi, datorita bombei pe care o zburau. Misiunile de genul “Vant Divin” au fost inutile, iar pierderile provocate americanilor derizorii pentru a putea schimba soarta Imperiului Soarelui Rasare.
Nakajima G8N in constructie
Nakajima G8N, a debutat ca proiect pe data de 1 februarie 1943, si trebuia, conform specificatiilor Marinei (numite 18-Shi), sa depaseasca viteza de 500-530 km/h, sa transporte 8 tone de bombe la o distanta de peste 7000 km si sa urce la 26000 m in doar 10 minute. Frumos, dar productia planificata nu putea fi nicidecum atinsa, dezvoltarea decurgand greu, inclusiv cea a motoarelor, iar cum razboiul se apropia de Japonia prioritare au devenit avioanele de vanatoare, nicidecum bombardierele. Bombardierul s-a nascut prea tarziu cand nu mai era nevoie de el, americanii suflandu-le in ceafa!
Au realizat 4 prototipuri, dintre care nr.3 a fost distrus intr-un bombardament aerian al fabricii Nakajima, celelalte fiind capturate de catre americani, unul fiind dus in State si evaluat, constatandu-se ca avea performante bune, putand produce pagube serioase. In buna traditie americana, a fost botezat “Rita”.
G8N alias „Rita”
G8N Renzan, avea urmatoarele caracteristici: lungime 22,94 m; latime 32,54 m; inaltime 7,20 m; viteza maxima 576 km/h; autonomie 7250 km; rata de urcare 457 m/minut; plafon maxim de serviciu 10200 m; echipaj 10 oameni; greutate: gol 17,40 tone/incarcat 26,80 tone/incarcatura maxima, inclusiv combustibil, aproximativ 30 tone; motor: 4 Nakajima NK9K-L Homare 24, 18 cilindri, racite cu aer, ce puteau genera 2000 CP fiecare, avand turbopropulsor Hitachi si ventilatoare de racire (la sfarsitul razboiului japonezii aveau in dezvoltare un motor cu putere marita la 2200 CP, Mitsubishi MK9A, pe care intentionau sa-l puna pe o noua varianta de “Rita”, numita G8N3 Renzan-Kai, destinat transportului, niciodata finalizat); armament: 6 tunuri calibrul 20 mm, Type 99 -2 in turela dorsala, actionata electric/2 in turela ventrala,actionata electric/2 in turela din coada; 4 mitraliere calibrul 13 mm, Type 2 (copie japoneza a celei germane MG-131: lungime 1,17 m; greutate 17 kg; viteza initiala a proiectilului 750 m/s; rata de foc 900 proiectile/minut; raza maxima de actiune 900 m; greutate proiectil 38,5 grame): 2 in turela vitrata din botul avionului/cate una in partile laterale ale fuzelajului/ o incarcatura maxima de 8-9 tone de bombe (si-asta teoretica). Avea tren de aterizare triciclu.
Type 99, calibrul 20mm
De departe, cel mai impresionant proiect de bombardier cu raza lunga de actiune, dezvoltat doar pe hartie de catre firma Nakajima, a fost cel cu sase motoare, G10N Fugaku.
G10N Fugaku (Muntele Fuji),a aparut ca intentie de dezvoltare din partea Nakajima, in anul 1943. Proiectul a carui utilitate este greu de descifrat, in conditiile in care situatia Japoniei nu era tocmai roza, a purtat numele de casa “Z-bombardier”. Desi a impresionat staff-ul Marinei, care, in prima faza a acordat fonduri si sprijin tehnic (asa cum am mentionat in debutul articolului), uitand ulterior de el, ba chiar ignorandu-l cu totul, din 1944, odata ce Iwo Jima a fost cucerita de catre americanosi, punandu-se de-acum problema realizarii cu prioritate, a avioanelor de vanatoare. Din lipsa de sprijin tehnic, material si financiar, firma Nakajima n-a realizat nici macar un prototip pana la sfarsitul razboiului, doar schite si planuri.
Urma insa sa aiba urmatoarele caracteristici: greutate: 42 tone, fara incarcatura si combustibil/122 tone, cu incarcatura maxima, inclusiv combustibil; echipaj 6-10 oameni; motor: 6 Mitsubishi Ha-44, 36 cilindri, racit cu aer, capabile sa dezvolte fiecare 5000 CP, ce antrenau cate o elice cu pas constant avand 4 pale (motorul n-a fost niciodata gata, drept urmare ar fi beneficiat de o varianta anterioara a acestui motor, numita Ha-50); anvergura 63 m; lungime 46 m; suprafata portanta 330 m patrati; viteza maxima 780 km/h la 10000 m altitudine; altitudinea maxima operationala 15000 m; autonomie 19400 km; armament: 4 tunuri calibrul 20 mm, Type 99/4 mitraliere calibrul 7,7 mm, Type 92/20 de tone de bombe, desi pentru a atinge raza maxima de actiune se calculase ca n-ar fi putut lua mai mult de 5000 de tone.
G10N Fugaku
Desi n-a construit nici macar un prototip, firma intentiona sa realizeze trei variante ale acestui monstru aerian: bombardier greu, transport (ar fi carat cam 300 de militari) si o varianta destinata atacului tintelor terestre ce urma a fi echipata cu tunuri si mitraliere. Productia s-ar fi desfasurat la fabrica Mitaka de langa Tokio, dar totul a fost anulat in iunie 1944.
Teoretic, acest super-bombardier ar fi fost capabil sa atinga Coasta de Vest a SUA, dar, cum n-a fost realizat, expertii americani sunt sceptici. Oricum, niste proiecte frumoase dar prea ambitioase pentru Japonia de-atunci.
WW
Episodul II – „Baroasele” lui Stalin
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
www.world-war-2-planes.com/Nakajima-G…
www.anigrand.com/AA4010_G10N1.htm –
www.aviastar.org › … › Japan › Nakajima –
www.aviationtrivia.info/…/Nakajima–G10N….
www.wwiivehicles.com/…/nakajima–g5n–shi…
www.historyofwar.org/…/weapons_nakajim…