Romania Military

Enciclopedia Armelor: Rechinii Kaiserului. Primii dinti

This entry is part 85 of 110 in the series Enciclopedia Armelor

Episodul LXXXIV – Submarinele germane in Primul Razboi Mondial – partea II-a

 

Primul submarin din lunga serie U-Boot, serie ce s-a intins si in WW II, a fost SM U-1, acesta fiind dat in exploatare pe data de 14 decembrie 1906, cu doar 9 ani inainte de primul razboi mondial.

U-1/U-1 Petrolboot a fost comandat de catre Kaiserliche Marine santierului naval Germaniawerft din Kiel pe data de 3 decembrie 1904, la un pret de cost de 1905000 marci aur (Goldmark). Cunoscut pe santierul naval ca Proiect 119 (Werk 119/Proiect naval Nr.119), submarinul a fost lansat la apa pe data de 4 august 1906. Avea sa fie cumparat de catre Marina cateva luni mai tarziu, pe data de 14 decembrie 1906.

U-1 a fost primul submarin operational din seria U-Boot, acesta fiind la origine un submarin Clasa Karp reproiectat si revizuit de catre inginerul R.L.d’Equevilley Montjustin. Submarinul avea coca cu 10 cm mai mare in diametru si mai bine finisata, uleiul si combustibilul de la rezervoarele externe nu se mai infiltrau in interior, echipamente revizuite si redistribuite, chila de balast marita, motor cu kerosen (in evidentele germane apare drept “Petrol Type 22/Petrol 22”, de fapt, “Parafina”, mai putin volatila decat benzina, insa marinarii ii ziceau simplu, petrol -asa apare de cele mai multe ori in evidente -in loc de cel pe benzina. Acestor submarine li se mai spunea si Petrolboote/Petroleumboote), si avea urmatoarele caracteristici: coca dubla; greutate: la suprafata, 238 tone/in imersiune, 283 tone; lungime: totala 42,40 m/32,50 m coca de presiune; diametrul total 3,75 m; pescaj 3,17 m; 2 arbori port-elice, fiecare elice avand cate 1,30 m in diametru.

U 1 baterii si torpile

Elicele erau cu pas variabil pentru a se controla viteza insa nu s-au dovedit prea fiabile, fiind inlocuite cu elice cu pas fix la modele ulterioare; motorizare: 2 motoare cu kerosen tip Korting, asta fiindca Marina Germana considera ca benzina si vaporii de benzina reprezinta un risc major pentru securitatea echipajului, ceea ce era adevarat, existand nenumarate accidente cu primele submarine dotate cu astfel de motoare. Ca urmare au optat pentru motoarele cu kerosen, considerate a fi mai sigure (incepand insa cu U-19 au fost introduse motoarele Diesel, mult mai economice si sigure in exploatare, asta incepand din anii 1912-1913). Cele doua motoare asigurau cate 200 CP fiecare la 500 rpm (total 400 CP/290 kW), aveau 6 cilindri, erau in doi timpi, si erau folosite doar atunci cand submarinul se deplasa la suprafata.

Pornirea motoarelor dura 5 minute, acestea avand carburatoarele preincalzite, inclusiv cei doi cilindri erau preincalziti electric. Acestor motoare li se mai spuneau in evidente si Petroleummotor/PM/2 motoare electrice Garbe-Lahmeyer (Deutsche Elektromotoren mai tarziu), capabile sa genereze fiecare cate 200 CP (maxim 400 CP) antrenate de bateriile proprii, folosite doar in imersiune, motoare carora li se mai spunea in evidente si Elektromotor/EM (dealtfel, Marina Germana avea la submarine si urmatoarele denumiri: Bugtorpedorohr/BTR/Purtator-lansator de torpile in prova/Tuburi lans-torpile in prova; Hecktorpedorohr/HTR/ Purtator-lansator de torpile in pupa/Tuburi lans-torpile in pupa; Torpedo/Torp/Torpile; Revolverkanone/RK/Tun automat/Tun revolver/Tun cu repetitie); adancime maxima de scufundare 30 m; timp de imersie: normal, 100 de secunde/in caz de alarma, 50 secunde; armament: un singur tub lans-torpila la prova, torpila C06/C06D calibrul 450 mm/rezerva interna 3 torpile; echipaj: 2 ofiteri si 10 marinari/3 ofiteri si 19 marinari (ca nava scoala); viteza maxima: 20 km/h la suprafata/16 km/h in imersiune; autonomie: 2778 km la viteza de 18 km/h, navigand la suprafata/92 km la viteza de 8-9 km/h, navigand in imersiune.

U 1 schite

Compania Korting Brothers a fost infiintata la Hanovra in noiembrie 1871 de catre fratii Berthold si Ernst Korting, primul ocupandu-se de partea financiara iar celalalt, de partea tehnica. Avand doar doi muncitori, cei doi frati au realizat si brevetat imediat unul dintre primele injectoare din lume, ceea ce-a atras comenzi tot mai mmari. Cum atelierul din spatele casei lor nu mai era de-ajuns, in 1872 au inchiriat o fabrica pe strada Celler din Hanovra (astazi, cartierul Oststadt), unde-au inceput sa faca pompe cu motoare cu aburi de 12 CP, injectoare si incalzitoare, angajand 41 de muncitori.

Doi ani mai tarziu, firma produsese deja peste 2000 de astfel de echipamente creandu-si filiale la Londra, Paris, Milano, Genova, Barcelona, Breslau (astazi Wroclaw), Sankt-Petersburg, Viena, Manchester (prima filiala din strainatate, numita Korting Brothers) si Philadelphia (deschisa in anul 1874), In 1880 compania avea 170 de muncitori si 20 de filiale, producand incalzitoare, epuratoare de gaze, conducte de benzina, motoare Diesel, sisteme de franare, multe dintre acestea regasindu-se pe locomotivele si vasele acelor timpuri. Din 1908 aveau sa construiasca in parteneriat cu Hans Holzwarth prima turbina cu gaz experimentala. In 1889 au construit o noua fabrica, mai mare si mai moderna, cu o turnatorie de mare capacitate, la Linden.

Motor tip Korting pentru submarine

 

In imediata apropiere a fabricii si-au creat propria scoala de meserii, numita Kortingsdorf, unde-si specializau si formau forta de munca (in Romania astfel de scoli s-au cam dus. Din cate stiu, Dacia-Renault incearca sa obtina aprobare de la ministere, comitete si comitii, pentru a-si crea un centru de formare la Mioveni. Sa dea Domnu’ sa aiba noroc, macar ei sa faca ceva pentru tinerii far’ de viitor de astazi!). Oricum, la Marea Depresiune, firma Korting a angajat aproximativ 1700 de muncitori si 400 de specialisti, fiind la acea data unul dintre cei mai mari angajatori din regiunea Hanovra, devenind inca de la inceputul secolului XX cel mai important producator si dezvoltator de pompe si injectoare din Germania si Europa. Firma exista si astazi, numindu-se Korting Hannover AG, producand pompe, injectoare, arzatoare, alte echipamente industriale.

Motoarele U-1

Compania Garbe-Lahmeyer&Co/GL, cunoscuta pana in anul 1938 drept Dew-Deutsche Elektrizitats-Werke zu Aachen, a fost fondata in anul 1886 de catre Wilhelm Lahmeyer, acesta parasind-o cativa ani mai tarziu. GL a produs multe tipuri de motoare electrice, generatoare electrice, alternatoare, baterii, demaroare, generatoare si alte echipamente electrice, atat pentru uz civil cat si pentru uz militar, inclusiv pentru submarine. In WW II firma a livrat motoarele electrice pentru submarinele germane, cu deosebire pentru Type VIIC, insa din anul 1973 a fost preluata de catre CGEE Alsthom, incetandu-si productia in cursul anului 1993.

U-1 nava-scoala

La inceputul WW II, in anul 1914, U-1 a fost considerat depasit si, ca urmare, a fost folosit doar  ca nava-scoala, n-a avut la activ nicio patrulare si nicio nava scufundata. Pe data de 19 februarie 1919 submarinul a fost accidental de o alta nava pe timpul unui exercitiu, suferind daune majore ceea ce a dus la vanzarea sa catre Deutsches Museum din Munchen, in prezent fiind restaurat si cu coca sectionata pentru ca vizitatorii sa poata vedea interiorul navei (submarinul a fost demontat si remontat intr-o noua cladire a muzeului realizata intre anii 1921-1923).

SM U-2/U-2 Petrolboot a fost aproape identic cu U-1 insa era cu 50% mai mare decat acesta si dispunea de doua tuburi lans-torpile. Acesta a fost construit pe santierul naval Kaiserliche Werft din Danzig ca Proiect 7 (Werk 7/Proiect naval Nr.7)/DU-7 (alte surse il dau drept Werk 1/DU-1, posibil sa fie asa), in perioada 1906-1908, la un pret de cost de 1548000 marci aur (Goldmark).

U-2

U-2 avea urmatoarele caracteristici: comandat de catre Marina pe 4 martie 1906/lansat la apa pe data de 18 iunie 1908/intrat in dotare 18 iulie 1908/scos din uz pe data de 19 februarie 1919 si vanduta ca fier vechi pe data de 3 februarie 1920 industriasului Hugo Stinnes, in vederea dezmembrarii; coca dubla; greutate: la suprafata 341 tone/in imersiune 430 tone; lungime: totala 54,42 m/coca de presiune 39,30 m; diametrul: total 5,50 m/coca de presiune 3,40 m; pescaj 3,05 m; inaltime 6,62 m; motorizare: doua motoare cu parafina tip Daimler, 6 cilindri in patru timpi, ce dezvoltau 590/600 CP la suprafata (300 CP fiecare), 550 rpm/2 motoare electrice SSW ce dezvoltau 620/630 CP in imersiune (315 CP fiecare), la 685 rpm; 2 arbori port-elice, fiecare elice avand cate 1 m in diametru; viteza maxima: la suprafata 24,40 km/h/ in imersiune 17 km/h; autonomie: 3000 km la viteza de 24 km/h navigand la suprafata/93 km la viteza de 9,30 km/h navigand in imersiune; adancime maxima de scufundare 30 m; timp de imersie: normal, 86 de secunde/in caz de alarma, 50 secunde; armament: doua tuburi lans-torpila la prova, torpile calibrul 450 mm, tip C06/C06D /doua tuburi lans-torpila in pupa, calibrul 450 mm, tip C06/C06D /rezerva interna 6 torpile; echipaj: 3 ofiteri si 19 marinari; submarinul dispunea de o mica barca de salvare; n-a avut la activ nicio patrulare si nicio nava scufundata, fiind folosit doar ca nava-scoala.

Torpila Tip C06/C06D a aparut in anul 1907 si avea urmatoarele caracteristici: greutate: C06 -773 kg/C06D -810 kg; lungime 5,65 m; incarcatura exploziva 122,60 kg TNT; autonomie: C06 -1500 m la viteza de 63-64 km/h/3000 m la viteza de 48 km/h/C06D (D-Dampftorpedo/Torpila cu motor termic)/ -1500 m la viteza de 63-64 km/h/5000 m la viteza de 50 km/h; propulsie: C06 –posibil propulsie cu aer comprimat, presiune 160 de atmosfere, motor Broterhood in 3 cilindri/C06D –cu motor termic; torpilele aveau giroscop (cel mai probabil ii spuneau Geraudlauf-Apparates. Primele experimente legate de giroscoape au fost realizate in anul 1897, sub numele de Obry Gyro), initial acesta era operational la unghiuri cuprinse intre +/-45◦, ulterior au fost modernizate sa fie operationale la unghiuri cuprinse intre +/-90◦; torpilele derivau din C03 (utilizata pe nave de suprafata) insa dispuneau de motoare radiale cu 4 cilindri in loc de 3 cilindri; mecanismul de amorsare a exploziei se facea la contactul cu tinta.

Incepand cu U-19 au intrat in uz torpile de calibrul 500 mm, precum: Tip G6/G6D intrate in uz anul 1911; lungime 6 m; incarcatura exploziva: G6 – 160 kg mixtura de TNT si Hexanit (Hexanitrodifenilamin, un exploziv de mare putere)/ G6D – 164 kg mixtura de TNT si Hexanit (Hexanitrodiphenylamin); autonomie: G6 -2200 m la viteza de 64-65 km/h/5000 m la viteza de 50 km/h/G6D -8400 m la viteza de 50 km/h/3500 m la viteza de 64-65 km/h; propulsie cu motor termic in 4 cilindri: G6 –Decalin (Decahidronaftalina, aditiv de combustibil cu punctul de fierbere la 186◦C)/G6D –Kerosen; torpilele aveau giroscop; Tip G7 intrate in uz anul 1913; calibrul 500 mm; greutate 1365 kg; lungime 7 m; incarcatura exploziva 195 kg de Hexanit (Hexanitrodifenilamin, un exploziv de mare putere); autonomie: 4000 m la viteza de 68 km/h/9300 m la viteza de 50 km/h; propulsie cu motor termic, combustibil Decalin (Decahidronaftalina, aditiv de combustibil cu punctul de fierbere la 186◦C). Din data de 17 martie 1917 avea s-apara varianta E7 avand propulsie electrica, pe baterii, insa n-a devenit operationala desi s-a dovedit a fi performanta, insa avea sa devina operationala, revizuita si modernizata, in Kriegsmarine; torpilele aveau giroscop, operational la unghiuri cuprinse intre +15◦/+90◦.

Torpila G 7

Torpilele germane erau fabricate de catre Siemens, Pintsch, TW (Torpedo Werkstatte, din anul 1891 aici se desfasurau cercetarile cu privire la crearea de noi torpile pentru Marina Germana. La 1 august 1914 aveau comandate 486 de torpile, dintre acestea 357 erau G7), BMAG/Berliner Maschinenbau-AG (initial au produs torpile cu motor Broterhood in 3 cilindri si regulator de adancime, cel mai probabil derivata din torpila Whitehead, testata pentru prima data de catre Marina Germana in iunie 1873. Whitehead Mk.1 a fost adoptata de catre germani sub numele de „35 cm C74” in anul 1876 si atingea viteza de 13 km/h, raza maxima de actiune fiind de 600 m. Ulterior au inceput sa le modernizeze local, la sfarsitul lui 1878 Marina avea deja in dotare 400 de torpile. Mai mult decat atat, Louis Schwarztkopff, un masinist din Fiume, avea sa dezvolte o torpila locala pe baza torpilei Whitehead la TW, aceasta avand urmatoarele performante: calibrul 350 mm; greutate 273 kg; greutate incarcatura exploziva 14 kg; lungime 4,50 m; viteza maxima 31-32 km/h; autonomie 400 m; intrata in dotarea Marinei sub numele de C84A/B; s-a exportat in China, Suedia, Spania, Japonia, Marea Britanie, 50 de exemplare pentru evaluare; in august 1888, cel putin 2000 de exemplare erau in uz).

Giroscop torpila G 7

Type U-3/SM U-3 a fost cel de-al treilea tip de U-Boot creat de catre germani si a constat in doar doua unitati, acest tip fiind cunoscut ca Proiect 12/DU-2 pe santierul naval Kaiserliche Werft din Danzig. U-3 a fost pus pe cala in 1907 si lansat la apa pe data de 27 martie 1909, intrand in dotarea Marinei doua luni mai tarziu, pe data de 29 mai 1909. In perioada 1 august 1914-11 noiembrie 1918, submarinul a servit ca nava scoala. Avea sa se predea britanicilor, iar pe data de 1 decembrie 1918 avea sa se scufunde accidental pe cand era remorcat la Preston in Lancashire, pentru dezmembrare. A avut urmatoarele caracteristici: pret de cost 1629000 marci aur (Goldmark); coca dubla; greutate: la suprafata 421 tone/in imersiune 510 tone; lungime: totala 51,30 m/45 m coca de presiune; diametrul: total 5,60 m; pescaj 3,05 m; motorizare: doua motoare tip Korting, 8 cilindri, doi timpi, combustibil parafina, fiecare motor generand 300 CP la suprafata (total, 600 CP) la 550 rpm/2 motoare electrice Siemens-Schukert ce putea genera fiecare cate 510 CP in imersiune (total, 1020 CP) la 600 rpm.

U-3

Viteza maxima: 21,90-22 km/h navigand la suprafata/17,40 km/h navigand in imersiune; autonomie: 3300 km la viteza de 22 km/h navigand la suprafata/93 km la viteza de 9,30 km/h navigand in imersiune; adancime maxima de scufundare 30 m; submarinul dispunea de o barca de salvare; echipaj 3 ofiteri si 19 marinari; armament: 4 torpile calibrul 450 mm, doua prova si doua pupa, rezerva interna 6 torpile/un tun montat pe punte din anul 1915, tip “5 cm SK L/40” sau “5 cm40/Tbts KL/40” (din anul 1913) cu urmatoarele caracteristici: calibrul 50 mm; greutate: SK/L40- 280 kg incluzand afetul/Tbts KL/40 -280 kg incluzand afetul (probabil ca era de tip C14, o certitudine la Clasa UB-18), 191 de exemplare produse; lungime 2 m; lungimea tevii 1,83 m; rata de foc 10 proiectile/minut; greutate proiectil HE, 1,75 kg; viteza initiala a proiectilului 656 m/s; rezerva interna de proiectile diferea in functie de submarin, spre exemplu la UB-18 aceasta era de 200 de proiectile.

SK/L40 a fost conceput in anul 1892 si adaptat utilizarii pe nave (initial a dotat: crucisatoarele din Clasa Gefion si Clasa Hela; vedetele torpiloare din Clasa S-7/66/82/90, Clasa A-1, Clasa D-1/7/9/10) si submarine (din anul 1913, Tbts KL/40. A dotat masiv Clasa UB-18); raza maxima de actiune cu proiectil HE: 4840 m la elevatie de 12◦/6200 m la elevatie de 20◦; elevatia tunului cuprinsa intre -5◦/+20◦, tunul era operat manual. U-3 a fost primul submarin german dotat cu tun pe punte, nava nu a avut nicio patrula si nicio nava scufundata. U-4/SM U-4 era frate cu U-3, pus pe cala in data de 13 august 1907 (Proiect 12/DU-3), lansat la apa pe 18 mai 1909 si intrat in dotarea Marinei pe 1 iulie 1909. A fost scos din uz si casat incepand din data de 27 ianuarie 1919, fara a avea cariera operationala ca nava de razboi ci doar ca nava-scoala.

 U-1 camera de control

Type SM U-5 a fost prima nava din Clasa U-5, patru unitati construite pe santierul Germaniawerft din Kiel (U-5/6/7/8) in perioada 1908-1911. Type U-5 (Werk 147) avea urmatoarele caracteristici: pret de cost 2540000 marci aur (Goldmark); coca dubla; greutate: la suprafata 505 tone/in imersiune 636 tone; lungime: totala 57,30 m/43,10 m coca de presiune; diametrul: total 5,60 m/coca de presiune 3,75 m; pescaj 3,55 m; motorizare: doua motoare tip Korting, 8 cilindri, doi timpi, combustibil parafina, fiecare motor generand 450 CP la suprafata (total, 900 CP) la 550 rpm sau doua motoare tip Korting, 6 cilindri, doi timpi, combustibil parafina/2 motoare electrice Siemens-Schukert ce puteau genera fiecare cate 520 CP in imersiune (total, 1040 CP) la 600 rpm; viteza maxima: 24,80 km/h navigand la suprafata/18,90 km/h navigand in imersiune; autonomie: 6100 km la viteza de 17 km/h navigand la suprafata/102 km la viteza de 8,30 km/h navigand in imersiune; adancime maxima de scufundare 30 m; submarinul dispunea de o barca de salvare; echipaj 4 ofiteri si 24 marinari; armament: 4 torpile calibrul 450 mm, doua prova si doua pupa, rezerva interna 6 torpile/un tun montat pe punte “3,7 cm Hotchkiss”

(pe afet fix sau transportabil pe afet cu roti spitate din lemn, tunul fiind fabricat de catre Hotchkiss&Cie/Franta incepand din anul 1873. Tunul dispunea de un cheson cu munitie tras de catre cai, acesta transportand 110 proiectile. Din anul 1880 acest tun a inceput sa fie folosit de catre fortele navale ale Frantei, Germaniei si Tarilor de Jos, dotand de obicei nave de dimensiuni mici si medii, precum vedete torpiloare si nave de patrulare. Dupa anul 1893, Marina Germana a adoptat aceste tunuri sub numele de “5 cm L/40” pe nave de mici dimensiuni, insa din anul 1906 avea sa le inlocuiasca, in mare masura, cu tunul cu tragere rapida “5,2 cm L/55”. Initial tunul a fost construit de catre firma Gruson, achizitionata de catre Krupp in anul 1893. Marina Germana mai folosea si tunul Gatling cu cinci tevi, “3,7 cm Rev.K/Revolverkakone/Tun cu Repetitie”, arma provenind de la Armata, putand trage 43 de proiectile/minut la maxim 1800-2000 m distanta, un incarcator avand 10 proiectile Type C97/3,7 cm Masck.K/37 mm Maxim Automatic Cannon, incarcatorul cantarind aproximativ 8 kg. Proiectilul avea urmatoarele caracteristici: inaltime 9,20 cm, calibrul 37 mm, greutate 165 grame, fabricat Patronenfabrik Karlsruhe din ianuarie 1903. Arma a fost produsa sub licenta Hotchkiss&Cie/Franta de catre Krupp, si a dotat vedetele torpiloare incepand cu anul 1893. Krupp a vandut aceste tunuri in Turcia dupa cum urmeaza: 1904, 10 exemplare; 1905, 12 exemplare; 1906, 4 exemplare; 1907, 4 exemplare. Nu este cert daca submarinele germane au avut si tunuri Gatling pe punte, cel mai probabil ca n-au avut, acestea regasindu-se doar pe nave de suprafata. In 1914 infanteria germana folosea astfel de tunuri in transee, acestea regasindu-se si pe unele Zeppeline. Spre exemplu, 3 Royal Saxon Infanterie-Regiment “Prinz-Regent Luitpold von Bayern” avea 6 Revolverkanone in transee la sfarsitul lui octombrie 1914, acestea fiind dispuse pe afet cu roti spitate din lemn); comandant, Kapitanleutnant Johaness Lemmer (grad primit pe data de 19 septembrie 1912); nava a servit in cadrul 1 Flotille fiind comandata pe data de 24 august 1908, lansata la apa pe 8 ianuarie 1910 si intrata in dotarea Marinei pe 2 iulie 1910.

U-6

Nava a avut doua patrulari si nicio nava inamica scufundata, avea sa se scufunde accidental pe data de 18 decembrie 1914 in Canalul Manecii, dupa ce-a lovit o mina imersata, n-a existat niciun supravietuitor. U-6 a fost comandat in anul 1908, lansat la apa pe 18 mai 1910, intrat in uzul Marinei in august 1910 si scufundat pe data de 15 septembrie 1915 cu o torpila de catre submarinul britanic E-16 pe coasta Norvegiei. U-7 a fost comandat in anul 1909, lansat la apa pe 28 iulie 1910, intrat in uzul Marinei in iulie 1911 si scufundat pe data de 21 ianuarie 1915, fiind torpilat accidental de catre submarinul german U-22 in Marea Nordului (26 de membrii ai echipajului pierzandu-si viata. Colegii germani l-au confundat cu un submarin britanic).

U 7

U-8 a fost comandat in anul 1909, lansat la apa pe 14 martie 1911, intrat in uzul Marinei in iunie 1911 si scufundat pe data de 4 martie 1915 de catre distrugatoarele britanice HMS Maori/H-16 (1035 tone) si HMS Gurkha (Clasa Tribal, 880 tone) in largul Vame Light langa Folkestone, in Canalul Manecii, echipajul fiind salvat in intregime si internat. Fata de U-5, celelalte trei unitati au fost dotate cu cate un tun 5 cm SK L/40.

Type SM U-9 a fost prima nava din Clasa U-9, patru unitati construite pe santierul Kaiserliche Werft din Danzig (U-9/10/11/12) in perioada 1908-1911. Type U-9 (Werk 4) avea urmatoarele caracteristici: pret de cost 2140000 marci aur (Goldmark); coca dubla; greutate: la suprafata 493 tone/in imersiune 611 tone; lungime: totala 57,38 m; diametrul: total 6 m; pescaj 3,13 m; motorizare: doua motoare tip Korting, 8 cilindri, doi timpi, combustibil parafina, fiecare motor generand 450 CP la suprafata (total, 900 CP. Foarte probabil generau chiar 1000 CP amandoua) la 550 rpm sau doua motoare tip Korting, 6 cilindri, doi timpi, combustibil parafina/2 motoare electrice Siemens-Schukert ce puteau genera fiecare cate 520 CP in imersiune (total, 1040 CP.

Foarte probabil generau chiar 1160 CP fiecare) la 460 rpm; doi arbori port-elice fiecare elice avand cate 1,45 m in diametru; viteza maxima: 26,30 km/h navigand la suprafata/15 km/h navigand in imersiune; autonomie: 6020 km la viteza de 17 km/h navigand la suprafata/102 km la viteza de 8,30 km/h navigand in imersiune; adancime maxima de scufundare 50 m; submarinul dispunea de o barca de salvare; echipaj 4 ofiteri si 25 marinari; armament: 4 torpile calibrul 450 mm, doua prova si doua pupa, rezerva interna 6 torpile/un tun calibrul 50 mm (5 cm SK/L40) la prova/un tun calibrul 37 mm (3,7 cm Hotchkiss) la pupa/12 mine (martie-decembrie 1916); submarinul a servit in 1 Flottile si-a avut drept comandanti pe Kapitanleutnant Otto Eduard Weddigen (intre 1 august 1914-11 ianuarie 1915. Ulterior a trecut la comanda lui U-29, in perioada 16 februarie 1915-18 martie 1915. Cu U-29 a cazut la datorie in nordul Scotiei la Fair Island, in Marea Nordului, pe data de 18 martie 1915, chiar la prima sa misiune cu noua nava. Periscopul submarinului a fost zarit de oamenii de veghe de pe cuirasatul HMS Dreadnought care la si pintenat, U-29 fiind sectionat in doua s-a scufundat rapid, n-au existat supravietuitori) si pe Oberleutnant zur See, Johannes Spiess (Kapitanleutnant din data de 13 decembrie 1917, a comandat U-9 in perioada 12 ianuarie 1915-19 aprilie 1916.

A comandat si urmatoarele submarine: U-19 intre 11 august 1916-4 iulie 1917; U-52 intre 19 septembrie 1917-29 octombrie 1917; din nou U-19 intre 17 noiembrie 1917-31 mai 1918; U-135 intre 20 iunie 1918-11 noiembrie 1918. A decedat pe data de 30 martie 1972 la Hamburg, in palmaresul sau fiind trecute 39 de nave insumand 77455 de tone. Cat timp s-a aflat la comanda lui U-9, si-a trecut in palmares 13 nave insumand 8635 de tone, precum: 10 nave mici de pescuit, traulere de 147-191 de tone botezate Bob White, Coquet, Hector, Hero, Iolanthe, Northward Ho, Progress, Rugby, Straton, Merrie Islington, in perioada 3-6 mai 1915, toate in Marea Nordului, echipajele fiind crutate. Aceste traulere au fost scufundate cu tunul/3 nave cargo britanice: Don – de 939 de tone pe data de 8 mai 1915, torpilat la 13 km est de Coquet Islands/Northumberland, Marea Nordului; Queen Wilhelmina – de 3590 de tone, pe data 8 mai 1915 in largul Farne Islands, in Marea Nordului; Serbino – de 2205 tone pe data de 16 august 1915 in Marea Nordului/un puitor de mine sau nava auxiliara de 1080 de tone apartinand Marinei Tariste, botezat Dago, torpilat la Osmussaar/Estonia in Marea Baltica, pe data de 5 noiembrie 1915); nava a fost comandata santierului in anul 1908, lansata la apa pe data de 22 februarie 1910 si intrata in dotarea Marinei pe 18 aprilie 1910. In data de 26 noiembrie 1918 submarinul s-a predat britanicilor, fiind casat in Golful Morecambe din Lancashire in anul 1919; a avut 7 patrulari, scufundand 13 nave comerciale insumand 8636 de tone si 5 nave de razboi insumand 44173 de tone, insa din aprilie 1916 a fost retras din “prima linie” si utilizat ca nava-scoala.

Kapitanleutnant Otto Weddigen era un as si autorul unei ispravi nemaivazute si nemaiauzite pana pe data de 22 septembrie 1914 cand, aflandu-se cu U-9 in patrulare pe Broad Fourteens (o zona situata in sudul Marii Nordului unde adancimea marii este constanta, 26 m), a avut “norocul” sa dea peste un escadron format din trei crucisatoare britanice vechi din Clasa Cressy (lui Weddigen nici nu i-a venit sa creada peste ce pleasca a dat, basca ca navele erau aliniate una langa cealalta si inaintau drept, fara sa navigheze in zig-zag pentru a face dificila torpilarea lor de catre un submarin inamic, asa cum ar fi trebuit) si-anume: HMS Aboukir; HMS Hogue; HMS Cressy.

HMS Aboukir

Aceste nave vechi (erau construite in perioada 1898-1902), fara cuirasa adecvata si cu viteza scazuta erau poreclite in batjocura chiar de catre propriile echipaje, “Escadra nadelor vii”, si-asta fiindca cu totii erau constienti ca-i prea de-ajuns o torpila germana ca sa le vina de hac oricareia dintre ele, ei insasi fiind candidati fara voie la o vizita (doar dus, nu si-ntors) pe taramul pestilor si al altor vietati ale lui Neptun (din nefericire, peste 1400-1459 de ofiteri si marinari de pe cele trei crucisatoare aveau sa piara, toate fiind scufundate in mai putin de o ora sau aproximativ 75 de minute dupa unele surse, U-9 tragand 6 torpile. Aceasta actiune considerata si astazi printre submarinistii tuturor Flotelor ca fiind “ceva remarcabil”, a zguduit din temelii Amiralitatea britanica, optica idioata cum ca submarinele ar fi arme care “n-au onoare” disparand rapid ca magarul in ceata. Pentru amiralii britanici submarinele incetasera a mai fi doar “simple jucarii”). Ei bine, aceste crucisatoare erau oarecum “rude” cu Lusitania (o alta nada vie in greutate de 45000 de tone, a carei torpilare de catre U-21 pe data de 7 mai 1915 in apropierea coastei de sud a Irlandei, a avut un rol insemnat in intrarea Americii in razboi, ceea ce s-a intamplat doi ani mai tarziu), avand in comun faptul ca dispuneau de mari compartimente longitudinale neprotejate ce se inundau rapid.

Revenind la isprava lui U-9, prima torpila a incasat-o crucisatorul HMS Aboukir la babord, aceasta aflandu-se la doar 500 m de submarin, batrana nava inundandu-se rapid si inclinandu-se la 20◦, ceea ce a dus la oprirea motoarelor (toate crucisatoarele aveau propulsia asigurata de carbune. Era ora 7.20, torpila explodand la 31 de secunde dupa lansare). Comandantul navei, Capitan Drummond, a crezut initial c-au lovit o mina plutitoare cu antene, facand o greseala imensa, a ordonat celorlalte doua nave sa se apropie si sa ajute la salvarea echipajului. Spre ghinionul lor, marinarii de pe HMS Aboukir, nava aflata in agonie si pe cale de a se scufunda, au descoperit ca doar o singura barca de salvare mai era intreaga, celelalte fiind facute praf de explozia torpilei, astfel ca bietii nenorociti au fost nevoiti sa sara in apa rece a Marii Nordului, unde sansele de supravietuire erau mici datorita hipotermiei ce se instala rapid. Insa n-aveau ce face decat sa sara si sa se roage a fi salvati de catre camarazii de pe navele surori, salvare ce n-avea sa mai vina, nava rasturnandu-se cu chila in sus, s-a scufundat in doar 25 de minute, luand cu ea in adancuri 527 de suflete ce n-au mai apucat sa paraseasca crucisatorul.

Cu atentia celorlalte nave indreptata spre drama de pe HMS Aboukir, capitanul Weddigen si-a pozitionat meticulos submarinul pentru o alta lovitura, “norocosul” fiind de aceasta data, HMS Hogue. A tras doua torpile spre nava ce se afla la doar 250 m distant, ce-au lovit crucisatorul exact la centru, inundandu-se rapid sala motoarelor, cazanele sub presiune fiind adevarate bombe odata ce-ar fi luat contact cu apa rece a marii. Capitanul Nicholson, comandantul HMS Hogue, a suspectat imediat un atac venit din partea unui U-Boot insa a facut si el o mare greseala, a crezut ca HMS Aboukir statea ca o pavaza intre nava lui si submarinul atacator, ordonand lasarea barcilor la apa doar cu echipajele ce le deserveau, asta pentru a putea lua la bord cati mai multi supravietuitori de pe epava aflata in curs de a se scufunda. Fara voia sa si-a condamnat propriul echipaj la pieire. Datorita faptului ca U-9 a tras doua torpile i-a afectat asieta (ceea ce era cat pe-aici sa duca la ridicarea brusca la suprafata a navei, insa ofiterul mecanic a reusit sa tina nava in imersiune perfect orizontala prin mutarea centrului de greutate –marinarii erau trimisi la prova sau la pupa in functie de necesitate. Submarinul se afla la adancimea de 15 m) si, se pare, ca submarinul ar fi fost totusi zarit/localizat de marinarii de pe HMS Hogue care au si deschis focul asupra sa fara sa-l loveasca. Fara noroc, HMS Hogue a fost lovit si el de doua torpile scufundandu-se in doar 10 minute.

Ramas singur, HMS Cressy la ordinul capitanului Johnson, a oprit pentru salvarea naufragiatilor, observand prea tarziu periscopul submarinului U-9. Ordinul de punere a navei in mars si interceptarea submarinului a venit prea tarziu, U-9 lansase deja 2 torpile, prima l-a ratat dar a doua torpila a lovit in plin la tribord. Desi nu a fost o lovitura fatala, Weddigen s-a intors si a tras ultima sa torpila, cea din pupa, lovitura fiind fatala, crucisatorul scufundandu-se in doar 15 minute. Drama a costat vietile a 1459 de marinari, doar 837 de oameni fiind salvati de catre traulere de pescuit si alte nave comerciale aflate intamplator in apropiere. A fost o lovitura devastatoare pentru prestigiul Royal Navy la doar doua luni de la inceperea Marelui Razboi. O lovitura ce-avea s-aduca schimbari in strategia Marinei insulare, patrulele cu nave mari precum crucisatoarele si cuirasatele fiind interzise, acestea avand ordin sa nu depasesca apele sigure si raza de protectie a distrugatoarelor de escorta.

Ba mai mult decat atat, marilor nave le era interzis sa navigheze in linie dreapta, acestea, in orice moment, trebuind sa navigheze in zig-zag cu viteza de minim 13 noduri (24 km/h). Acest dezastru a fost un dus rece pentru Amiralitatea britanica, chiar si pentru Winston Churchill, pe-atunci Prim Lord al Amiralitatii. Devenise limpede pentru toti ca din moment ce erau capabile sa scufunde trei crucisatoare aproape simultan, submarinele germane erau categoric capabile sa faca ravagii de-a lungul vitalelor rute comerciale ale Angliei. Submarinul s-a impus ca arma ofensiva puternica si de temut, razboiul naval schimbandu-se radical odata pentru totdeauna.

Si strategia Kaiserliche Marine avea sa se schimbe, regulile cunoscute in mod neoficial ca “Regulamentul crucisatorului”, acceptate de catre toate fortele navale serioase, nu mai erau de-acum viabile. Pana la acel moment, conform atat conventiilor internationale existente la acea data cat si practicilor traditionale marinaresti, o nava militara apartinand unei puteri aflate in razboi avea dreptul sa intercepteze orice cargou sau pachebot intalnit in cale, somandu-l sa se opreasca printr-o lovitura de tun trasa in aer. Dupa perchezitionarea calei, daca arbora pavilionul unei tari neutre si daca nu transporta marfuri destinate inamicului, vasul abordat era lasat sa-si continue drumul. Daca insa la pupa flutura drapelul unui stat inamic, echipajul si eventualii pasageri erau luati prizonieri, iar vasul, cu toata incarcatura sa, devenea prada de razboi. Aceste reguli se refereau strict la intalnirile dintre navele militare de suprafata si vasele civile comerciale sau de pasageri neinarmate.

Din anul 1914, odata cu introducerea in lupta de catre germani a submarinelor, Churchill a ordonat ca un numar de vase comerciale sa fie inarmate, astfel ca U-Boot-urile, din motive de siguranta, nu mai respectau “Regulamentul crucisatorului”, fiindca daca avea “norocul” sa dea peste un trauler inarmat avea toate sansele sa se transforme din vanator in vanat, fiind totodata pentru germani pretextul ideal de a-si lansa fara niciun avertisment torpilele. Kaiserliche Marine era gata de “razboiul economic” (oricum deja “luptau” cu navele civile), streangul din strafundul marilor, submarinele, urmau sa gatuie incet dar sigur Marea Britanie. Razboiul submarin total avea sa-nceapa insa, oficial, din februarie 1917, submarinele primind dreptul la “vanatoare libera”, inclusiv asupra navelor civile. Initiatorii acestuia, conform germanilor, ar fi insa tocmai britanicii.

Desi pare neverosimil, ar putea fi totusi adevarul fiindca, in mare secret, Amiralitatea britanica recomanda tuturor navelor comerciale insulare ce veneau din America, Africa, Asia sau Australia, sa acopere cu vopsea indicatia portului de origine, aceasta figurand intotdeauna la pupa. Odata ajunsi in apele teritoriale ale Angliei unde misunau U-Boot-urile, capitanii aveau indicatia de a impinge si mai departe deghizarea arborand un pavilion neutru. Exista surse care afirma ca intr-o corespondenta dintre Amiralitate si firma Cunard, posesoarea Lusitaniei, se mentioneaza in mod clar urmatoarele: “Comunicati tuturor ca drapelul caruia trebuie sa i se acorde preferinta este cel american”. Sa fi fost doar o intamplare ca Lusitania a fost torpilata? Istoricii sunt pro si contra, existand dovezi ca pachebotul n-ar fi fost tocmai “curat” si, din aceasta cauza, a devenit victima. In sfarsit, chiar si Churchill afirma in lucrarea “The World Crisis” (Criza Mondiala) aparuta la cativa ani dupa Versailles, urmatoarele: “Cu un camp vizual deficitar, U-Boot-ul in submersie risca intr-o mare masura sa confunde vasele britanice cu cele neutre, ucigandu-le echipajele si punand astfel Germania in conflict cu alte mari puteri”. Sa fi fost asta manevra britanicilor pentru a atrage SUA in razboi? Posibil, fiindca tot Churchill ne spune, citez: “Manevra care-ti aduce un nou aliat este la fel de utila ca si cea care duce la castigarea unei batalii”.

Revenim la U-9, acest submarin trecandu-si in palmares pe data de 15 octombrie 1914 pe HMS Hawke langa Aberdeen, un vechi crucisator usor blindat, 500 de ofiteri si marinara pierzandu-si viata (Clasa Edgar, lansat la apa pe 11 martie 1891, de 7890 de tone si 118 m lungime. Nava devine “vedeta” in urma ciocnirii accidentale cu pachebotul RMS Olympic apartinand White Star Line, pe data de 20 septembrie 1911, la Solent, la comanda, Comandor W.F.Blunt. In urma coliziunii, HMS Hawke s-a ales cu prova facuta praf, aceasta trebuind sa fie inlocuita), aceasta nava facand parte din Escadronul 10 Crucisatoare aflat in sudul Marii Nordului, a carui misiune era de a proteja un convoi ce transporta trupe spre Europa, acesta venind din Canada. Pe 15 octombrie escadronul de crucisatoare se afla in apropiere de Aberdeen desfasurat in linie, navele aflandu-se la intervale de aproximativ 18 km.

La ora 9.30, HMS Hawke a oprit ca sa ridice corespondenta trimisa cu o barca de pe nava Endymion. Dupa ridicarea corespondentei, crucisatorul a pornit sa navigheze cu viteza de 24 km/h pentru a-si recupera locul in escadra, fara a naviga in zig-zag asa cum cerea regulamentul. Aflat inca departe de escadra sa, la ora 10.30 a fost lovit de o singura torpila lansata de U-9, producand rapid inundarea navei si rasturnarea acesteia. Restul Escadrei a sesizat prezenta submarinelor germane in zona doar atunci cand nava sora a lui HMS Hawke, botezata HMS Theseus (intrata in dotarea Royal Navy pe data de 14 ianuarie 1896) a fost atacata fara succes. Acest atac a determinat Escadra s-o stearga rapid, in mare viteza, spre nord-vest, indreptandu-se spre marea baza navala de la Scapa Flow (Orkney Islands, Scotia). Faptul ca HMS Hawke n-a mai aparut a determinat trimiterea in cautarea sa a distrugatorului HMS Swift (intrat in dotarea Royal Navy in august 1910, de 2207 tone si 107/108 m lungime), acesta reusind sa recupereze un ofiter si 21 de marinari aflati pe o pluta, alti 49 de supravietuitori fiind recuperati de catre o nava comerciala sub pavilion norvegian, insa 526 de ofiteri si marinari si-au pierdut viata (26 de ofiteri si 500 de marinari). 4 ofiteri, inclusiv comandantul navei, Capitan Hugh Williams, au fost salvati.

Va urma…

 Episodul LXXXV – Rechinii Kaiserului. Atacul.

    WW  

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.deutsches-museum.de/en/collections/…/u1

www.navypedia.org/…/germany/ger_ss_u1.htm

www.heiszwolf.com/subs/plans/plans.html

www.uboat.net/history/wwi/

www.uboat.net

www.wfa-eastcoast.org/World-War-I-Submarin..

www.pinterest.com/…/ww1germanu-boat-war

www.scarboroughsmaritimeheritage.org.uk/me

www.wfa-eastcoast.org/World-War-I-Submarin

https://www.friends-amis.org/…/191-wwiu-boa

www.worldnavalships.com/u-boats.htm

www.battleships-cruisers.co.uk/u-boats.htm

www.naval-history.net/WW1MedalsGer-PlM.htm

www.overthefront.com/…/militaryranks/germa..

www.navypedia.org/ships/…/ger_submarines.ht…

www.cs.kent.edu

www.warrelics.eu

www.warshipsww2.eu

www.colorantshistory.org/SubmarineDeutschla

www.alternatehistory.com/…/showthread.php?t…

adventures-of-the-blackgang.tumblr.com

deutscher-historischer-jahrweiser.de/marine/u-boot-typen.htm

www.navweaps.com/…/WTGER_PreWWII.htm

www.navypedia.org/ships/…/ger_submarines.ht

perdurabo10.tripod.com
www.navweaps.com/…/WNGER_88mm-30_sk

www.lovettartillery.com/8.8cm_Schnellfeuer_K..

 

 

Series Navigation<< Enciclopedia Armelor: Rechinii Kaiserului – primii dintiEnciclopedia Armelor: Rechinii Kaiserului – Atacul! >>
Exit mobile version