Revenim la seria ofițerilor de excepție ai Armatei Române, însă voi face o introducere ușor diferită față de ceea ce ne-am obișnuit. De ceva timp după cum ați observat dragi cititori nu am mai fost extrem de critic la adresa ministerului pe aceste teme. Cu o floare nu se face primăvară însă am văzut ceva în mișcare în direcția corectă, mai o bază numită după Bâzu Cantacuzino, mai o pomenire acolo unde trebuie, mai o istorie trecută pe făgaș corect. Poate aceste aspecte plus subiectivismul meu, echivalentul lui „blindspot” în engleză, legat de Armata Română și uniforma militară m-au făcut poate să trec cu vederea și anumite sincope. Ei domnilor, am venit cu bâta de data aceasta.
Toată această serie la care muncesc de ani de zile, este compusă din ofițeri de excepție care în proporție de 95% au murit în închisorile comuniste. Nu au putut sa-și trădeze jurământul dat, cu atât mai mult să se pună în slujba unei puteri de ocupație. Cei care au supraviețuit, acei 5%, au trăit în obscuritate nemeritată, cu medalii pe piept, toate dobândite prin sânge, moarte dar și bărbăție respectiv demnitate. Nu voi putea scrie niciodată despre acei ofițeri care au făcut carieră în comunism, despre cei care oricum o învârtim și-au trădat camarazii și jurământul.
În aceste condiții consider incalificabil gestul MApN de a pune titlul de „veteran de război” lângă numitul Radu Theodoru. Eu nu ii voi mai folosi gradul niciodată, este o rușine pentru demnitatea de general ca acest individ să mai fie asociat într-un fel cu Armata Română. Ajuns general pe filieră politică, fiind în rezervă din vremuri imemoriale, nimic mai mult decât un oportunist de prima mână pe filieră naționalistă – PRMistă. MApN nu a făcut nici un efort în acești ani, văzând totuși pozițiile sale clare pro-Stalin, pro dictatură, de a clarifica situația acestui individ mai ales statutul său de „veteran de război”. Nici măcar în ceasul al 12-lea când asupra acestui individ planează suspiciuni de trădare, respectiv de răsturnare a ordinii constituționale din Romania. Este cert că datorită vârstei, acte materiale în acest sens nu a efectuat, însă chiar și la vârsta senectuții în locul fericirii traiului în libertate și democrație, găsim tot apeluri și apologii unei dictaturi odioase. Dar ce să ne mai așteptăm atunci când președintele asociației veteranilor de război erau un ofițer ex-ministru comunist, revenit în România cu diviziile TV și HCC, omniprezent la toate evenimentele și comandorul pe atunci Dobran ne spunea din obscuritate cu vocea sa blândă și demnă, cum 3000 de lei pensie ii este suficient.
Revenind, trebuie să trecem în revista noastră de front dragi camarazi pe un general cu doua trese echivalent al stelelor de azi din alte vremuri, respectiv pe generalul de divizie Mihail Voicu. Cel care va deveni generalul Voicu s-a născut în anul 1890 în comuna Hângulești din județul Râmnicu-Sărat. Urmează liceul județean și apoi este admis la școala de ofițeri de Artilerie, Geniu și Marina în anul 1910. Devine absolvent în anul 1912 și este avansat la gradul de sublocotenent primind repartiție la Regimentul 16 Artilerie apoi la Regimentul 2 Obuziere.
În anul 1913 participă alături de unitatea sa la cel de-al doilea Război Balcanic. Este avansat la gradul de locotenent în anul 1915. La intrarea României în primul Război Mondial este transferat la Regimentul 1 Artilerie Grea pe funcția de comandant de baterie. Regimentul 1 Artilerie Grea din organigrama Diviziei 1 Infanterie participă la acțiunile militare de pe frontul românesc și acționează decisiv în sprijinul diviziei la Bătălia de la Mărășești. După anul 1917 calitățile tânărului locotenent sunt observate și este avansat la gradul de căpitan și mutat în cadrul Marelui Cartier General.
După război devine profesor al Centrului de instruire al Artileriei-Mihai Bravu și este avansat la gradul de maior. În mod excepțional maiorul devine comandant al Regimentului 35 artilerie, funcție prevăzută cu gradul de colonel și de regula ocupată de un locotenent-colonel promovabil. așteptând înaintarea în grad. În 1930 este avansat la gradul de lt-colonel și își dezvoltă în continuare abilitățile de comanda la eșalon de regiment, respectiv Regimentul 2 Artilerie grea și apoi Regimentul 24 Artilerie. Se ferește de orice chestiune politică motiv pentru care nu intră în grația Regelui Carol al II-lea. Este avansat la gradul de colonel în anul 1936 iar în 1938 este numit șef de serviciu în cadrul Marelui stat Major. Fiind un om provenit prin excelență din funcții de comandă, se întoarce rapid în 1939 înapoi la structuri operative, și este numit comandant al Brigăzii 5 Artilerie.
Începutul celui de-al doilea Război Mondial îl găsește tot la brigada ante menționată, din organigrama Diviziei 5 Infanterie, structură pe care o va comanda până în 1942 . Divizia intră în subordinea Corpului 11 German, Armata a 11-a din 1941 și înregistrează succese în Basarabia avansând până la Stalingrad. Colonelul Voicu este apreciat de comandații săi și este propus pentru acordarea Ordinului „Coroana României”, distincție pe care o și primește în ianuarie 1942. Este avansat în același an, în octombrie la gradul de general de brigadă. Primește comanda artileriei Diviziei 21 infanterie tot în 1942 iar pana în 1943 a fost numit comandant al artileriei Corpului 4 de Armata. Din 1943 este numit comandant al Diviziei 14 infanterie până în anul 1944. Din 1944 este numit comandant al Diviziei 2 Infanterie funcție pe care o va ocupa până în 1945. După 23 august 1944, generalul continua lupta pe frontul de vest până în zona Budapestei. Fiind un militar “pur sânge”, fără crez politic sau aparența ideologică devotamentul său pe ambele fronturi unde Armata Română a purtat lupte este recompensat cu distincția supremă a Regatului României, Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a la 4 august 1945.
Fiind un militar extraordinar de capabil și credincios jurământului față de țară, în mod evident este vizat de epurările pe rit stalinist începute la finalizarea războiului. Generalul Voicu este pus la dispoziție pe baza legii 433 din 1946 privind excesul de cadre în condițiile demobilizării, legislație prin care s-au operat respectivele epurări astfel încât corpul ofițeresc să fie compus strict din persoane obediente ocupației sovietice. Într-un ultim act în fața tăvălugului roșu, Regele Mihai îl avansează pe generalul de brigada Voicu la gradul de general de divizie în 1947, luna aprilie. Drept “răsplată” atât Regelui, ultimul obstacol în calea sovietizării României, care îl aprecia pe general, dar și însuși față de generalul Voicu, imediat după acest eveniment este trecut în rezervă.
Cum nu se putea ca generalul să se bucure de o pensie binemeritată, după o carieră militară de excepție este hărțuit de securitate fiind considerat o problemă pentru noua orânduire chiar și prin simpla apreciere că este credincios jurământului dat Armatei Regale Române. Se alătură mișcărilor de rezistență anticomunistă din zona Munților Călimani. Este urmărit în acest context și devine element dușmănos de interes deosebit pentru securitate. Este arestat și condamnat la închisoare pe viață, în 1950 și ulterior eliberat din lipsă de probe în 1955. Este arestat din nou in 1957 și condamnat din nou la detențiune pe viață. Nu are nici un sens să căutăm o logica juridică a unui proces, listele militarilor care urmau să fie arestați erau în parte întocmite de Înaltul Comandament Sovietic, conform lucrării „Istoria trădării la români”, vol. II de Mircea Bălan – Ed. Eurostampa, Timişoara, 2012, p.427.
În urma regimului brutal de detenție având scop clar exterminarea, generalul Voicu se stinge din viață la penitenciarul Gherla la 17.08.1961.
Aici se încheie profund injust și incorect soarta acestui militar de excepție al Armatei Române. Din aceste motiv și încă câteva mii de motive, fiecare fiind un militar de excepție nu pot și nu voi accepta manipulări prin omisiune așa cum am avut parte în cazul indivizilor de mai sus. Nu avem voie să creăm confuzii în acest sector a vieții publice, nu avem dreptul să mai călcăm o data pe mormintele lor, care ar mai fi și acelea, că mulți au fost aruncați în gropi comune, fără a avea măcar o modestă cruce. Toate acestea în timp ce așa ziși „veterani de război” s-au luptat eroic cu inamicul fix 7 zile după poziția fermă și de apreciat a domnului cdor(r) Hariton Bucur Marcu:
“Așa că știu cu siguranță, de la prima mână, cât de erou și de veteran de război a fost centenarul Theodoru Radu, născut la Ineu, Arad, acum 101 ani. Pot să confirm că Theodoru a luptat într-adevăr în războiul doi mondial, vreo șapte zile, când a avut de executat (ca infanterist cu pușca în mână și nu că aviator la manșa vreunui avion de luptă) misiuni de pază a aerodromului unde făcea el școală, în prima săptămână de după 23 august 1944. Atât. Dacă a avut noroc să vadă vreun german pe acolo, atunci înseamnă că a luptat și cu vreun inamic. Dacă nu a avut noroc, germanii având alte treburi, atunci s-a lăudat degeaba că a participat că infanterist la curățirea României de trupele hitleriste, cum se fălea prin presă.
De altfel, Theodoru Radu nu a avut o carieră militară propriu-zisă, ca ofițer de aviație, cu excepția unei singure misiuni, când, aflându-se în celula de alarmă, a fost trimis să intercepteze un avion cu care cineva încerca să scape din lagărul comunist. Și pe care se pare că nu l-a găsit, că să îl doboare.
Cu alte cuvinte, ca pregătire și carieră militară, Theodoru ar putea fi la fel de bine adjutant și nu maior, cum se laudă că ar fi avut gradul, la trecerea în rezervă și la intrarea lui într-o carieră prolet-cultistă, de fală locală și apoi națională (cu vârful de carieră adjunct al cenzorului local, adică vicepreședinte al Comitetului Județean de Cultură și Artă – Brașov, în perioada 1965-1970).
Ceea ce îl face un impostor, între multe alte sute, care poartă uniforma Armatei României, cu stele de general, fără niciun merit. Fără vreo faptă de eroism și fără să vadă cum arată un front de război mondial, nici măcar din aer”
Mă semnez al vostru lt(rez)
Bibliografie:
Kirițescu, Constantin I., Kiriţescu, Costin; Buzatu, Gheorghe, România în al doilea război mondial, Editura Univers enciclopedic, 1995;
Loghin, Leonida; Lupășteanu, Aurel; Ucrain, Constantin, Bărbați al datoriei. 23 August 1944-12 Mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară
Mircea Bălan – „Istoria trădării la români”, vol II,Ed. Eurostampa,Timişoara, 2012, p.427
https://www.revistamemoria.ro/wp-content/uploads/2002/01/12mem-armatei-romane.pdf