INS Vikrant
Motivul nu este foarte clar si este mai probabil ca tehnologia implicata este la mai mare distanta de India decat fondurile necesare constructiei si operarii unei astfel de nave. Se estimeaza ca un portavion CATOBAR de 60 de mii de tone ar costa dublu fata de INS Vikrant.
Dar motivul oficial ar fi banii, conform presei indiene, in guvernul federal de la New Delhi se considera ca fondurile necesare ar fi mult mai bine cheltuite in alte domenii ale inzestrarii fortelor armate indiene (submarine, de exemplu) si ca un portavion de 60 de mii de tone este deocamdata un program mult prea ambitios pentru India.
Iar semnele ca aceasta decizie a fost deja luata sunt vizibile, marina indiana a taiat semnificativ din numarul de avioane de lupta ambarcate de la 57 de bucati initial la doar 26 acum.
In acest moment India detine doua portavioane de tip sovietic (STOBAR), INS Vikramaditya – cumparat si modernizat in Rusia si copia acestuia INS Vikrant – construit local. Pana aici, aceeasi poveste ca si in China, doar clasa navelor difera – Kuznetsov-class cu “Liaoning” si “Shandong”. De remarcat ca clasa “Kuznetsov” este superioara clasei “Kiev” avand un deplasament de +60 de mii de tone si un grup aerian care poate ajunge la un total de 44 de aeronave (avioane si elicoptere).
Planurile erau insa serioase si aveau in vedere ca cel de-al treilea portavion al marinei indiene sa fie unul de tip CATOBAR – INS Vishal, o nava maricica, cu un deplasament de 60 de mii de tone si un grup aerian format din aeronave cu adevarat de lupta: Rafale M sau F/A-18 E/F Super Hornet, spre deosebire de cele doua STOBAR cu MiG 29K.
Cele doua nave din clasa “Kiev” au un deplasament de 45 de mii de tone si ar putea sa sustina un grup aerian format din maximum 26 de avioane MiG 29K (36 de aeronave in total – avioane+elicoptere), necazul indienilor este insa dublu. Pe de o parte au avioane MiG 29K, aparate care s-au dovedit nu numai extrem de nefiabile dar nici tehnologia moderna nu la da afara din hangare, iar pe de alta parte portavioanele de tip STOBAR, indiferent de tipul de avion folosit sunt “blestemate” din start sa opereze o forta aeriana “castrata”.
Motivul este simplu, la decolare aeronavele nu pot pleca in misiuni cu plinul de munitie si combustibil pentru ca modul de decolare (puntea inclinata si doar motoarele proprii), nu permit ca avionul sa aiba o masa maxima la decolare similara cu masa maxima in cazul decolarii de pe un aerodrom normal, cu pista lunga, sau de la bordul unui portavion CATOBAR cu ajutorul catapultelor.
Sigur ca exista posibilitatea ca aparatele sa fie realimentate in aer dar acest lucru este foarte mare consumator de timp, intregul grup aerian se invarte in cerc asteptand sa-si faca plinul, iar pe de alta parte, in mijlocul oceanului mai greu cu avioanele de realimentare, plus ca inamicul – cat o fi de chior – tot vede roiul de cisterne zburatoare deasupra unui anume loc sau pe un anumit traseu.
Si evident ca se pierde foarte mult timp.
Asadar, STOBAR vs CATOBAR, ei bine, aceasta dilema este una foarte simpla: daca ai bani si-ti permiti cumperi un CATOBAR, daca nu ai chiar asa mare nevoie de portavioane, merge si un STOBAR.
India nu are insa prea multi inamici prin preajma insa unul din clasa Chinei ii este de-ajuns. Cel mai probabil ca indienii se gandesc ca portavioanele chinezesti nu sunt construite cu gandul la ei ci la Marea Chinei de Sud sau oricum ceva prin Pacific, dar nu ar trebui sa treaca de Stramtoarea Sunda.
Dar daca trec?
In acelasi timp nu se pune deocamdata problema sa se renunte la cel de-al treilea portavion, intentia marinei indiene este ca in orice moment sa aiba pe mare doua grupuri de lupta cu portavion in centru, doar ca s-ar putea ca si cel de-al treilea sa fie tot un STOBAR, o copie a primelor doua.
GeorgeGMT