Autor: Steven J. Zaloga, Osprey Publishing
Introducere
Războiul Rece nu s-a încălzit niciodată, așa că intriganta întrebare rămâne: „Cum s-ar fi descurcat tancurile NATO împotriva tancurilor Pactului Varșovia?” Alte conflicte purtate departe de teatrul principal ne-ar putea indica răspunsul. Operațiunea „Desert Storm” din februarie 1991 ne-a oferit un exemplu fascinant de tancuri moderne americane contra celor sovietice în acțiune. Acest conflict nu a fost un surogat perfect pentru o confruntare NATO-Pactul Varșovia deoarece cei din urmă aveau tancuri mai bune decât T-72M1 irakiene și echipajele Pactului Varșovia erau probabil mai bune decât echipajele irakiene obișnuite. Cu toate acestea, o examinare apropiată a acestor tancuri oferă un aspect intrigant asupra stării tehnologiei de tancuri și a strategiei de luptă cu tancuri la sfârșitul Războiului Rece.
Desert Storm nu a fost primul război care pus față în față echipament american cu echipament sovietic. Prima confruntare importantă avea loc în Coreea în 1950 când vârful de atac al armatei Nord Coreene către Coreea de Sud folosea tancuri T-34-85 furnizate de sovietici și forța de intervenție condusă de Statele Unite folosea tancuri M4A3E8, M26 și M46. Deși T-34-85 Nord Coreene s-au dovedit a fi foarte eficiente în invazia inițială, odată ce s-au înfruntat cu tancurile armatei americane au suferit pierderi masive. Cauzele aveau puțin de a face cu tehnologia tancurilor, care era cât de cât similară, ci mai degrabă calitatea echipajului era ceea ce făcea diferența. Echipajele americane erau mai bine antrenate decât inamicii lor Nord Coreeni, și această problemă de bază a compentenței echipajului va rezona prin multe alte bătălii de tancuri ale Războiului Rece.
Războiul din 1956 dintre Israel și Egipt a implicat lupte între tancuri americane Sherman și tancuri T-34-85 furnizate de Cehoslovacia, și din nou rezultatele au depins foarte mult de calitatea echipajului. Războiul de Șase Zile din 1967 a văzut prima înfruntare majoră dintre tancuri dezlvotate după al Doilea Război Mondial. Unitățile de tancuri israeliene se bazau în principal pe tancurile britanice Centurion și pe cele americane M48A2 Patton în timp ce forțele egiptene și siriene foloseau T-54 și T-55 sovietice. Însă, luptele dintre tancuri erau în favoarea Israelului chiar și când unitățile israeliene foloseau tancuri Sherman modificate, iar importanța performanței echipajului a fost demonstrată foarte clar când tancurile israeliene Sherman s-au confrutat cu succes cu tancurile iordaniene moderne M47 și M48. Războiul Arabo-israelian din 1973 a văzut încă o generație de tancuri a Războiului Rece testate, în acest caz M60A1 american și noul T-62 sovietic. Rezultatele acestui conflict nu au fost așa de dezechilibrate ca în războaiele anterioare, deși în cele din urmă, tancurile israeliene au impus un raport de pierderi devastator împotriva oponenților lor.
Aceste războaie nu au putut oferi un model cu totul precis pentru o potențială confruntare intre tancurile NATO si cele ale Pactului de la Varsovia din cauza diferențelor de teren, tactici, instruire și mulți alți factori. Dar de fiecare dată, au sugerat că factorul principal în decizia rezultatului bătăliei între tancuri era performanța echipajului și nu technologia tancului. Echilibrul tehnic dintre tancurile NATO și a Pactului de la Varșovia de a lungul Războiului Rece a fost îndeajuns de apropiat încât nu a putut determina singur rezultatul luptelor între tancuri. Aceast studiu va argumenta că același lucru a fost adevărat și pentru operațiunea Desert Storm. Dar de asemenea, va susține că Desert Storm a furnizat un exemplu unde nu numai că exista un avantaj al calității echipajului într-o parte, dar exista și o diferență tehnică mult mai mare decât a exista în ciocnirile anterioare.
M1A1 Abrams american, Leopard 2 nemțesc, Challengerul britanic, și T-72 și T-80 sovietice reprezentau designurile finale de tancuri ale anilor Războiului Rece și încă nu au fost înlocuite de o generație nouă de tancuri. Întradevăr există întrebarea dacă vor fi înlocuite în viitorul apropiat fiind că continuă să fie competitori viabili pe câmpul de luptă atâta timp cât sunt întreținute și modernizate cu regularitate. În anii recenți concentrarea a fost pe adoptarea unei noi generații de vehicule ușor blindate pe roți care sunt mai economice pentru operațiunile de menținere a păcii decât pentru lupte de intensitate ridicată.
Mai multe caracteristice al generației tancurilor M1A1/T-72 au diferențiat-o față de generațiile anterioare. În ceea ce privește puterea de foc, aceste tancuri au reprezentat trecerea finală către utilizarea de muniție APFSDS (armor-piercing – penetrare de blindaj, fin-stabilized – stabilizat cu aripioare, discarding-sabot – aruncare de sabot; denumită simplu “sabot” în armata americană) pentru lupta cu tancuri. În timp ce APFSDS fusese deja folosit de generația anterioară de tancuri, muniția HEAT (high explosive anti-tank – exploziv puternic anti-tanc) a rămas predominantă în NATO și Pactul Varșovia de a lungul anilor „70. APFSDS a început să atragă o atenție serioasă din cauza utilizării sale pe scară largă de către tancurile T-62 siriene și egiptene în războiul Arabo-Israelian din 1973. Triumful final al APFSDS s-a datorat în parte avansului în tehnologia muniților, dar de asemenea și îmbunătățirilor sistemelor de control al tragerii ce au dat muniției APFSDS un nivel de acuratețe asemănător cu cel al rivalilor cum ar fi proiectilele ghidate de tanc. Atât M1A1 Abrams cât și T-72 s-au bazat pe APFSDS drept muniția lor principală de luptă în timpul operațiunii Desert Storm.
Cea mai mare diferență între M1A1 Abrams și T-72M1 nu a fost între performanța efectivă a tunului ci mai degrabă între sistemele de control al tragerii ale tunurilor. Abrams folosea cu mult superioara ochire termo-imagistică FLIR (forward-looking infrared – infraroșu cu privire înainte) în timp ce ochirea T-72 se baza pe mai vechea și mai puțin versatila tehnologie infraroșu activ pentru vederea pe timp de noapte. Regula fundamentală în lupta dintre tancuri a fost întodeauna “vezi primul, trage primul, lovește primul”. Ochirea termică de pe M1A1 s-a dovedit a fi avantajul crucial în luptă în operațiunea Desert Storm, întrucât tancurile americane puteau identifica și ataca tancurile irakiene înainte ca vehiculele americane să poată fi văzute. Tancurile irakiene sufereau de încă un dezavantaj important în 1991 prin faptul că erau aprovizionate cu muniție inferioară – cu o generație în urmă față de cea folosită de armat rusă la vremea aceea.
În termeni de blindaj, generația M1A1/T-72 a marcat o distinctă departajare de la blindajul omogen de oțel către blindajul laminat. Blindajul laminat fusese folosit încă din anii „60 în plăcile frontale de blindaj ale designurilor sovietice cum ar fi T-64, dar a durat ceva timp ca armatele să fie convinse că blindajul laminat avea un avantaj în comparație cu blindajul convențional din oțel. M1A1 și T-72 au furnizat indicii importante în legătură cu avantajele noii generații de blindaj și valoarea sa pe câmpul de luptă modern. În acest sens M1A1 avea un avantaj critic în fața T-21M1 de export, care avea un blindaj inferior față de cel a contemporanului armatei rusești, tancul T-72B.
Exista de asemenea și un contrast important între T-72 și M1A1 din punctul de vedere al propulsiei. Pe vremea proiectarii acestor tancuri exista o dezbatere aprinsă în legătură cu valoarea relativă a motoarelor diesel convenționale față de noua generație a motoarelor cu turbină cu gaze. În cazul sovieticilor ambele tipuri erau utilizate – T-72 avea un motor diesel, T-80 unul cu turbină cu gaze. M1A1 american era propulsat de o turbină cu gaze, dar asta a rămas una din cele mai controversate caracteristici ale tancului. Operațiunea Desert Storm nu a redus la tăcere această dezbatere, în ciuda permofomanței remarcabile a tancului Abrams. M1 Abrams și T-72 Ural oferă un contrast curios în termeni de design și căi de dezvoltare. Programul M1 Abrams a constituit un efort complet nou care viza producerea celui mai bun tanc posibil, cu un buget restrâns. T-72 pe cealaltă parte, era o reinterpretarea a T-64A lucru reieșit din rivalitățile industriale din interiorul Uniunii Sovietice.
În ciuda relativelor merite și defecte ale vehiculelor, rezultatele bătăliilor de tancuri din Desert Storm s-au bazat în egală măsură pe tactici, teren, și capabilitățile echipajelor cât și pe mașini înseși. Armata irakiană era o armată ce fusese recrutată în masă și devenise supradimensionată drept consecință a războaielor recente; armata sacrificase calitatea pentru cantitate într-o încercare de a înfrânge Iranul. Armata Statelor Unite trecuse printr-un deceniu de reforme și acuma era o forță profesionistă ce fusese forjată într-o lamă ascuțită pentru potențiale lupte în Europa centrală. De departe cea mai mare diferență între cele două armate era între calitatea trupelor și nu în calitatea tehnologiei.
Cronologie
1968
Ianuarie Începe dezvoltarea T-72.
1972
Februarie Începe dezvoltarea M1 Abrams.
1973
August Acceptarea oficială de către stat a T-72.
Noiembrie Începe producția T-72.
1975
Începe producția Modelului 1975 de export a T-72 în URSS.
1976
Noiembrie Începe pregatirea pentru producerea M1 Abrams.
1979
Mai Aprobarea pentru producție a M1 Abrams.
Începe producția tancului T-72A.
1980
Februarie Prima livrare in seriei a M1 Abrams.
22 Septembrie Irakul atacă Iranul.
1981
Începe producția Modelului 1975 a tancului T-72 în Polonia.
1982
Începe producția tancului T-72M1 în URSS pentru export.
1984
Octombrie Prima livrare in seriei a IPM1 Abrams.
1985
Începe producția tancului T-72M în Polonia și Cehoslovacia.
Începe producția T-72B în URSS.
August Prima livrare in seriei a M1A1 Abrams.
1986
Începe producția T-72M1 în Polonia și Cehoslovacia.
1987
Începe producția tancului T-72S în URSS.
1988
20 August Încetarea oficială a focului in războiul dintre Iran și Irak.
Octombrie Prima livrare in seriei a M1A1HA Abrams.
1990
2 August Începe invazia irakiană a Kuweitului.
1991
17 Ianuarie Începe campania aeriană a coaliției împotriva forțelor irakiene din Kuwait.
24 Februarie, orele 0600
Ziua-G – începe campania terestră a coaliției împotriva Irakului.
26 February, orele 1500
Regimentul 2 Cavalerie Blindată începe Bătălia de la 73 Easting.
27 Februarie, orele 1200
Divizia 1 Blindate începe Bătălia de la creasta Medina.
28 Februarie, orele 0800
Încetarea focului.
2 Martie
Divizia Hammurabi dă peste Divizia 24 Infanterie pornind Bătălia de la Rumalyah.
Design și dezvoltare
M1A1 ABRAMS
În 1970, contingentul de tancuri al armatei Statelor Unite se baza pe M60A1, cu câteva M48A3 Patton mai vechi încă în utilizare de catre unitățile Gărzii Naționale. Ambele tancuri erau urmașii evolutivi ai tancului M26 Pershing din 1945. Încercarea de a înlocui seria Patton cu un designul mai radical al tancului T95 eșuase în 1959 ca și ulterioara încercare a programului americano-german MBT-70 eșuată în anii 60. Frustrat de depășirile de costuri și performanțele slabe, Congresul Statelor Unite a oprit restul programului MBT-70 în 1971 și i-a comunicat armatei să o ia din nou de la capăt. Între timp, M60A1 a trecut prin îmbunătățiri evolutive ca M60A3 (TTS), cu inovații importante incluzând un telemetru cu laser, vedere de noapte termo-imagistică și o nouă generație de muniție.
În contrast cu programele precedente de dezvoltare a tancurilor care se bazau pe Comandamentul Tancuri-Automobile al Armatei Statelor Unite pentru a întreprinde majoritatea muncii de design, noul program XM1 a fost dezvoltat de către industria americană prin competiție. În 1972 General Motors și Chrysler au primit contracte de a produce prototipuri al XM1. Armata nu dorea o repetarea a situației cu prea complicatul MBT-70, prețul pe unitate fiind limitat la $500.000; ca o comparație, la acea vreme un singur tanc M60A1 costa $339.000. Din cauza constrângerilor de timp armata a decis să rămână cu tunul de 105mm existent, în loc de mai puternicul tun german de 120mm care era dezvoltat pentru Leopard 2, cu prevederea de a adopta un tun de 120mm la o dată ulterioară. Una din principalele inovații de design al M1 Abrams a fost incorporarea blindajului laminat. Armata Statelor Unite studia diverse tipuri de blindaje avansate încă din anii 50, iar în 1972 guvernul britanic a fost de acord să împărtășească cu ei descoperirile despre blindajul special Burlington – des numit blindaj „Chobham” fiindcă era dezvoltat de către Institutul de Cercetare și Dezvoltare a Vehiculelor de Luptă din Chobham. Scopul principal al blindajului laminat era să înfrângă focoasele HEAT (exploziv puternic anti-tanc) direcționate care deveniseră principalul ucigaș de tancuri prin folosirea lor răspândită în rachetele anti-tanc și ca proiectile trase de tunurile tancurilor. La focoasele convenționale de exploziv puternic energia exploziei era degajată în toate direcțiile. În schimb, un focos direcțional este construit în jurul unui con de metal gol și când este detonat explozia zdrobește conul și îl transformă înr-un jet hiper-rapid de particule de metal care pot penetra o grosime considerabilă de blindaj.
Experimentele arătaseră că efectul de penetrare a unui focos direcționat putea fi slăbit folosind laminatele. Cum jetul hiper-rapid penetra staturile de laminat avea tendința să se întrerupă sau să fie redirecționat, micșorând penetrarea. În cazul M1 obiectivul protecției era să apere fața tancului de proiectile sovietice APFSDS de 115mm cât și de focoase americane HEAT de 5in (127mm) care erau comparabile cu acelea folosite în rachetel anti-tanc sovietice.
De asemenea proiectantii XM1 începuseră să caute și alte metode de protecție a echipajului pe lângă pachetul de blindaj. Cauza principală a pierderii catastrofice a unui tanc în luptă este aprinderea/explozia muniției pentru tun. De la al Doilea Război Mondial inginerii de tancuri au suținut mutarea muniției pe podeau tancului, unde este mai puțin probabil să fie lovită, în scopul de micșora acest risc. Și totuși această configurație nu garantează că muniția nu va fi lovită, din cauză că minele sau fragmente de proiectil care ricoșează prin interiorul tancului îi pot da foc. În plus, poziția pe podea îngreunează accesul și manevrarea muniției de către încărcător – în special având în vedere greutatea și mărimea în creștere a muniției moderne de tanc. Armata americană începuse să cerceteze ideea de a muta muniția într-o cavitate la spatele turelei. Compartimentul muniției avea să fie separat de compartimentul de luptă de către uși rezistente la explozie glisante care se deschideau pentru o perioadă scurtă când încărcătorul scotea o lovitură. În caz că munițiea lua foc, ușile rezistente la explozie urmau să protejeze echipajul îndeajuns de mult ca ei să se salveze și în multe cazuri puteau să încetinească sau să prevină întinderea unui foc catastrofic înspre restul tancului.
Una dintre cele mai controversate caracteristici ale XM1 a fost propulsia sa. În 1960 armata a sponsorizat dezvoltarea unui motor de tanc cu turbină cu gaze – AVCO-Lycoming AGT-1500, inițial destinat tancului MBT-70 – în locul unui motor convențional diesel. Entuziasmul armatei pentru opțiunea turbină cu gaze provenea din îmbunătățirile revoluționare în propulsia cu turbină cu gaze de la elicopterele militare. O turbină cu gaze este un tip de motor cu reacție, care face transferul de putere printr-o transmisie și nu prin evacuarea unui jet. Turbinele cu gaze erau semnificativ mai mici și mai ușoare decât motoarele cu pistoane de putere comparabilă contemporane. La elicoptere simplitatea lor a dus la cereri de mentenanță mai scăzute și o fiabilitate mai mare. Totuși, câteva schimbări notabile au apărut în adaptarea la tanc a turbinelor cu gaze. Una din ele a fost consumul lor vorace de combustibil și aer. Spre deosebire de motoarele cu pistoane convenționale care pot fi încetinite la ralanti ca să conserve combustibil când un tanc nu se mișcă, turbina cu gaze funcționează aproape de puterea maximă tot timpul, consumând combustibil. În plus, motorul are nevoie de un debit substanțial de aer – o problemă mai importantă într-un mediu de luptă terestru decât în cazul elicopterelor datorită prezenței prafului care poate eroda piesele motorului.
În final, Chrysler a selectat controversata turbină pentru modelul său de XM1 în timp ce General Motors a rămas cu un AVCR-1360 diesel. Deși ambele motoare erau cotate la 1,500 CP, puterea disponibilă turbinei era mai mare pentru că numai vreo 30 CP trebuiau folosiți pentru răcirea motorului, în comparație cu 160 CP pentru motorul diesel. Ambele modele au fost supuse unor teste îndelungate în 1976, dar nici unul nu a ieșit clar învingător. Armata inițial a preferat designul General Motors, dar în același timp dorea turbina AGT-1500. Planul de a oferii contractul lui General Motors cu instrucțiuni de a reconfigura tancul pentru AGT-1500 a fost respins de Secretarul Apărării. Ca urmare contracul a fost licitat din nou, General Motors fiind puși sub presiune să modifice proiectul ca să acomodeze AGT-1500 și ambii constructori potențiali au fost instruiți să își modifice designul de turelă ca să acomodeze tunul nemțesc de 120mm.
Eforturile Chrysler de a reduce costul au fost răsplătite și un contract întreg de dezvoltare și construcție a fost oferit firmei în noiembrie 1976. Producția inițială de număr scăzut (LRP) a fost aprobată în mai 1979 și primul tanc a fost livrat în februarie 1980. Noul tanc a fost denumit după generalul Creighton Abrams care comandase tancuri M4 Sherman în al Doilea Război Mondial, fusese în statul major al armatei în anii din urmă a războiului din Vietnam și fusese susținător pasionat al noului tanc. Noul AFV (armored fighting vehicle – vehicul de luptă blindat) a fost clasificat drept M1 în februarie 1981 și producția a fost autorizată cu obiectivul de achiziție a 7058 de tancuri. În timpul producției divizia de apărarea Chrysler a fost achiziționată e General Dynamics, devenind General Dynamics Land Systems (GDLS).
Abia ce M1 intrase în producție când armata a decis să meargă înainte cu tunul M256 de 120mm – o copie simplificată a armei nemțești Rheinmetall. Devenise deja evident că tunul de 105mm ar fi fost inadecvat față de noua generație de tancuri sovietice ca T-64B și T80-B. Primele prototipuri M1E1 cu tunul de 120mm au fost livrate în martie 1981; aceste prototipuri incorporau o varietate de alte îmbunătățiri, cea mai notabilă fiind un pachet de blindaj îmbunătățit. Detaliile despre pachetele ulterioare au rămas confidențiale, dar un raport sovietic a evaluat protecția oferită de blindajul M1A1 împotriva APFSDS drept echivalentul a 600mm RHA (rolled homogenous armor – blindaj rulat omogen) față de 470mm pentru M1, și 700mm împotriva HEAT față de 650mm pentru un M1 de bază. Aceste caracteristici, mai puțin tunul de 120mm, au fost incorporate în varianta numita IPM1 (Improved-Performance M1 – M1 Performanță Îmbunătățită); 894 din acestea au fost livrate între octombrie 1984 și mai 1986. Versiunea Abrams de 120mm a fost clasificată drept M1A1 în august 1984, iar primele tancuri din aceasta serie au fost terminate în august 1985. Armata Statelor Unite Europa (USAREUR) a avut prioritate la această nouă versiune și a început să le primească în număr mare din 1988.
Spre finalul anilor „80 a continuat dezvoltarea pachetelor de blindaj pentru Abrams, incluzând și o configurație care folosea uraniu sărăcit – adică uraniu metalic format din izotopi puțin sau deloc radioactivi. Avantajele principale ale uraniului sunt greutatea și densitatea sa, care sunt aproape duble față de cele ale plumbului. Uraniul sărăcit a fost folosit în a treia generație de blindaj pe M1A1 ducând la această variantă să fie numită M1A1HA (HA însemnând „Heavy Armor” – blindaj greu). Pe lângă faptul că a fost incorporat în tancurile produse noi – începând cu octombrie 1988 – tancurile existente puteau fi retehnologizate folosind pachetul de blindaj greu. M1A1 și M1A1HA au fost principalele tipuri de Abrams folosite în 1991 în Războiul din Golf.
SPECIFICAȚII M1A1 ABRAMS
M1A1 Abrams, Brigada 2 Regimentul 70 Blindate, Divizia 1 Blindate,
Creasta Medina, Irak, februarie 1991
General
Echipaj: patru
Lungime totală: 32,2ft (9,81m)
Lungime carenă: 26ft (7,92m)
Lățime: 12ft (3,66m)
Înălțime (până în vârful mitralierei): 9,5ft (2,89m)
Gardă la sol: 1,6ft (0,49m)
Suprafață de contact șenile: 15ft (4,57m)
Lățime șenile: 2,1ft (0,64m)
Vederea pe time de noapte a trăgătorului: ochire Hughes cu termo-imagistică
Vederea zi/noapte a șoferului: Periscop de zi/vedere pe timp de noapte cu intensificare de imagine
Vederea zi/noapte a comandantului: Periscoape, cot optic către ochirea principală a trăgătorului
Protecție împotriva focului: automată cu Halon
Cost achiziție: $1,624,000 (1988)
Putere motrică
Motor: 1,500CP turbină cu gaze Avco-Lycoming
Capacitate rezervor combustibil: 505gal (1911,63L)
Performanță
Viteză maximă de drum: 41mph (65,98km/h)
Capacitate de văduire: 4ft (1,21m) fără echipament, 7.5ft (2,28m) cu echipament
Capacitatea de a trece peste obstacole: 4ft (1,21m)
Raport putere-greutate: 23,1CP/t (17,2 kW/t)
Presiunea la pământ: 14,4psi (1,01 kg/cm2)
Armament
Armament principal: tun M256 neted calibru 120mm
Rata de foc a tunului: 6 lovituri pe minut
Stabilizarea tunului: Azimut în turelă, elevație în linia orizontului
Elevația tunului: -10 până la +20 de grade
Armament secundar: mitralieră coaxială M240 calibru 7,62mm
Apărare anti-aeriană: mitralieră Browning .50cal (12,7mm) cu țeavă grea; mitralieră M240 calibru 7,62mm
Descărcătoare de fum: aruncător de grenade
T-72M1 URAL
Dinamica programului T-72 a fost fudamental diferită față de cea a programului M1 și a fost, fără îndoială, mai puțin reușit. Un obiectiv primar al dezvoltării tancurilor sovietice încă de la jumătatea anilor 50 fusese dezvoltarea, de către biroul de design Aleksandr Morozov, a unei noi generații de tancuri la uzina Kharkov (acuma Kharkiv în Ucraina). Acest birou fusese asociat cu legendarul design T-34, iar înainte ca Kharkov să fie cucerit de către Werhmacth în 1941 uzina și biroul de design adiacent au fost mutate la Nizhni-Tagil în munții Ural. Acolo biroul a primit responsabilitatea pentru noua generație de tancuri sovietice: T-44 care a avut o viață scurtă și T-54 care a avut un mai mare succes. Biroul Morozov s-a întors în Kharkov în 1951 și a început lucrul la încă un tanc de nouă generație, Obiekt 430. O mică echipă de ingineri a rămas la uzina Uralvagon din Nizhni-Tagil pentru a manageria continua dezvoltare a tancul T-54, începând cu T-55. Acest din urmă nucleu avea să crească în anii „50 într-un birou separat de design al tancurilor, condus de L. N. Kartsev, care urmă să devină rivalul biroului Kharkov.
Visul lui Mozorov era să repete succesul tancului T-34 cu un nou tanc revoluționar care avea să fie egal cu tancurile NATO în putere de foc, protecția oferită de blindaj și mobilitate, între timp rămânând cu mult mai ușor și mai economic. Cel mai recent design a intrat în producție la scară redusă în octombrie 1963, drept tancul T-64. T-64 încorpora o serie de caracteristici noi inclusiv blindaj laminat în placa blindajului frontal și auto-încărcător tunul. Însă, designul a fost afectat de probleme, în special fiabilitatea redusă a motorului diesel cu pistoane opuse. În timp ce Morozov încerca să rezolve problemele cu T-64, biroul lui Kartsev de la Uralvagon au reușit să acomodeze un tun de 115mm, ca cel de pe T-64, în T-55. În timp ce tancul T-62 rezultat nu oferea protecția și sofisticarea T-64, era mult mai ieftin de construit și mult mai fiabil. Ca urmare a problemelor continue a T-64, mai nesofisticatul și ieftin T-62 a devenit tancul mai numeros produs al anilor „60.
Morozov a continuat să lucreze la rezolvarea problemelor cu motorul T-64 și să îi îmbunătățească perfomanța de luptă prin incoporarea unui tun mai puternic de 125mm. T-64 îmbunătățit a intrat în producție în mai 1968 drept T-64A. Totuși, îm timp ce fiabilitatea a fost îmbunătățită față de T-64, timpul mediu între avariile de motor era în continuare doar 300 de ore. Armata sovietică sperase să standardizeze T-64A drept noul său tanc standard (osoboviy tank), un concept ce combina blindajul greu și puterea de foc mare a tancurilor grele cu mărimea și greutatea tancurilor medii.
Între timp, biroul Kartsev de la Uralvagon a continuat să planifice evoluția T-62. Echipa a investigat folosirea unui nou tip de suspensie cu roți mai mici și rollere, și de asemenea a început să lucreze la un auto-încărcător fie pentru un tun de 115mm sau unul de 125mm. Aceste caracteristici împreună cu alte inovații de design au fost incorporate în tancurile Obiekt 166 și Obiekt 167. În data de 15 august 1967 uzina Uralvagon a fost informată că va tranziționa de la manufacturarea tancului T-62 la tancul T-64A în 1970. Două versiuni au fost imaginate: T-64A de bază cu problematicul motor diesel 5TDF și o versiune de „mobilizare” care folosea motorul diesel de pe T-62, care era menită să fie o alternativă ieftină în caz de război. Kartsev sperase să dezvolte un rival pentru problematicul T-64A, dar a fost refuzat categoric de către Moscova. Șeful politic al industriei de apărare, Dmitriy Ustinov, a continuat să susțină elegantul și futuristicul T-64A drept calea spre viitor. În ciuda continuei preferințe al lui Ustinov pentru opțiunea Kharkov, ministrul Industriei de Apărare, S. A. Zverev, fusese impresionat de demonstrația unui auto-încărcător Uralvagon, și pe 5 ianuarie 1968 a dat indicații biroului Kartsev să continue munca la o versiune de mobilizare a tancului T-64A cu auto-încărcătorul propriu și un motor diesel V-45 îmbunătățit. Această versiune, numită Obiekt 172, era formată dintr-un șasiu de T-64A și o turelă, reconfigurate pentru un nou auto-încărcător și un motor mai ieftin. Două exemplare au fost terminate la finalul verii lui 1968. Testele comparative în timpul anului 1969 au scos la iveală un număr de erori de design, dar rezultatele testelor au suficient de promițătoare drept care Uralvagon a primit autorizația să construiască 20 de prototipuri. Ansamblul delicat de rulare al T-64A a rămas o sursă de probleme mecanice.
Rivalitatățile dintre facțiunile din industrie și cele din armată care susțineau Kharkov, respectiv Nizhni-Tagil, au continuat neîntrerupte până spre finalul anilor 60. Preferința comandanților seniori ai armatei pentru abordarea mai simplă și mai fiabilă al Uralvagon contrabalansa influența lui Ustinov și a birocrației din Kremlin. În mijlocul controversei, Kartsev a fost transferat de la Uralvagon la un institut de cercetare pentru blindate al armatei și locul său a fost luat de către V. N. Venediktov. Pe 12 mai 1970 un decret de stat despre standardizarea T-64A le-a oferit celor de la Uralvagon permisiunea de a dezvolta în continuare Obiekt 172, ceea ce l-a depărtat și mai mult de configurația T-64A prin permiterea incorporării unei noi suspensii de la Obiekt 167. Această versiune a fost denumită Obiekt 172M, iar un prototip a fost gata până la finalul anului 1970. Destul de curios e faptul că o luptă similară se ducea în Leningrad în legătură cu planurile de a convertii uzina de acolo pentru a produce T-64A. Abordarea de aici a fost să facă mai bine decât Kharkov și să adopte un nour motor cu turbină cu gaze, o decizie ce avea să se dovedească la fel de problematică ca și motorul cu pistoane opuse 5TDF. În orice caz, în 1971 industria sovietică de tancuri avea trei noi tancuri „standard” – originalul T-64A, și două versiuni derivate, gata pentru teste, Obiekt 172M (T-72) și Obiekt 219 (T-80).
Un lot de pre-producție de 15 Obiekt 172M au fost terminate în vara lui 1972 și supuse unor teste aspre între iunie și octombrie 1972. În ansamblu, armata a fost foarte impresionată de durabilitatea și puterea de foc al Obiekt 172M. Ustinov a continuat să se opună producției tancului uzinei Uralvagon, dar armata a continuat să susțină manufacturarea sa din cauza nerezolvatelor probleme de fiabilitate cu T-64A și a imaturității noului Obiekt 219 (T-80). Pentru a rezolva problema, Kremlinul a ordonat creearea unei comisii speciale sub prim vice-ministru al Industriei de Apărare, mareșalul I. I. Yakubovskiy. La acest stagiu al doilea lot de pre-producție Obiekt 172M fusese terminat, lot în care majoritatea problemelor descoperite în testele din 1972 fuseseră rectificate, drept urmare comisia a recomandat începerea producției. Pe 7 august 1973 Obiekt 172M a intrat în serviciul armatei drept tancul standard T-72; în 1975 a fost denumit T-72 Ural după locul său de naștere în regiunea munților Urali. Seria inițială de producție de 30 de vehicule a fost terminată la finalul anului 1973, cu încă 220 fiind produse în 1974.
În aprilie 1976 moare ministrul Apărării, mareșalul Andrei Grechko, iar în locul său a venit Ustinov care nu văzuse niciodată T-72 cu ochi favorabili numindu-l „un pas înapoi în dezvoltarea tancurilor sovietice.” Încă de pe vremea dezbaterilor de producție din 1970-1972, susținerea sa trecuse de la T-64 cu probleme la un nou campion – tancul T-80 cu turbină cu gaze, dezvoltat de un consorțiu de concerne din Leningrad cu legături politice puternice cu Kremlinul. Drept urmare, Ustinov a oprit avansurile tehnologice pe T-72. T-64 și T-80 aveau să deservească drept principalele tancuri sovietice standard desfășurate cu unitățiile din linia întăi cu NATO în Germania și aveau să aibă prioritate la inovațiile tehnologice de control al focului și protecție avansată, în timp ce T-72 urma să fie utilizat pentru unitățiile din liniile secundare în Uniunea Sovietică, cât și pentru export.
Tancul T-72 a suferit o evoluție continuă în timpul producției. A doua serie de producție, Obiekt 172M sb-1A, a încorporat câteva modificări modeste și poate fi deosebit de tancurile din prima serie prin trecerea spotului infraroșu de căutare Luna de pe partea stângă pe partea dreaptă a tunului. Această versiune, numită câteodată T-72 Ural-1 Model 1976, a intrat în producție la Nizhni-Tagil din 1975. O versiune de tanc de comandă, T-72K Ural-K (Obiekt 172M sb-2), a fost următoarea versiune în ciclul de dezvoltare, și era similar cu T-72 Model 1976 cu excepția radioului și a sistemului de navigare.
Versiunile originale de T-72 foloseau blindaj laminat în placa blindajului frontal, dar aveau „monolitica” turelă covențională turnată în oțel. Blindajul frontal laminat era format dintr-un prim start de blindaj de oțel bogat în cabon, urmat de 105mm de GRP (glass-reinforced plastic or stekloplastika – plastic ransforsat cu sticlă sau stekloplastika) care are aproximativ un sfert din densitatea oțelului și în final un strat de 20mm de oțel bogat în carbon. Varianta contemporană a T-64, T-64A, de asemenea folosea un blindaj frontal laminat, dar în loc de turela monolitcă de oțel avea montată o turelă cu blindaj special cu o cavitate mare în partea din față care era umplută cu aluminiu. Turela monolitică din oțel de pe T-72 era cu aproximativ 2% mai bună împotriva unui atac cu APFSDS în timp ce turela tancului T-64A era cu aproape 10% mai bună împotriva unui atac cu exploziv direcționat. Însă testele au descoperit că avantajul aparent al T-64A era mai mic decât părea din cauză că după o singură lovitură cavitatea avea tendința să se deformeze și să își piardă avantajul de protecție. Următoarea generație de blindaj special folosea un strat de Combinație K (K de la korundum, sau ceramic) în turelă. Configurația originală dezvoltată de către NII Stali (Institutul de Stat pentru Cercetare a Oțelului) folosea bile ceramice puse într-o matrice de aluminiu. Deși aceasta a intrat în producție pentru T-64A în 1975, era dificil de manufacturat și în curând a fost înlocuită de o versiune modificată ce folosea tije de ultra-porțelan (ultrafarforov) în loc de bile, câteodată denumit și „blindaj grind”.
Noul blindaj special pentru turelă cu umplutură din tije ceramice a fost folosit prima dată într-o versiune intermediară a seriei T-72, anume T-72 Model 1978 (Obiekt 172M sb-4), care a intrat în producție în 1977. Pe lângă noul blindaj de turelă, această versiune s-a remarcat trecerea de la telemetru cu coincidență optică la telemetru cu laser TPD-K1. Însă această versiune a avut o viață scurtă fiind înlocuit de T-72 Model 1979 (Obiekt 172M sb-6, ulterior Obiekt 176) care a fost primul model modificat substanțial al familiei T-72. Acesta folosea noua umplutură din tije ceramice pentru turelă și ochirea TPD-K1, dar de asemenea incorpora blindaj frontal laminat îmbunătățit, fuste laterale împotriva explozibilor direcționați, o suspensie îmbunătățită cu o cursa, tunul 2A46 îmbunătățit și dispersoare de fum Tuchasmoke. Această versiune a fost acceptată pentru serviciu în iunie 1979. Următoarea serie de producție, T-72A Model 1983, a introdus protectia anti-radiație pe acoperișul turelei și multe alte schimbări, printre care o aplică de oțel de 16mm pentru blindajul frontal menționată mai jos. Această versiune era în producție la începutul lui 1985
A treia generație a tancului T-72, T-72B (Obiekt 184), a introdus o formă a blindajului laminat a turelei substanțial îmbunătățit precum și îmbunătățiri la plăcile blindajului frontal. Aceasta a fost cauzată în mare parte de lecțiile învățate în 1982 din Războiul Libanez. Siria a trimis Uniunii Sovietice niște tancuri și muniție israeliană capturate, iar un M48A5 israelian cu noua muniție M111 APFSDS a fost trimis la poligonul Kubinka lângă Moscova pentru încercări de tragere împotriva unui T-80. Inginerii sovietici au fost șocați să descopere că M111 putea să penetreze blindajul frontal stratificat. Aceasta a dus la o serie de îmbunătățiri ale blindajului pe T-64, T-72 și T-80, precum și la un program urgent de retehnologizare pentru a putea instala o aplică de oțel pe blindajul frontal existent al tancului ca să ofere protecție împotriva proiectilelor comparabile cu M111. T-72B și ulterioarele derivate Uralvagon cum ar fi T-90 nu vor fi luate in discutie fiind că nu au jucat nici un rol în operațiunea Desert Storm.
În 1976, Ustinov s-a hotărât să marcheze T-72 drept următorul tanc de export pentru clienții sovietici în locul T-62, în special pentru aliații Pactului Varșovia. În general, practica sovietică era să permită clienților de export să fabrice variante de T-72 cam cu o generație în urma omoloagelor lor sovietice în termeni de protecție oferită de blindaj și sisteme de control al tragerii. Muniția asociată era de asemenea cu câțiva ani în urma standardelor sovietice. În 1977 Ustinov a vizitat India și un acord preliminar a fost semnat pentru a vinde țării 5000 de tancuri T-72 și a o ajuta la construirea unei uzine de tancuri T-72. În cele din urmă acest acord nu a fost încheiat la timp din cauza schimbărilor politice din India, dar a accelerat procesul de pregătire a T-72 pentru piața de export. Primul tanc T-72 construit pentru export la Uralvagon a primit denumirea internă de Obiekt 172M-E (E de la Eksportniy sau Export). În timp ce acordul indian era în discuție, guvernul sovietic încuraja de asemea Polonia și Cehoslovacia să înceapă producția sub licență și acorduri au fost semnate în 1978. Producția tancului de export T-72 Model 1975 a început la uzina Bumar-Labedy în Polonia în iulie 1982 și la uzina Martin în Cehoslovacia în 1982. Au fost produse două versiuni a acestui tanc – Obiekt 172M-E cu suita sovietică PRKhP și FTP-100M de protecție nucleară/biologică/chimică (NBC) destinat în principal pentru armatele Pactului Varșovia și Obiekt 172M-E1 cu un sistem de protecție modificat ce folosea izolarea ermetică și un turboseparator destinat în principal pentru export către țări din Orientul Mijlociu, printre care Libia, Algeria, Siria și Irak.
A doua versiune de export, T-72M (Obiekt 172M-E2), a început dezvoltarea în 1978, producția pentru clienții externi începând la Nizhni-Tagil în jurul anului 1980 și în Polonia și Cehoslovacia în 1985. T-72M era un hibrid dintre T-72 sovietic și T-72A în termen de caracteristici. De exemplu, folosea telemetrul cu laser TPD-K1 găsit și pe T-72A, dar era avea încă montată turela monolitică din oțel. Versiunea inițială de producție, Obiekt 172M-E2, avea tunul original 2A46 de 125mm fără scut termic și încă folosea o magazie de munitii cu 39 de lovituri pentru tun. Această versiune a fost urmată de către Obiekt 172M-1-E3, care adăuga un manson termic tunului de 125mm, mărea capacitatea de stocare a muniției de la 39 la 44 de lovituri, introducea ochirea de noapte îmbunătățită TNP-1-49-23 în locul anterioarei TNP-1-49, adăuga aruncătoarele de grenade de mascare Tuchasmoke pe partea din față a turelei și adăuga fuste laterale anti-HEAT. În paralel, Obiekt 172M-1-E4 a fost construit pentru export în afara Pactului Varșovia și era, în esență, similar cu E3 numai că era echipat cu aceeași suită de protecție NBC ca T-72 de export (Obiekt 172M-E1).
În final utilizarea de blindaj special în turelă pentru T-72M a fost aprobată în 1982; tancul de export T-72M1 avea o strânsă legătură cu T-72A sovietic. Această versiune avea blindaj frontal al turelei îmbunătățit care folosea tije ceramice și un blindaj frontal îmbunătățit cu o aplică de oțel de 16mm. Avea numeroase alte îmbunătățiri în comparație cu T-72M, printre care amortizoare mai bune și o trapă a șoferului îmbunătățită. Producția T-72M1 a început în Polonia și Cehoslovacia în 1986. Două versiuni de bază au fost produse – Obiekt 172M-1-E5 pentru Pactul Varșovia și Obiekt 172M-1-E6 pentru export în afara Europei cu suita de protecție NBC alternativă. Principalul client pentru Obiekt 172M-1-E6 a fost India, care a fabricat modelul local sub lincență cu numele de T-72M1 Ajeya.
Aceste variante de export sunt importante în cazul Irakului fiindcă toate T-72 irakiene erau modele de export – printre care T-72 (Obiekt 172M-E1), T-72M (Obiekt 172M-1-E4) și T-72M1 (Obiekt 172M-1-E6). Irakul a cumpărat primul lot de 100 de tancuri T-72 Ural-1 (Obiekt 172M-E1) de la URSS în 1979-1980. În urma izbucnirii războiului cu Iranul, Uniunea Sovietică și-a limitat vânzările către Irak fiind că îi curta și pe iranieni; însă, Uniunea Sovietică îi încuraja pe aliații săi din Pactul Varșovia să îi ia locul. Astfel în 1982 Polonia a vândut Irakului un lot de 250 de tancuri T-72M (Obiekt 172-1-E4), urmat ca în anii următori să cumpere îmbunătățitul T-72M1 (Obiekt 172M-1-E6). Irakul a cumpărat un total de 1038 de T-72 de toate tipurile, majoritatea din Polonia. Spre sfârșitul anilor 80 existau planuri să înceapă producția la Taji în Irak cu cooperarea uzinei Bumar-Labedy. Procesul avea să înceapă în 1989 folosind kituri de asamblare din Polonia, tancurile asamblate local fiind numite Asad Babil („Leul Babilonului”). Există rapoarte contradictorii în privința a câte au fost terminate sau dacă chiar ar fi fost asamblat vreunul. Oficialii polonezi indică că nici unul nu ar fi fost terminat, chiar dacă un T-72M, care se susținea că ar fi produs local, era expus la o expoziție de tehnică militară irakiană în 1988. În orice caz lt.gen. Amer Rashid susținea o producție completă a T-72M1 în Irak față de o asamblare din kituri. În 1991 Bumar-Labedy moderniza uzina de la Taji, dar în decursul războiului aceasta a fost distrusă de un atac aerian.
Drept urmare a politicii de export a URSS, clienți precum Irakul nu au primit tancuri comparabile calitativ cu cele mai bune tancuri sovietice. În 1990 cea mai buna versiune irakiana de T-72 era tancul T-72M1 – aproximativ echivalent cu T-72A sovietic, care era deja vechi de un deceniu și nu la fel de bine blindat ca mai noul T-72B sau preferata serie T-80B. La fel de important, Uniunea Sovietică nu își exporta cea mai bună muniție de tanc: armata irakiană se baza în principal pe muniție de mâna a doua pentru tancurile T-72.
SPECIFICAȚII T-72M1
T-72M1, Brigada 2 Blindate, CFGR Divizia Blindate Medina, creasta Medina, Irak, februarie 1991
General
Echipaj: trei
Lungime totală: 9,53m
Lungime carenă: 6,86m
Lățime: 3,59m
Înălțime până la acoperișul turelei: 2,19m
Gardă la sol: 0,49m
Suprafață de contact șenile: 4.29m
Lățime șenile: 580mm
Vederea pe timp de noapte a trăgătorului: TPN-1-49-23
Vederea pe timp de zi/noapte a șoferului: TNPO-168 și TVNE-4B (IR activ/II pasiv)
Vederea pe timp de zi/noapte a comandantului: TNP-160 și TKN-3
Spotul de căutare a comandantului: OU-3GKM cu filtru IR
Protecție împotriva focului: sistem automat cu freon, nouă detectoare
Preț unitar: $1,200,000; $1,800,000 cu muniție și piese de schimb (export 1992)
Putere motrică
Motor: V-46-6 12-cilindrii diesel, 780CP (575kW) la 2000rpm
Capacitate combustibil (internă + externă): 705 litrii + 495 integrali; + 400 litrii în două rezervoare
Performanță
Viteză maximă de drum: 60km/h
Capacitate de văduire: 1,2 m fără pregătire, 5 m cu pregătire
Capacitate de abordare a pantelor: pantă de 30° , pantă laterală de 25°
Capacitate de a trece peste obstacole: 0,85m vertical, 2,9m tranșeu
Raport putere-greutate: 19.8CP/t (14kW/t)
Presiunea la pământ: 0.9kg/cm2
Armament
Armament principal: tun 2A46M (D-81TM) neted calibru 125mm
Rata de foc a tunului: 8 lovituri pe minut (auto-încărcător), 2 lovituri pe minut (manual)
Stabilizarea tunului: 2E28M electro-hidraulic, două axe
Elevația tunului: -6 până la +14
Armament secundar: mitralieră coaxială PKT calibru 7,62mm
Apărare anti-aeriană: mitralieră NSVT calibru 12,7mm
Descărcătoare de fum: Tip 902A Tucha; 12 acoperire 300m2 timp de două minute
Autoapărarea echipajului: pușcă mitralieră AK-47S, zece grenade F-1
– Va urma –
Abrams vs T 72, Partea a II-a
Traducerea, primei parti, pentru RomaniaMilitary.ro – AlexC