Romania Military

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (3)

  Intr-o discutie cu Roosevelt ce a avut loc in luna octombrie 1942, Stimson a abordat problema colaborarii cu Marea Britanie. Subliniind ca 90% din lucrari se executau in SUA, el a sugerat ca viitoarele schimburi cu englezii sa fie mentinute la un nivel minim. Roosevelt a fost de acord, considerand ca obligatiile sale fata de Churchill in aceasta privinta erau foarte vagi.

Avand acoperirea lui Roosevelt, administratorul stiintific Bush nu le-a lasat englezilor nicio speranta. In raspunsul catre Anderson, el a refuzat cererea de construire a unei uzine-pilot britanice de separare izotopica in Statele Unite, pe motiv ca programul american era deja supraincarcat.

Englezii au protestat, si s-a hotarat sa se supuna din nou problema lui Roosevelt. Acest lucru s-a facut in decembrie 1942, in luna in care pila lui Fermi a inceput sa functioneze, in timpul unei sedinte a consiliului de conducere al sectiei S-1. Presedintele a confirmat atunci, decizia de lansare a efortului industrial ce avea ca scop, realizarea primelor bombe atomice la inceputul anului 1945. Exact la un an dupa atacul de la Pearl Harbor, puternica masina industriala americana era pus ape roate, urmarind realizarea celui mai formidabil proiect militar de pana atunci –realizarea bombei atomice!

In ceea ce-i priveste pe englezi, Roosevelt a decis limitarea schimburilor la nimic mai mult decat informatii pe care tara primitoare putea sa le solicite pentru scopuri militare imediate.

La inceputul lunii ianuarie 1943, americanii au trimis un memoriu englezilor si canadienilor, precizand conditiile in care vor avea loc in viitor schimburile de informatii intre Statele Unite si partenerii lor. Pentru echipa anglo-canadiana, care tocmai se stabilise in Canada si astepta sa profite de apropierea de laboratorul din Chicago si de inepuizabilele resurse financiare americane, aceasta decizie a reprezentat o lovitura cumplita, fiind vazuta ca fiind o declaratie de disociere din partea SUA; si asta, dup ace pana atunci, schimburile de informatii intre cercetatorii englezi si cei americani fusesera complete.

In confruntarea ce a urmat, englezii credeau ca mai detin un atu (se inselau insa amarnic, dar nu stiau asta inca!). Acest atu era Canada, care poseda o mina de uraniu, a doua ca marime din lume, dar el era deja pierdut, fiindca la sfarsitul anului 1940. Edgar Sengier, directorul executiv al societatii Union Miniere du Haut Katanga hotarase, dand dovada de o mare capacitate de anticipatie (posibil ca SUA sa fi facut aici, un joc “inteligent”), expedierea din Africa la New York a unei cantitati considerabile de minereuri foarte bogate in uraniu –circa 1200 de tone, cam tot atat cat rezervele de uraniu detinute de catre Belgia la inceputul razboiului. Acest stoc a fost cumparat mai tarziu de catre “Proiectul Manhattan” impreuna cu o alta cantitate deja extrasa, care se afla in Congo. Aceste achizitii erau vitale pentru succesul efortului american, deoarece extractia acestui minereu a fost intrerupta in Africa inca din 1937, nefiind reluata pana in anul 1944.

Din acest motiv, mina canadiana devenea un atu primordial pentru Imperiul Britanic (credeau in mod eronat ca pot “santaja” SUA sa-i faca “parteneri” cu drepturi depline in programul nuclear. Lovitura, statea sa vina, urmand sa-i trezeasca definitiv pe britanici, din “visul nuclear propriu”), fapt despre care guvernul canadian fusese informat in 1942. Dupa aceasta notificare, guvernul canadian, fara a informa Marea Britanie, a autorizat in decembrie 1942 compania miniera canadiana sa semneze un contract de vanzare cu guvernul american, privind toata productia pana la sfarsitul lui 1946. Englezii, n-au aflat de acest contract de vanzare cu guvernul american, decat in primavara lui 1943, si asta, din surse particulare, fiindca atat americanii cat si canadienii, “au uitat” sa-si informeze “partenerii”…

Ba mai mult decat atat, englezilor li s-a “explicat” ca ministrul canadian de resort, Clarence Howe, nu si-a “dat seama” de importanta tranzactiei cand contrasemnase contractul, facandu-l pe Churchill sa spuna ca acesta “a tradat Imperiul Britanic” (o “tradare” lesne de inteles. In acei ani, Anglia nu putea asigura Canadei cele necesare efortului de razboi, acest lucru fiind posibil doar SUA).

Astfel, cei aproximativ 100 de cercetatori britanici condusi de catre Halban, se vedeau cu munca restrictionata, neavand acces direct si neangradit, la uraniu, apa grea si ajutorul tehnic american.

In mai 1943, la Washington, Churchill l-a intalnit din nou pe Roosevelt si a mai pus o data problema uraniului. El si-a sustinut convingerea ca in domeniul atomic, ca si in toate celelalte domenii ce fac obiectul unor eforturi commune, este necesara colaborarea, indiferent de proportiile relative ale contributiei celor doi parteneri (credea profund in “parteneriat”, fiind un gentlemen, insa, planurile SUA de a domina in acest domeniu, ulterior, nu se potriveau deloc cu fair-play-ul britanic). Din nou, Roosevelt si-a luat angajamente cu totul satisfacatoare pentru britanici, pe care insa stia foarte bine ca n-avea cum sa le respecte. Aceste angajamente, nici de aceasta data, n-au avut vreo urmare practica.

Cu toate acestea, in iulie 1943, situatia s-a schimbat oarecum. Ministrul american de razboi, Stimson, care se afla la Londra impreuna cu Bush pentru a discuta, printre altele, probleme tinand de lupta antisubmarina impotriva germanilor, au fost convocati de catre Churchill. Astfel, pe data de 15 iulie 1943, Churchill isi manifesta fata de Bush profunda nemultumire si indignare fata de evolutia problemei uraniului. O saptamana mai tarziu, primul ministru britanic i-a primit pe Stimson si Bush in Downing Street, in prezenta lui Anderson si Cherwell. Dupa evocarea, cu amaraciune, a istoriei trecutului apropiat, Churchill, care probabil si-a dat seama ca Anglia ar putea ramane “pe afara” in ceea ce priveste programul nuclear, a fost de acord cu un nou proiect de colaborare cu SUA, in termenii dictate de aceasta, cerandu-i lui Anderson sa-l redacteze in termeni acceptabili pentru americani.

Din acest moment, toate probleme s-au rezolvat rapid. Anderson s-a dus la Washington si nu a intampinat nicio dificultate in a elabora un text final pentru un acord de colaborare, care doua saptamani mai tarziu a fost prezentat sefilor de stat la conferinta la nivel inalt, de la Quebec-Canada.

Aici, pe data de 19 august 1943, s-a semnat un acord privind “Reglementarea colaborarii organismelor SUA si Regatului Unit in problema Tube Alloys”. Canada, desi nu era parte semnatara, a fost permanent informata de stadiul negocierilor, deoarece trebuia sa fie asociata la implementarea acordului.

Acest prim tratat atomic international avea sa influenteze politica mondiala si dominatia SUA, dupa sfarsitul razboiului, Anglia sperand, ca intr-un final, sa se afle si ea alaturi de partea americana. Acest tratat, stabilea dreptul fiecaruia dintre parteneri (SUA+Anglia) drept de veto asupra comunicarii informatiilor secrete unei terte parti, precum si dreptul de a impiedica orice transfer de cunostinte, inclusiv fata de Aliati (cu alte cuvinte, asigura, dupa razboi, hegemonia anglo-americana in domeniu nuclear, si suprematia SUA in special. N-aveau de unde sa stie ca lucrurile nu vor ramane asa, URSS fiind la curent cu toate cercetarile nucleare anglo-americane, prin spionaj. Cu alte cuvinte, de ceea ce le-a fost frica, n-au scapat!).

Acest acord, urma sa se aplice in trei domenii: procurarea materialelor nucleare, participarea oamenilor de stiinta britanici la lucrarile intreprinse in Statele Unite si proiectul anglo-canadian. Acest acord a dus la excelente relatii intre generalul american, Leslie Groves (conducatorul “Proiectului), si savantul englez in domeniul nuclear, James Chadwick (laureate al Premiului Nobel, desemnat de catre guvernul britanic sa tina legatura cu americanii). Se deschisese insa, pentru Marea Britanie, “poarta” catre arma nucleara…

 

 WW

 

Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

Exit mobile version