Partea a II-a: Crucişătoarele auxiliare
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial majoritatea navelor de suprafaţă germane au fost folosite preponderent în scopul întreruperii liniilor de comunicaţie aliate. Toate unităţile grele de suprafaţă ale Germaniei, cu excepţia lui „Blucher” şi a lui „Tirpitz”, au efectuat raiduri împotriva navelor comerciale aliate, evitând în general lupta cu unităţile similare britanice şi fără a avea nici pe departe succesul submarinelor în termeni de tonaj scufundat.
Raidurile unităţilor grele germane, precum cel al lui „Bismarck”, au produs întreruperi temporare în operaţiunile aliaţilor, aceştia fiind obligaţi să mobilizeze mari unităţi navale, inclusiv portavioane, în scopul combaterii corsarului şi limitării pagubelor potenţial a fi produse de acesta. Referindu-ne la raidul lui „Bismarck”, rezultate acestuia pot fi considerate cel puțin mediocre în termeni de tonaj scufundat, exceptând lovitura norocoasă împotriva lui „Hood”. De fapt, daca ne gândim mai bine, rezultatul raidului lui „Bismarck” poate fi considerat catastrofal având în vedere că s-a terminat cu scufundarea sa de către flota britanică.
Este adevărat că, marile unităţi de suprafaţă – „the capital ships”, cum erau crucişătoarele de bătălie sau cuirasatele vremii, fie ele britanice, germane, americane sau japoneze au fascinat întotdeauna, fie că vorbim de copii, adulţi sau bătrâni, prin eleganţa, viteza şi puterea lor impresionantă de foc. Este însă unanim recunoscut faptul că, condiţiile de luptă specifice celui de-al Doilea Război Mondial au însemnat totodată şi sfârşitul domniei lor, sfârșitul unei ere în istoria navală.
Crucişătoarele şi cuirasatele Germaniei utilizate în raiduri împotriva navelor comerciale aliate au eşuat de cele mai multe ori: astfel „Bismarck” şi „Prinz Eugen” nu au avut aproape nici un efect împotriva operațiunilor aliate de organizare şi coordonare a convoaielor care aprovizionau Marea Britanie, am văzut în prima parte a articolului ce a realizat „Admiral Graf Spee”, iar „Deutschland” şi „Admiral Hipper” s-au descurcat ceva mai bine, la fel ca şi „Scharnhorst”, „Gneisenau” şi „Admiral Scheer”.
Mai puţină lume cunoaşte însă faptul că marile unităţi de suprafaţă n-au fost singurele nave de suprafaţă ale Germaniei care au efectuat raiduri împotriva navelor comerciale aliate. Alte nouă nave germane de suprafaţă şi-au adus o contribuţie importantă la întreruperea şi hărţuirea liniilor de aprovizionare aliate. Aceste nouă nave sunt responsabile pentru capturarea şi scufundarea a 142 de nave comerciale (şi nu doar comerciale, după cum vom vedea în cuprinsul acestui articol) aliate totalizând mai mult de 870.000 de tone. Cele nouă nave luate împreună au stat 3.769 de zile pe mare capturând şi scufundând în medie 230 de tone pe zi.
Şi dacă această înşiruire de cifre v-a captat atenţia, atunci aflaţi că toate aceste realizări sunt rezultatul faptelor de luptă a aproximativ 3.000 de ofiţeri şi marinari, a nouă cargouri la mâna a doua (da, cargouri comerciale, ați citit bine, da, la mâna a doua, aţi citit bine din nou!), înarmate cu armament de mâna a treia care, din punct de vedere al costurilor totale de cumpărare şi echipare au reprezentat aproximativ 1% din costurile de construcţie ale cuirasatului „Bismark”. Impresionant, nu-i aşa?
Germanii le-au denumit „Hilfskreuzer” – crucişătoare auxiliare, care deşi au fost iniţial nave comerciale, au luptat pe mare ca nişte adevărate nave militare, îndeosebi în apele tumultoase ale anilor 1939 – 1942. Cu toate acestea, faptele de arme ale acestor nave şi ale echipajelor lor, sunt relativ necunoscute publicului larg, în special în detrimentul impresionantelor şi totuşi ineficientelor cuirasate.
Caracteristicile lor tehnice nu au nimic impresionant în termeni de viteză, manevrabilitate sau armament, aceste nave fiind deseori camuflate în nave neutre, armamentul lor fiind în general camuflat în suprastructuri pentru a putea să-şi păcălească atât victimele cât şi vânătorii.
HSK „Atlantis”
În opinia mea, aceste crucişătoare auxiliare au fost de fapt adevăraţii corsari, corsari de modă veche, pe care Germania i-a asmuţit împotriva aliaţilor, cam în aceeaşi manieră în care Elisabeta a Angliei asmuțea un Francis Drake sau un John Hawkins împotriva spaniolilor.
Utilizarea corsarilor pentru atacarea liniilor de aprovizionare mai fusese folosită de Germania şi în Primul Război Mondial, uneori chiar cu mare succes aşa cum au dovedit-o „Wolf” şi „Seeadler”.
În scopul organizării şi coordonării acestor activităţi, germanii au creat „Etappendienst” încă din Primul Război Mondial, un departament secret al marinei, printre ale cărui sarcini figurau atât obţinerea informaţiilor secrete privind rutele comerciale ale potenţialilor inamici cât si aprovizionarea şi coordonarea crucişătoarelor auxiliare care activau în calitate de corsari. Secretul departamentului a fost atât de bine ţinut încât aliaţii au aflat despre el de-abia la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Comandantul acestui departament pe durata primei conflagraţii mondiale a fost Amiralul Wilhelm Canaris, un personaj cunoscut tuturor cititorilor, care se va implica în activitatea departamentului şi în perioada dintre cele două războaie.
După sfârşitul Primului Război Mondial „Etappendienst” a fost desfiinţat. A fost reînfiinţat de acelaşi Canaris în 1927, staţii de lucru şi culegere informaţii fiind imediat deschise în toate porturile lumii, deseori sub acoperirea companiilor comerciale germane. „Etappendienst” a stat în stand-by până în 10 August 1939, când a fost reactivat.
„Etappendienst” a devenit pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial centrul operaţiunilor Germaniei împotriva transporturilor aliate, coordonând marile unităţi de suprafaţă, crucişătoarele auxiliare, aprovizionarea submarinelor şi a celorlalte nave ale Kriegsmarine cu provizii, combustibil şi armament şi având un rol important în coordonarea transporturilor care veneau din Japonia.
HSK „Pinguin”
Marina regulată germană a privit cu neîncredere şi superioritate crucişătoarele auxiliare şi echipajele lor, formate aproape exclusiv din voluntari şi conduse de comandanți în retragere. Mulţi au pariat împotriva şanselor de supravieţuire ale acestor nave în teatrele de luptă ale vremii.
Strategia corsarilor era simplă: crucişătoarele auxiliare trebuiau să stea în misiune pentru o perioadă cât mai lungă, timp în care trebuiau să captureze şi să scufunde cât mai multe nave comerciale posibil. Recomandările cuprindeau instrucţiuni de evitare a confruntărilor cu crucişătoarele auxiliare inamice („armed merchant cruiser”) iar dacă prada o justifica, unele din navele capturate trebuiau trimise în Germania. Evident, instrucţiunile nu au putut fi respectate cu stricteţe întotdeauna, iar despre trimis nave înapoi în Germania, ei bine, de la un anumit moment dat acest fapt a devenit aproape imposibil.
La începutul campaniei, între Aprilie 1940 şi Iunie 1940, când primele crucişătoare auxiliare – „Orion”, „Atlantis”, „Widder”, „Thor” şi „Pinguin” au părăsit porturile Germaniei, puţini oameni, chiar şi din Kriegsmarine, cunoşteau existenţa acestor nave şi misiunea lor.
Spre deosebire de curentul exagerat de autoritar care anula spiritul de iniţiativă al ofiţerilor „regulaţi”, comandanţii crucişătoarelor auxiliare se bucurau de o mult mai mare autonomie în luarea deciziilor fiind chiar lăsaţi să-şi boteze navele în acord cu tradiţia corsarilor altor vremuri.
Fiecare navă corsar avea mai multe „identităţi”: numele ei comercial iniţial, numele atribuit de marina militară, având iniţialele HSK înaintea numelui, un număr atribuit în vederea efectuării comunicaţiilor („Schiff no. 1, no. 2, no. 3 etc), numele de corsar ales de căpitanul ei dar şi o literă atribuită fiecărui corsar de Amiralitatea Britanică pe măsură ce aceştia din urmă reuşeau să-i identifice. Spre exemplu, prima care a plecat în misiune a fost „Atlantis” căreia i s-a atribuit litera „C” pentru simplul motiv că „Orion” şi „Komet” fuseseră deja identificate de către britanici.
HSK „Kormoran”
Primul val de corsari a fost format din cinci nave. „Atlantis”, „Pinguin” şi „Thor” erau cargouri moderne echipate cu motoare diesel ceea ce le conferea o autonomie foarte mare, de aproximativ 50.000 de mile la o viteză economică. „Orion” şi „Widder” erau suficient de mari astfel încât să transporte inclusiv mine magnetice dar nu aveau motoare diesel, maşinile lor fiind mult mai puţin eficiente dar şi mult mai greu de aprovizionat cu combustibil în condiţiile în care această operaţiune se făcea în general pe mare şi nu în port. Principalele modificări aduse acestor nave comerciale au vizat îndeosebi dotarea lor cu armament precum şi mărirea capacităţilor de camuflare şi deghizare a armamentului. Echipajele erau de circa 300 de marinari şi vă puteţi imagina cât de greu era pentru comandanţii acestor nave să menţină ridicat moralul echipajului după luni şi luni de navigaţie şi luptă pe mare, departe de casă şi de familie, în condiţii nu tocmai confortabile. Deşi spaţioase, probabil că aceste cargouri începeau să devină neîncăpătoare în condiţiile în care trebuiau să acomodeze nenumăraţii prizonieri luați de pe navele capturate.
Aşa cum avea să se adeverească destul de repede, motoarele diesel puternice şi moderne erau esenţiale pentru succesul corsarilor, „Orion” şi „Widder” ratând capturarea multor nave din acest motiv. De altfel, „Widder” avea să fie nevoit să-şi scurteze expediţia de la un an la şapte luni din cauza nenumăratelor probleme cu maşinile.
Succesul operaţional al primului val de corsari a atras atenţia şi simpatia lui Hitler astfel încât, cel de-al doilea val s-a bucurat de o atenţie sporită în ceea ce priveşte echipamentele şi armamentul instalate la bordul lor.
HSK „Komet”
Al doilea val a cuprins crucişătoarele auxiliare „Komet”, „Stier”, „Michel” şi „Kormoran”. Încă două au mai fost transformate în corsari, „Coronel” şi „Hansa” dar, din fericire pentru aliaţi, nu au mai putut ieşi în largul oceanului datorită vigilenţei sporite a britanicilor. Cea de-a doua tranșă de crucişătoare auxiliare, deşi mult superioară din punct de vedere al calităţii navelor cât şi al armamentului instalat („Michel” avea la bord, printre altele şi un E-Boat), a avut de înfruntat condiţii de luptă mult mai dificile (britanicii fiind puşi deja în gardă şi luând măsuri în consecinţă) decât cele înfruntate de crucişătoarele auxiliare ale primului val. Asta nu înseamnă că nu s-au bucurat de succes.
Toate cele nouă crucişătoare auxiliare erau înarmate asemănător: armamentul principal era compus din şase tunuri de 150 de mm, modele destul vechi, recoltă a Primului Război Mondial, toate bine camuflate în suprastructura sau în containerele de pe punte, două până la şase tuburi lans-torpilă instalate pe punte, cu excepţia lui „Kormoran” despre care se știe că le avea instalate sub linia de plutire, patru până la şase tunuri de 37 de mm şi un tun de 75 de mm, instalat de obicei la pupa, asemănător modului în care era instalat tunul de 105 mm pe navele aliate comerciale de la începutul lui 1942. Toate aveau la bord unul sau chiar două hidroavioane de tip Heinkel He 114 sau Arado Ar 196 şi instalaţiile de lansare aferente precum şi mai multe tunuri de 20 de mm precum şi de 92 de mm cu scop antiaerian. „Stier” şi „Michel” aveau la bord câte un E-Boat (şalupă torpiloare, echipată cu două torpile, foarte rapidă, circa 40 de noduri) folosit împotriva ţintelor rapide.
Heinkel He 114
Armamentul enumerat mai sus este oarecum similar cu cel al unui crucişător uşor britanic de clasă „Arethusa”, care de asemenea avea ca armament principal şase tunuri de 152 de mm dar aici se cam opreşte asemănarea. Navele clasei „Arethusa” erau nave adevărate de luptă, concepute ca atare, având artileria principală instalată în turele, o artilerie secundară mult mai puternică şi, foarte important, blindaj şi o viteză de 33 de noduri.
HSK „Michel”
Prin comparație, cel mai rapid corsar, „Kormoran” avea o viteză maximă de 18 noduri. Nici un crucişător auxiliar nu avea blindaj şi, niciodată, un crucişător auxiliar nu avea capacitatea de a-şi folosi toate cele şase tunuri împotriva unei ţinte datorită modului specific de amplasare al acestora la bordul navei. Pe scurt, corsarii nu puteau face faţă unor nave serioase de luptă de genul crucişătoarelor dar puteau lupta cu succes împotriva crucişătoarelor auxiliare aliate şi nu numai, după cum vom vedea curând.
La fel ca în timpul Primului Război Mondial, modalitatea de a opera a corsarilor era foarte simplă: când mulţumită camuflării sale nava germana se apropia la aproximativ 4.000 de metri de prada sa, îi semnaliza: “Stop! Do not use radio!” Dacă nava vizată se supunea comenzilor corsarului, o echipă de abordaj era trimisă la bordul ei pentru efectuarea unei percheziţii. Amintirea navelor britanice de tip „Q” îndemna întotdeauna echipa de abordaj la precauţie.
Dacă nava era neutră, în conformitate cu regulile de război, i se permitea continuarea călătoriei. Dacă nava purta pavilionul unei ţări cu care Germania era în război sau se descoperea că avea la bord materiale provenind dintr-un, sau pentru, un port inamic, comandantul avea trei opţiuni:
- Să confişte toate mărfurile valoroase, echipamente sau încărcătură cum ar fi petrol, apă, mâncare, documente, piese de schimb şi arme sau muniţii, să ia echipajul navei capturate la bordul său şi, după, să scufunde nava capturată, preferabil prin deschiderea valvelor din santină sau prin utilizarea unor încărcături explozive plasate în puncte cheie;
- Dacă nava în sine putea fi de folos Germaniei se punea un echipaj la bord, nava fiind trimisă către Franţa;
- Nu în ultimul rând, nava capturată putea fi la rândul ei transformată într-un crucişător auxiliar sau într-o navă de aprovizionare.
Dacă totuşi căpitanul navei vizate nu se supunea comenzilor corsarului, atunci câteva proiectile de 150 de mm îl aduceau rapid pe calea cea bună.
Motivul pentru care corsarii luau prizonieri, pe care ulterior îi „cazau” la bordul navei lor sau al altor nave folosite în acest scop, era pentru a evita răspândirea informaţiei privind existenţa lor. Totuşi, după ce cargourile aliate începeau să dispară dintr-o anumită zonă, britanicii intrau la bănuieli şi luau măsuri. În acel moment corsarul îşi schimba locul de vânătoare.
HSK „Orion”
Succesul raidurilor corsarilor determină Amiralitatea Britanica să impună noi şi noi precauţii precum lipsa oricăror comunicaţii radio a navelor comerciale aliate, evitarea oricăror nave pe mare prin schimbarea cursului, transmiterea imediată a oricăror informaţii utile prin radio în cazul unui atac, indiferent de riscurile la care se expunea echipajul navei aliate. Prin urmare, corsarii încep să utilizeze intens hidroavioanele din dotare atât pentru localizarea navelor aliate cât şi pentru distrugerea imediată a antenelor radio ale navelor vizate. De multe ori, hidroavioanele atacau cu mitralierele din dotare navele vizate (evident neînarmate), le ordonau să oprească, după care aterizau în faţa lor cu motorul pornit până la sosirea navei corsar.
Pe parcursul lui 1941, corsarii sunt nevoiţi să schimbe şi această tactică întrucât navele comerciale aliate se îndepărtau imediat cu viteză maximă transmiţând totodată semnale de ajutor prin radio. Mulţi comandanţi corsari au decis atunci să evite să mai atace ziua, folosind noaptea în acest scop, în special până la momentul la care răsărea luna pe cer, ei venind dinspre orizontul întunecat. Prin urmare, în momentul în care reuşeau să identifice o navă aliată, nu mai atacau imediat ci încercau să rămână nedetectaţi, analizând în acelaşi timp direcţia şi viteza navei vizate pentru a-i putea anticipa cursul şi a se putea poziţiona cât mai favorabil. După asfinţit treceau la atac cu mare succes întrucât, nava vizată fiind luată complet prin surprindere, rareori transmitea semnale radio de ajutor. Totuşi, o consecinţă directă a utilizării acestui mod de atac a fost faptul că pierderile de vieţi omeneşti au crescut.
Deși comandanţii navelor corsar nu erau încurajaţi să caute bătălii, comandantul lui „Michel”, Hellmuth von Ruckteschell era o excepţie. Tactica sa favorita era să atace noaptea permiţând navei atacate să folosească radioul. După distrugerea acesteia, se retrăgea dincolo de orizont şi, mizând pe faptul că supravieţuitorii navei atacate nu cunoşteau cum arată nava sa, urma să reapară din nou, pe timpul zilei, în postura de navă salvatoare. Această strategie viza în special nava aliată care se apropia ca urmare a semnalelor de ajutor transmise de nava scufundată pe care „Michel” urma să o distrugă cu o salvă de torpile. Riscurile erau destul de mari, întrucât nava salvatoare se putea dovedi a fi un crucişător auxiliar britanic, sau, şi mai rău, un crucişător regulat, împotriva căruia „Michel” n-ar fi avut prea multe şanse. Însă nu a avut niciodată ocazia să-şi testeze tactica.
O altă tactică obișnuită a lui von Ruckteschell implica folosirea E-Boat-ului în cazul în care nava urmărită se dovedea prea rapidă pentru „Michel”. E-Boat-ul torpila nava inamică asemenea unui U-Boat. Așa cum am spus mai sus, corsarii germani rareori capturau nava urmărită întrucât era foarte dificil să o trimită în Germania, din cauza blocadei britanicilor.
Spre deosebire de „haitele” submarinelor, corsarii operau în general singuri. Au fost două excepţii, când „Komet” şi „Orion” au operat împreună în Pacific şi când „Michel” şi „Stier” au operat de asemenea împreună, de data aceasta în Atlanticul de Sud.
Un episod interesant in istoria operațională a acestor nave este bătălia dintre crucişătorul auxiliar german „Kormoran” şi crucişătorul uşor australian „Sydney”. Potrivit mărturiilor marinarilor germani capturați ulterior, se pare că bătălia s-ar fi purtat la viteze de aproximativ 14 noduri în ciuda faptului că, australienii au încercat să acrediteze ideea conform căreia, „Kormoran” ar fi aşteptat-o pe „Sydney” cu maşinile oprite ca şi cum ar fi fost avariată şi ar fi vrut să se predea. Prin urmare, comandantul lui „Kormoran” a aşteptat până ce „Sydney” a luat o poziţie la circa 135 de grade în pupa navei germane. Ceea ce nu ştia comandantul navei australiene era faptul că, sub linia de plutire, „Kormoran” era echipată cu tuburi lans-torpilă care, ce-i drept, puteau fi folosite doar până la viteze de trei – patru noduri. „Kormoran” a avariat-o pe „Sydney” lovind-o cu torpile după care a desăvârşit distrugerea navei australiene cu tunurile de la bord. În mod ciudat, niciunul din marinarii lui „Sydney” nu a supravieţuit să povestească, singura poveste cunoscută fiind cea a echipajului german.
A fost una din rarele ocazii când o navă comercială a reuşit să distrugă o navă militară. Pentru australieni, rezultatul bătăliei a fost cel puţin ruşinos, asta ca să păstrăm un vocabular decent. Australienii sunt cei care au susţinut că tactica corsarului german a fost să-i aştepte cu mașinile stopate pentru a-i putea torpila de la mică distanţă, în condițiile în care, aşa cum am spus mai sus, torpilele puteau fi folosite de germani doar până la viteze de trei – patru noduri. Ipoteza australienilor a fost contrazisă însă de mărturiile echipajului lui „Kormoran”.
Din păcate, niciuna dintre epave nu a fost explorată în vederea elucidării acestor controverse. Prin urmare nici acum nu se cunoaşte cu exactitate dacă nava germană a folosit sau nu tuburile lans-torpilă aflate sub linia de plutire şi nici în urma cărui tip de lovitură a fost scufundată „Sydney”. Nici „Kormoran” nu a supravieţuit luptei – a fost grav avariată pe parcursul bătăliei, fiind abandonată de echipajul său.
Mulţi ofiţeri germani din marina regulată au considerat că navele corsar nu vor avea nicio şansă, fapt care a fost contrazis de comandanţii celor nouă crucişătoare auxiliare care au dovedit că nouă nave comerciale puteau deveni adevărate arme letale, nave militare în toată puterea cuvântului.
Nu putem să nu ne întrebăm ce rezultate şi ce influenţă ar fi avut aceştia în curgerea războiului dacă raidurile lor ar fi început în Septembrie 1939 în loc de Aprilie 1940, dacă în loc de nouă nave ar fi fost 20 de nave, înarmate cu armament performant, motoare puternice, nave care să susţină U-Boat-urile în lupta de distrugere a liniilor de aprovizionare aliate.
Odată cu scufundarea lui „Michel” a dispărut şi ultimul corsar din cel de-al Doilea Război Mondial şi probabil şi din istorie. Se opinează că, un astfel de război nu mai poate fi purtat în condiţiile în care tehnica de supraveghere a progresat enorm.
Cu toate acestea, conceptul de nava comercială înarmată nu a murit complet. Proliferarea pirateriei a făcut ca, începând cu 2010, navele comerciale să fie înarmate cu armament ușor, echipajele fiind adesea însoțite de echipe care să asigure securitatea navei.
HSK „Stier”
De asemenea, navele care transportă combustibil nuclear folosit şi uraniu reprocesat, elemente suficiente pentru fabricarea de arme nucleare au fost înarmate începând cu 1999 în vederea reducerii costurilor, întrucât până atunci fuseseră escortate de nave militare. Aceste nave de transport au fost înarmate cu tunuri de 30 de mm.
Se spune că, şi unele nave comerciale sovietice din timpul Războiului Rece erau înarmate.
Mai mult decât atât, în Aprilie 2010, o companie rusească a promovat la vânzare o versiune a rachetei 3M-54 Klub, ce putea fi camuflată şi lansată dintr-un container standard, putând practic fi lansată de la bordul oricărui port-container. Practic, în teorie, o astfel de navă comercială, înarmată cu racheta respectivă ar putea distruge, teoretic desigur, chiar şi un port-avion, deși probabil va avea nevoie de multe rachete pentru asta.
HSK „Thor”
Un alt exemplu vine din Libia când, în cursul anului 2011, forţe loiale lui Gaddafi au înarmat câteva nave comerciale cu care au încercat instituirea unei blocade împotriva portului Misrata.
În acest context, nu putem să nu ne întrebam la sfârșitul acestui articol dacă un astfel de rol mai poate fi atribuit unei nave comerciale în condițiile teatrului de luptă modern, caracterizat de nave militare din ce în ce mai mari şi mai scumpe. Să nu uităm că, suprafața Pământului este acoperită într-o foarte mare proporție de apă şi, oricât de mulți sateliți şi drone ar avea, o armată nu poate acoperi toată această suprafaţă, 24 de ore din 24.
Nu putem să uităm nici de războiul petrolierelor, desfășurat între Iran şi Irak în perioada anilor 1980, când forțele armate ale celor două ţări atacau preponderent petrolierele inamicului. Totuși, în acest caz, situația este diferită, întrucât, pentru aceste acțiuni, erau folosite forțele armate regulate.
HSK „Widder”
În actualul context geo-politic în care tot mai multe regiuni se află în disoluție statală, devenind un fel de „no man’s land”, asistăm la o proliferare a pirateriei a cărei combatere solicită importante resurse financiare şi logistice. Am văzut ce au reușit să facă pirații somalezi cu câteva bărci rapide şi câteva arme automate, marile puteri ajungând să patruleze şi, uneori să apeleze la formarea de convoaie, pentru protejarea liniilor comerciale internaționale.
De fapt, în ciuda aparenţelor, în secolul XXI încă mai sunt multe zone infestate cu pirați, evident, toate fiind puncte importante ale liniilor comerciale internaţionale: Strâmtoarea Mallaca, Oceanul Indian, zona Indoneziei, zona Nigeriei şi Golful Guineei, Golful Aden sau Marea Chinei de Sud.
În ipotetica situație a unei noi conflagrații mondiale de tipul celor două războaie mondiale, indiferent cine vor fi oponenții, vor rămâne suficiente zone oceanice neacoperite. Evident, formarea convoaielor va avea același efect ca în cele două războaie mondiale reducând la zero, după câteva succese bazate pe efectul surpriză, eficacitatea unor astfel de corsari.
În prezent viteza navelor comerciale a crescut de la aproximativ 15 noduri în cazul super petrolierelor până la aproximativ 26 de noduri în cazul navelor port-container. Prin urmare, un ipotetic corsar. transformat dintr-o nava comercială, trebuie să poată atinge o viteză de cel puțin 25 de noduri, să fie suficient de mare pentru a putea căra provizii şi combustibil la bord în vederea obținerii unei autonomii cat mai mari, spatii camuflate pentru instalarea armamentului, drone… dar ce zic eu, vă voi lăsa imaginația să zburde în configurarea corsarului ideal! 🙂
În final, în opinia mea, concluzia despre cum ar trebui să arate corsarul ideal este oarecum surprinzătoare: corsarul „suprem” al secolului XXI este, şi va rămâne pentru multă vreme, submarinul nuclear de atac, care, precum corsarii celui de-al Doilea Război Mondial beneficiază de câteva atuuri impresionante: autonomie virtual nelimitată, camuflajul ideal, oferit de cei 400 de metri de apă aflați între el şi potenţialii săi urmăritori, ceea ce-l face practic invizibil pentru sateliţi, viteza mare în imersiune sau capacitatea de a lansa rachete de croazieră şi probabil şi rachete anti-navă. Evident, şi în cazul submarinului, operațiunile de convoiere vor limita succesul său așa cum l-au limitat şi în ultimul război mondial.
Cu toate acestea, având în vedere cele de mai sus, în opinia mea, submarinul nuclear de atac este corsarul absolut şi, în ciuda aparentei supremaţii a portavioanelor şi a grupurilor sale, submarinul este de fapt actuala „capital ship”!
Nicolae