Întâi o prezentare generală – traducere de pe wiki, cu câteva completări de pe armyrecognition.com și military-today.com.
2S7 Pion / 2S7M Malka este un tun autopropulsat sovietic de 203 mm. „2S7” este denumirea sa GRAU. Au fost construite peste 250 de unități, totalul variind între 500 și 1000, în funcție de sursă. Ele au fost distribuite fostelor state sovietice la dizolvarea Uniunii Sovietice după 1991.
2S7 Pion a fost identificat pentru prima dată în 1975 în armata sovietică și a fost numit M-1975 de către NATO (si 2S4 Tyulpan a primit desemnarea M-1975), în timp ce denumirea sa oficială este SO-203 (2S7). A folosit un șasiu cu design nou, parțial bazat pe designul T-72 și T-80, purtând un tun 2A44 de 203 mm montat în exterior pe partea din spate a șasiului.
Vehiculul se poate ingropa singur in teren și are un sistem de apărare CBRN prin suprapresiune.
Producția sa a fost împărțită între producători: șasiul a fost fabricat la Fabrica Kirov, Sankt Petersburg, în timp ce tunul și montura au fost fabricate la uzina Titan-Barrikady din Volgograd. Este propulsat de un motor diesel V-46-I turbo V12 răcit cu lichid, care dezvoltă 750 de cai putere (sau 840). De asemenea, este echipat cu o unitate de putere auxiliară 9R4-6U2 care dezvoltă 24 CP și alimentează toate sistemele atunci când motorul principal este oprit.
S-a raportat că tunul de 12 m lungime cântărește 14,6 tone, este prevăzut cu un sistem de asistare la încărcare și are o durată de viață de 450 de lovituri.
Tunul poate trage cu muniție HE-FRAG standard sau asistată cu motor rachetă, sau cu proiectile chimice și nucleare – obuzul Kleshchevina.
Proiectilul standard HE-FRAG, 3-O-F43(ZOF-43), cântărește 110 kg, conține 17.8 kg încărcătură explozivă și are o rază maximă de lovire de 37.5 km. Proiectilul asistat, 3-O-F44 (ZOF-44), cântărește 103 kg, conține 13.8 kg încărcătură explozivă și are o rază maximă de lovire de 47.5 km. Tunul mai utilizează și proiectilul cargo 3-O-14, conținând 24 submuniții cu fragmentație.
Procesul de modernizare a Malkăi de către ruși, de la sfârșitul anilor 2010, a implicat înlocuirea mai multor componente produse în Ucraina, cum ar fi cutia de viteze și motorul, cu componente noi fabricate în Rusia la uzina Uraltransmash din Ekaterinburg.
2S7 utilizează un echipaj de paisprezece militari. Pe timpul deplasării, comandantul, mecanicul conductor și tragătorul tunului stau în cabina din partea din față a mașinii, alți patru membri stau într-un compartiment situat în mijlocul șasiului iar ceilalti 7 membri se deplasează cu vehiculul de sprijin, de obicei un camion.
Echipajul necesită aproximativ 5-6 minute pentru a se instala pe poziția de tragere și 3-5 minute pentru a o părăsi. Sistemul transportă patru lovituri complete; încă patru lovituri sunt transportate de vehiculul de sprijin. Datorită razei lungi de acțiune, echipajul poate trage una sau două lovituri și poate părăsi poziția înainte ca prima lovitură să lovească poziția inamicului la peste 40 km distanță. Acest lucru face ca 2S7 să fie mai puțin susceptibil la focul contrabateriei de la un inamic cu un radar cu contrabaterie precum ARTHUR.
https://www.youtube.com/watch?v=J7pZYGtFaB8
Istoricul operațional și de luptă:
2S7 a fost folosit pentru prima dată în luptă de Uniunea Sovietică în războiul sovieto-afgan (1979–1989).
Forțele ruse l-au folosit în primul și al doilea război cecen (primul război: 1994–1996, al doilea război: 1999–2009).
Armata georgiană a folosit 2S7 în războiul ruso-georgian în 2008 (7-16 august 2008), dintre care șase au fost capturate de forțele ruse.
Piesele 2S7 au fost readuse în serviciu de armata ucraineană în timpul războiului din Donbas la sfârșitul anului 2014 și au fost folosite în luptă chiar în afara zonei „tampon” prevăzute de Protocolul de la Minsk, deoarece aveau o rază de acțiune suficientă pentru a furniza sprijin de artilerie.
Forțele armate ruse își întăresc forțele de artilerie, reactivând obuzierele autopropulsate 2S7M Malka 203 mm (SPH) și mortierele autopropulsate 2S4 Tyulpan 240 mm. 2S7M modernizat este legat de vehiculul de comandă modernizat 1V12M, care utilizează o unitate de navigație GLONASS.
Videoclipul lansat de Ministerul Apărării din Azerbaidjan a arătat că 2S7-urile lor sunt folosite în timpul războiului din Nagorno-Karabah din 2020.
2S7 a fost fotografiat îndreptându-se spre granița cu Ucraina în timpul crizei ruso-ucrainene din 2021-2022.
A fost folosit de forțele ucrainene în timpul invaziei ruse a Ucrainei din 2022 încă din 21 martie 2022.
A fost folosit de forțele ruse în timpul războiului ruso-ucrainean, după cum a raportat Newsweek din 27 mai 2022.
Variante
Versiunea originală este cunoscută sub numele de 2S7 Pion.
O versiune actualizată numită 2S7M Malka a intrat în funcțiune în 1983 sau în 1986. 2S7M Malka folosește un sistem îmbunătățit de control al focului care a crescut cadența de tragere de la 1,5 la 2,5 lovituri pe minut și a crescut capacitatea de transport al muniției la opt proiectile cărate de 2S7M.
Săpătorul de șanțuri BTM-4 Tundra utilizează șasiul 2S7 Pion.
Există și versiuni civile: automacara SGK-80 și SGK-80r, cu capacitate de 80 tone, și CM-100 pentru lucrări de mentenanță la căile ferate și operațiuni de salvare după dezastre.
Detalii tehnice
Produs: 1975–1990
Masa: 46.500 kg
Lungime totală: 13,1 m
Lungime șasiu: 10,5 m
Lățime: 3,38 m
Înălțime: 3 m
Echipaj: 14 persoane
Greutatea proiectilului: 103 kg sau 110kg
Calibru: 203 mm
Elevație: 0-60 grade
Derivă: 30 de grade
Viteza inițială a loviturii: 960 m/s
Raza de tragere efectivă: 37,5 km fără muniție asistată și 47,5 km cu muniție asistată
Raza maximă de tragere: 55,5 km (nu am aflat cu ce muniție)
Blindaj: 10mm max.
Armament principal:Tun 2A44 de 203 mm L/56.2
Motor V-46-I V12 turbo diesel 840 CP
Suspensie cu bară de torsiune
Rază de deplasare pe drum: 650 km
Viteza maxima 50 km/h – există videoclipuri în care ucrainenii vorbesc despre 60km/h
Operatori:
Deși nu au fost publicate cifre, se estimează că au fost construite peste 1.000 de bucăți. URSS avea 347 din 1990.
Angola – 12, achiziționat în 2000 de la Cehia
Azerbaidjan – cel puțin 12, achiziționate de la Rusia în 2008–2009
Belarus – 36 în rezervă
Coreea de Nord – număr necunoscut
Rusia – 60 2S7M în serviciul activ, 260 2S7 în rezervă începând cu 2022. Modernizare cu trenuri de rulare și electronică nouă finalizată în decembrie 2021.
Ucraina – 96-99; un număr necunoscut (cel puțin 13) aduse din rezervă și repuse în serviciul activ din cauza războiului din Donbas
Uzbekistan – 48
Foști operatori:
Cehoslovacia – 12 vehicule operate de Divizia a 17-a Artilerie de Calibru Mare din Žamberk, 1984–1994. O mașină este păstrată în Muzeul Militar Lešany.
Polonia – 8 tunuri. Denumirea militară „Piwonia”. A intrat în serviciu în 1985 și a fost retras în 2006. A servit mai întâi în Brigada a 5-a de artilerie din Głogów, apoi în Brigada a 23-a de artilerie Silezia la Bolesławiec
Bulgaria – număr necunoscut, informație neconfirmată
Slovacia – 3 (1 folosit pentru testare, 2 în muzeu militar)
Georgia – 6, pierdute în războiul din Osetia;
Uniunea Sovietică – transmise statelor succesoare
Așa cum spuneam mai sus, 2S7 Pion/2S7M Malka, în ambele variante, este folosit intensiv de către ambele părți în conflictul din Ucraina, fiind singurul care rivalizează, ca rază de lovire, cu obuzierele vestice trimise în teatru, Pzh2000, Krab, M109, Dana, Zuzana și Cesar.
Descoperirea țintelor se realizează în principal cu drone și cercetași.
M-am oprit asupra lui 2S7 Pion pentru că poate oferi, cu costuri relativ mici, o soluție stop-gap pentru creșterea majoră a razei de lovire a artileriei române, concomitent cu o creștere a mobilității acesteia.
În privința mobilității, orice autopropulsat e mai bun decât nimic, având în vedere ca singurele piese autopropulsate, 2S1 și Model 1989, zac prin depozite (dacă nu au fost deja descompletate) iar raza de lovire a obuzierului de 122mm purtat de acestea le poziționează muuult în urma pieselor autopropulsate utilizate de rusi, sârbi, ucraineni și, de curând, unguri, astfel că, până la achiziționarea de obuziere autopropulsate din vest sau din Korea, sau în paralel cu acestea, existența unei capabilități procurate mai ieftin ar fi binevenită.
În privința razei de lovire, nu ar trebui să ne limităm doar la a ajunge din urmă actualele obuziere cal. 155mm, ci ar trebui să urmărim preocupările guvernelor și ale producătorilor de armament, de a crește raza de lovire a acestora spre zona 100-150km.
Sunt cunoscute realizările tandemului Leonardo-Diehl, cu proiectilul subcalibru Vulcano, utilizabil de către piesele cal. 127mm și 155mm, cu raze de lovire confirmate de 70-80 km și cu intenția de a ajunge la 120km.
Sunt cunoscute cercetările și testele efectuate de BAE Systems cu prototipul M1299, în cadrul programului ERCA, cu proiectile RAP cal. 155mm, apte să atingă 70km.
Sunt cunoscute testările tandemului Boeing-Nammo pentru realizarea unui proiectil cu motor ramjet, calibrul 155mm, cu intenția de a atinge o rază de lovire de 150km. Detalii aici: https://www.nammo.com/story/the-range-revolution/
Sunt cunoscute cercetările sud-coreenilor pentru realizarea unei noi generații a K9 Thunder, K9A3, aptă să lovească ținte la 100km.
Sunt convins că și alți producători fac eforturi în acest sens și că, undeva în orizontul 2025-2030, vor apărea astfel de sisteme și muniții doar că, pentru peticiți ca noi, vor fi prea scumpe sau inaccesibile, pentru o bună perioadă de timp.
În acest sens, 2S7 PION ar reprezenta o soluție stop-gap, mai precis:
- Preluare de la ucraineni, în contul ajutoarelor de război sau prin cumpărare, a unui număr de Pioni. Preferabil 18-24 piese, pentru un batalion și pentru efectuarea de teste.
- Modernizarea sistemelor de navigație, comunicații, conducere a focului. Aici avem deja experiența LAROM, cu Elbit, sau o putem face cu sprijin american, cu sisteme utilizate și de HIMARS.
- Integrarea dronelor în sistemul de luptă. Aici se tot aude de proceduri, pdf-uri etc dar ar trebui să ne miscăm mult mai repede. Ar fi de preferat o echipare până la nivel de piesă dar, pentru început, alocarea a trei drone pentru o baterie cu 6 tunuri ar fi destul de ok.
- Trecerea la dezvoltarea de muniții ghidate, subcalibru, cu sabot detașabil.
În privința munițiilor subcalibru, nu trebuie să inventăm apa caldă. Ar trebui să începem cercetările și testele pe baza munițiilor de cal. 152mm și 130mm pe care le producem deja.
Asta ar presupune testarea rezistenței corpului proiectilului, având în vedere accelerația mărită, imprimată de încărcătura de azvârlire mult mai mare.
Integrarea sistemului de ghidaj GPS și a suprafețelor de control, realizarea sabotului detașabil. Într-o fază ulterioară, introducerea ghidajului terminal SAL și/sau IR/MMW.
Am putea, în paralel, să testăm proiectilul Excalibur, cu sabot adaptat pentru 203mm, sau lovitura Vulcano, în funcție de cât sunt de interesați americanii, respectiv nemții-italienii.
Având în vedere că Pion lansează proiectilul de 203mm, cu masa de 110kg, cu o viteză inițială de 960m/s și că în cazul muniției de 152mm și al Excalibur vorbim de o lovitură cu masa totală, cu sabot, de 50-55kg, ar trebui să se poată obține o rază de lovire spre 80-100km. Aceasta depinde de mulți factori, de profilul aerodinamic al loviturii, dacă e standard sau RAP, de suprafețele de control etc dar, grosso modo, cam aceea ar trebui să fie raza de lovire.
În cazul loviturii de 130mm, cu masa proiectilului de 37-38kg, cu tot cu sabot, raza de lovire ar trebui să ajungă undeva la 110-130km.
Am putea face estimări și pentru muniții cal 122 sau pentru muniția Vulcano dar, în cazul ultimei, e posibil ca raportul dintre preț și efectul la țintă să nu o facă foarte tentantă pentru utilizare. Din imaginile găsite pe net, pare să aibă un calibru de 90-100mm și o masă de 12-15kg din care o parte este reprezentată de sistemele de ghidaj, focos etc.
Desigur, acestea sunt estimări grosiere, date mai precise se pot obține doar după teste dar, chiar și pentru unii ca noi, astfel de obiective pot fi atinse cu costuri decente și într-un timp relativ scurt, având în vedere atât experiența în producția de muniții cât și posibilitățile de cooperare cu producători consacrați, mai ales că în privința sistemelor de ghidaj, vorbim despre componente mature, testate de ani de zile în situații de luptă.
Pe lângă creșterea foarte mare a razei de lovire, utilizarea de muniții subcalibru pentru Pion ar mai avea câteva avantaje deloc de neglijat:
- ar permite reducerea echipajului de la 14 la, probabil, 7-8, incluzând mașina de aprovizionare;
- ar crește cadența de tragere, prin reducerea cursei brațului de alimentare cu muniție sau înlocuirea lui cu unul de tip Cesar sau cu sistemul utilizat de Atmos 2000. Probabil, ar crește cadența la 5-6 lovituri/minut;
- ar crește rezerva de muniție transportată pe mașina, posibil la 10-12 lovituri, din cauza reducerii dimensiunilor;
- ar permite lovirea, mai ieftin, a unor ținte accesibile în prezent doar cu HIMARS – la un cost de cca 150.000 dolari/lovitură.
Utilizarea muniției subcalibru ar permite tunului să execute misiuni de contrabaterie la tot ce au Rusia și vecinii în dotare, ca artilerie clasică sau reactivă, de la distanțe la care oponenții să nu-l poată lovi, cel puțin deocamdată, decât cu rachete Tochka, Kalibr sau Iskander.
Desigur, sunt și alte țări care dețin 2S7 PION dar în cazul Ucrainei se pot găsi mai multe variante de colaborare, inclusiv modernizarea tunurilor acestora și livrarea de muniție subcalibru, în contrapartidă cu tunurile livrate nouă sau contra muniții de cal.203mm (nu cred că ar trebui să deschidem linie de producție pentru acest calibru).
Vorbesc despre 2S7 Pion modernizat și despre utilizarea muniției subcalibru ca despre o soluție stop-gap deoarece tunul nu se mai fabrică iar durata de viață a țevii tunului este de 450 lovituri, ceea ce ne-ar permite o utilizare vreme de 10-15 ani după care tehnologiile și sistemele de artilerie cu rază mărită ar trebui să fie suficient de mature și de accesibile financiar încât să le putem procura și noi în cantități suficiente.
O scurtă paranteză
Dacă tot am vorbit despre modernizarea unor sisteme vechi de artilerie și despre creșterea importantă a razei de lovire, prin utilizarea muniției subcalibru, același lucru ar trebui facut și cu obuzierele cal. 152mm din dotarea armatei.
Bine, în cazul acestora ar fi nevoie de amplasarea pe un șasiu care să le transporte rapid și să suporte șocul tragerilor.
Cel mai potrivit candidat ar fi șasiul T55 care e total depășit ca tanc dar care, cu o remotorizare și o modernizare a transmisiei și a sistemului de rulare, ar fi un suport mai mult decât ok pentru amplasarea pe el a obuzierului Model 1981 sau a tunului obuzier Model 1985.
Cele două piese ar putea folosi muniție subcalibru cal. 130mm, 122mm și chiar 100mm.
În cazul obuzierului Model 1981, s-ar putea atinge raze de lovire de 40-42km cu lovitură subcalibru de 100mm, cca 25-35km cu lovitură de 122mm (standard sau RAP după caz) și de cca 22-30km cu lovitura de 130mm (standard sau RAP/BB după caz).
În cazul tunului obuzier Model 1985, s-ar putea atinge raze de lovire de 55-60km cu lovitură subcalibru 100mm, cca 39-45km cu lovitură de 122mm (standard sau RAP după caz) și de cca 32-38km cu lovitura de 130mm (standard sau RAP/BB după caz).
Ulterior, pe măsură ce sisteme autopropulsate moderne vor intra în serviciu (God knows when…), sistemele autopropulsate cal. 152mm ar putea fi trecute in conservare sau distribuite către Armata Teritorială.
By the way, experiența Ucrainei ne arată că ar trebui să avem o armată teritorială.
După cum vedeți, nu am pomenit despre tunul Model 1982 cal 130mm deoarece, din cele cca 75 fabricate, se pare că vreo 36 au plecat spre alte zări (Bosnia, Camerun, Guinea, Nigeria).
Doar ca un exercițiu, probabil ca ar obține o rază de lovire de cca 50km cu proiectil de 100mm și de 33-39km cu lovitura de 122mm (standard sau RAP după caz), mai puțin decît model 1985.
În privința celor 48 Gvozdika/Model 1989, aflate în conservare (sper), acestea ar putea atinge un 24 km cu lovitură subcalibru cal. 100mm dar tot atât ar atinge chiar tunul antitanc cal. 100mm, dacă ar putea ridica țeava la 45 grade. În plus, tunul antitanc are o cadență de tragere de 2-3 ori mai mare decât autopropulsatul. Din acest punct de vedere, aș prefera să utilizez cele 48 de șasiuri pentru instalarea pe ele a tunului antitanc cal. 100mm, astfel încât să poată ridica țeava la 45 grade, sau le-aș înlocui obuzierul cal 122mm cu un aruncător deștept cal. 120mm și le-aș da în sprijin unităților mecanizate.
Evident, toate acestea pot părea cârpeli în ochii unor sofisticați care tușesc fără tunuri cu plasmă și sisteme robotice dar conflictul din Ucraina ne-a învățat că, în caz de morcov intrat cu frunze cu tot, orice echipament este bun, dacă este folosit cu cap.
În plus, cantitatea este o calitate în sine, mai ales pentru unii care nu-si permit financiar să achiziționeze cantități mari de echipamente de top.
Să ne uităm ce se întâmplă în Ucraina, cât de greu s-au hotărât europenii să le trimită arme și cum le stă ucrainenilor inima în gât ori de câte ori vreun bou din vestul sau centrul Europei cârâie cu privire la livrările de armament și la creșterile de prețuri la gaze.
Să ne mai uităm la viteza cu care polonezii au tras concluziile de rigoare și încheie contracte majore de achiziții de armament pe care, în caz de ceva, să-l aibă în curte, nu să stea cu căciula în mână pe la ușile unora și altora.
Cam așa ar trebui să procedăm și noi doar că, din nenumărate motive pe care nu le mai discut acum, nu avem forța financiară a statului polonez, caz în care trebuie să lucrăm foarte inteligent și să atingem maximum de rezultate cu resursele pe care le avem.
Sau putem să ne ținem de berici și pdf-uri apoi, când o fi groasă, să dăm din colț în colț. Nu că n-am mai făcut-o de-a lungul istoriei.
Eroul Bulă