I-400
Pare un titlu exagerat, dar, pentru japonezi in WW II n-a fost! In articolul de fata ne vom opri asupra Marinei Imperiale Japoneze/IJN/Dai-Nippon Teikoku Kaigun (1868-1945) si a unor realizari tehnice notabile ale acesteia, printre putinele ce-au atras admiratia si respectul US Navy.
Realizari nascute din aplicarea pe scara larga a conceptului de „portavion submarin”, japonezii construind si operand in WW II, 47 de submarine ce aveau aeronave ambarcate, in marea lor majoritate doar un singur hidroavion. A existat totusi si o clasa de submarine aparte, cele mai mari realizate in WW II si-un motiv de mandrie pentru inginerii niponi, in a caror hangare intrau 3 hidroavioane, o clasa de „submarine speciale” cum erau acestea cunoscute in IJN, nave gigantice ce dispuneau de inovatii tehnologice remarcabile. Chiar daca cariera lor operationala n-a fost tocmai un succes, ca de altfel a majoritatii flotei submarine japoneze, si-asta datorita doctrinei gresite, aceste nave au fost, cu-adevarat, remarcabile.
Sen Taka I-202
IJN folosea „haitele” de submarine cu deosebire impotriva navelor de razboi, vizand cu prisosinta portavioanele si cuirasatele, insa, spre ghinionul lor, acestea erau bine inarmate si bine protejate (din aer, de pe/sub apa), submarinele IJN suferind pierderi catastrofale cu rezultate mediocre. Kriegsmarine, spre exemplu, opera cu deosebire asupra navelor comerciale obtinand rezultate notabile, insa strategii japonezi aplicau tactica agresiva si conceptul „luptei decisive” impotriva Flotei inamice. Tactica nipona rezulta din Doctrina Mahan, creatie a lui Alfred Thayer Mahan, ofiter US Navy, geostrateg si istoric, considerat „cel mai important strateg american al secolului al IXX-lea”.
Acesta, in lucrarea sa, „Influenta puterii navale asupra istoriei, 1660-1793” publicata in anul 1890, lansa ideea ca tarile cu o Flota puternica, formata cu deosebire din cuirasate si crucisatoare, vor avea un impact major in remodelarea Lumii. Ulterior, „puterea maritima” s-a schimbat, aparuse portavionul si aviatia ambarcata ceea ce avea sa influenteze decisiv strategia navala, cu deosebire in SUA si Marea Britanie. In perioada interbelica, IJN, inca adepta a Doctrinei Mahan ce devenise depasita, a alocat resurse substantiale crearii unei Flote masive dotate cu cuirasate si crucisatoare (spre exemplu, numai imensele cuirasate Yamato si Musashi au inghitit resurse fantastice dovedindu-se, intr-un final, inutile. Si-asta fiindca balanta Razboiului in Pacific n-a fost inclinata de cuirasate ci de portavioane) in vederea loviturilor decisive impotriva superioritatii navale americane si britanice, realizand prea putine portavioane si neglijand capacitatile necesare protectiei si sustinerii efortului de razboi, a liniilor de transport maritime vitale armatei, industriei si economiei japoneze, cu deosebire constructia de nave de transport, petroliere, nave de escorta si nave antisubmarin. IJN si putinele sale portavioane era incapabila sa-si protejeze rutele comerciale pe unde veneau resursele vitale chiar daca, la debutul WW II, Flota sa era considerata printre cele mai puternice.
Era, dar odata cu aparitia aviatiei ambarcate, a portavioanelor, marile nave de razboi, in lipsa protectiei aeriene, erau doar niste tinte plutitoare masive, fapt pe care strategii IJN aveau sa-l afle in curand, nejustificand resursele masive investite in realizarea acestora. Greseala strategilor japonezi, doctrina loviturilor rapide, decisive, care sa-i ofere controlul rapid asupra unor vaste teritorii si resurse fara a avea suportul necesar sustinerii pe timp lung a victoriilor rapid obtinute, precum si ezitarea de a utiliza submarinele impotriva flotei de transport comerciale inamice avea sa duca, intr-un final, la infrangere, lipsa resurselor vitale fiind, printre altele, un factor hotarator. Un lucru este clar, Imperiul Japonez s-a intins mai mult decat ii era plapuma, la sfarsitul anului 1942 ajungand sa stapaneasca teritorii din India pana-n Alaska, si o gramada de insule in Pacific, cea mai mare intindere din istoria sa, teritorii cucerite relativ usor datorita superioritatii militare si a ferocitatii atacurilor –fapt ce-avea sa le creeze mari probleme cu transportul si mobilitatea, basca faptul ca Razboiul din Pacific se desfasura pe o suprafata imensa, 1/8 din suprafata Terrei (in 1943, IJN se cam dusese de suflet in Pacific, dar inca putea musca. Realitatea este ca inca dinainte de Pearl Harbour, IJN pierduse „cursa navala” cu SUA, chiar daca n-a constientizat asta). Ferocitate despre care Winston Churchill a spus, dupa pierderea Singapore-ului, cateva cuvinte memorabile, citez: „Violenta, furia, abilitatea si puterea Japoniei au depasit cu mult tot ce crezusem noi”.
Bineanteles, resursele capturate (petrol, cauciuc, minerale) au fost imense, insa, putina lume stie, pe langa toate acestea japonezii au capturat si o imensa cantitate de valori, obiecte din aur, argint, artefacte extrem de valoroase, picturi, etc. Conform expertilor, valoarea acestora s-ar ridica astazi la suma imensa de 100 de miliarde de dolari, numai in Filipine, se crede, c-au fost ascunse intre 4000-6000 de tone de aur –fapt ce innebuneste si astazi cautatori de comori din intreaga lume.
Se stie c-ar exista harti, insa-i cert doar faptul ca aceste valori n-ar fi ajuns in Japonia! Cert este si faptul ca Japonia a incercat sa schimbe ordinea politica si teritoriala a Extremului Orient prin expansiune militara si dominatie geopolitica, inspirata de „Spatiul vital” a-l Germaniei naziste, japonezii spunandu-i zonei lor de influenta –„Marea Sfera de Coprosperitate” sau „Spatiul milenar japonez” (dezvaluita in 1940 de catre ambasadorul Japoniei la Berlin, generalul Hiroshi Oshima, lui Himmler).
Type C3 submarine I-55
Revenind la Flota submarina japoneza si la semi-esecul sau, aceasta a reusit ca-n timpul razboiului sa scufunde nave comerciale insumand aproximativ un milion de tone (184 de nave), putin in comparatie cu „suratele” britanice (1,5 milioane de tone/493 nave), americane (5,3 milioane de tone/1314 nave) si germane (14,3 milioane de tone/2840 de nave), iar despre mari realizari militare nici nu prea incape vorba. Spre exemplu, in 1942, submarinele japoneze reusisera sa scufunde doar 2 portavioane, un crucisator, un distrugator si alte cateva escortoare, iar in anii ce-au urmat s-au limitat la transportul combustibilului, proviziilor si munitiilor catre garnizoanele aflate in insulele Pacificului. La insuccesul lor a mai contribuit si faptul ca multe dintre submarinele japoneze, unele proiecte datand din perioada interbelica, erau deja depasite, acestea se puteau scufunda la adancimi relativ mici putand fi lesne descoperite de Marina SUA, nu erau prea manevrabile in imersiune si, un factor extrem de important, nu dispuneau de radar fiind surprinse la suprafata si scufundate de catre Aviatia si submarinele US Navy.
Abia spre sfarsitul razboiului IJN a dispus de submarine dotate cu radare de descoperire, insa acestea erau mediocre si usor de descoperit/bruiat. Spre exemplu, submarinul US Navy, USS Batfish/SS-310 (Clasa Balao) este creditat cu torpilarea a 3 submarine japoneze Type B si Type RO-100 in Marea Chinei de Sud pe data de 10/11/13 februarie 1945 (I-41, RO-112 si RO-113), localizandu-le datorita coordonatelor transmise de Flota SUA ce le detectase pe baza emisiei radar a acestora. Printre navele ce-au dispus de radar, dar si de inovatii tehnologice deosebite, sunt si eroii articolului de fata, cele mai mari submarine realizate pe Terra pana la aparitia submarinului purtator de rachete balistice, USS George Washington/SSBN-598 in 1959, si-anume submarinele din Clasa I-400.
I 400 detalii
Clasa I-400 cunoscuta in inventarele IJN drept „I-yon-hyaku-gata sensuikan”, conform expertilor, a reprezentat in mod clar un pas important in evolutia designului submarin. Aceste nave au fost special create pentru a servi ca „portavioane subacvatice” mentinandu-si rolul tipic al unui submarin, lansarea de torpile. Interesant este faptul ca US Navy n-a aflat de existenta acestor nave ce erau capabile sa inconjoare de 1,5 ori Terra fara realimentare (performanta neegalata, deocamdata, pana-n ziua de astazi de submarinele diesel-electrice) decat dupa capitularea Japoniei, atunci cand submarinele s-au predat. Omul din spatele realizarii acestor nave unice, inovatoare, este nimeni altul decat amiralul Isoroku Yamamoto, comandant-sef al Flotei Combinate, creierul atacului de la Pearl Harbour.
Putina lume stie, si putin se vorbeste si astazi despre asta, ca Yamamoto n-a fost deloc adeptul razboiului cu SUA, si-asta fiindca era constient de faptul ca America este un colos economic cu o industrie la care Japonia putea doar visa –pe perioada cat a studiat la Harvard a vazut ce poate America. Amiralul era constient de faptul ca Japonia cu greu ar putea sa-si aduca portavioanele, si Flota in general, aproape de coasta de Vest si de Est a SUA, cu atat mai mult dupa Pearl Harbour (distanta imensa era un impediment, n-aveau cum sa scape nedetectati), insa un bombardament asupra oraselor de coasta, a instalatiilor portuare si a celor militare ar fi reprezentat pentru japonezi o mare lovitura de imagine ce-ar fi aratat tuturor puterea Soarelui Rasare, iar pentru americani, umilinta suprema, o lovitura de care n-avusesera nicicum parte (bombardarea teritoriului national).
Mai mult decat atat, o astfel de lovitura ar fi marit prestigiul Japoniei in randul Axei, o lovitura de care nici macar „invicibila” Germanie nu era capabila.
I-400 IN DOCUL USCAT -PEARL HARBOUR FEBRUARIE 1946
Ca urmare a „visului” sau, Yamamoto traseaza sarcina capitanului Kameto Kuroshima, ofiter din staff-ul sau si unul dintre artizanii Operatiunii Hawaii (atacul Pearl Harbour), sa faca un studiu de fezabilitate cu privire la realizarea unor „portavioane submarine” –daca nu puteau atinge SUA pe apa, poate o pot atinge pe sub apa. Amiralul venise cu ideea „ambarcarii” de bombardiere la bordul submarinelor, aceste nave indeplinind rolul de „portavioane submarine”, marind substantial sansa ca o astfel de misiune sa aiba succes.
Dupa mai multe studii si propuneri din partea staff-ului sau, Yamamoto isi prezinta ideea la Cartierul General al Flotei Imperiale de la Tokio (Gunreibu) pe data de 13 ianuarie 1942, solicitand realizarea a 18 submarine de mari dimensiuni capabile sa transporte intern cel putin doua avioane de atac armate cu o torpila sau o bomba de 800 kg. Aceste submarine trebuiau sa fie capabile sa faca un voiaj dus-intors spre coasta de vest a SUA fara realimentare+trei patrule complete dea lungul coastei vestice, sau un voiaj dus-intors fara realimentare spre orice punct de pe glob. Planul indraznet a fost aprobat si, pana pe data de 17 martie, au fost definitivate planurile de proiectare a submarinelor (exista surse care sustin ca acestea au fost urgentate in urma Raidului Doolittle din data de 18 aprilie 1942, bombardarea capitalei Tokio. Acest fapt a enervat si surprins strategii japonezi, inclusiv pe Yamamoto, astfel ca dorinta de razbunare era mare. Se pare ca proiectului i s-a dat prioritate absoluta, insa moartea Amiralului i-a taiat aripile, basca penuria de otel), constructia submarinelor cunoscute drept Clasa I-400/Sen-Toku (Toku-Sensuikan Gata/Submarine cu Destinatie Speciala/Submarine Speciale), debutand pe 18 ianuarie 1943 la Santierul Naval din Kure (I-400, I-403 si I-404), astfel de nave fiind realizate si la Santierul Naval din Sasebo/Prefectura Nagasaki (I-401 si I-402). Cu toate acestea, pana la finalul razboiului doar trei unitati aveau sa fie finalizate, si-asta datorita decesului lui Yamamoto, sustinator fervent al proiectului. Comanda initiala de 18 nave avea sa fie redusa 5 unitati, ulterior scazand la 3 unitati la sfarsitul lui 1943. Iata care au fost acestea:
-I-400, Santierul Naval din Kure, nr.constructiei 5231, pus pe cala 18 ianuarie 1943, lansat la apa 18 ianuarie 1944, intrat in serviciu 30 decembrie 1944;
-I-401, Santierul Naval din Sasebo, nr.constructiei 5232, pus pe cala 26 aprilie 1943, lansat la apa 11 martie 1944, intrat in serviciu 8 ianuarie 1945;
-I-402, Santierul Naval din Sasebo, nr.constructiei 5233, pus pe cala 20 octombrie 1943, lansat la apa 5 septembrie 1944, intrat in serviciu 24 iulie 1945 ca petrolier submarin;
-I-403, Santierul Naval din Kure, nr.constructiei 5234, anulat in octombrie 1943;
-I-404, Santierul Naval din Kure, nr.constructiei 5235, pus pe cala 8 noiembrie 1943, lansat la apa 7 iulie 1944, constructie stopata in data de 4 iunie 1945, nava fiind finalizata in proportie de 95%. Avea sa fie grav avariata in urma bombardamentului american din data de 28 iulie 1945, ulterior fiind scufundata;
-I-405, Santierul Naval din Kobe/Kawasaki Senshu, nr.constructiei 5236, pus pe cala pe data de 27 septembrie 1943, constructie anulata;
-I-406/407/408/409/410/411/412/413/414/415/417 au fost anulate in perioada iulie-octombrie 1943.
I-400 SEN TOKU
Asa cum mentionam anterior, navele erau cu adevarat niste bijuterii tehnologice, cele trei submarine Clasa I-400/Sen-Toku erau cele mai mari astfel de nave construite pana atunci in lume, acestea erau cu aproximativ 60% mai mari decat cel mai mare submarin american contemporan, USS Argonaut/SM-1 (4228 de tone in imersiune, 116 m lungime, scufundat de un distrugator japonez pe data de 10 ianuarie 1943/Rabaul). Insa, ceea ce le diferentia de submarinele vremii era unicitatea si futurismul lor, avand numeroase inovatii tehnologice. Iata care au fost acestea:
-coca in forma de opt, realizata din tuburi cilindrice asezate in paralel (una peste cealalta), design revolutionar ce-avea sa inspire 40 de ani mai tarziu cele mai mari submarine realizate vreodata in lume, Clasa Typhoon, mandrie a navalistilor sovietici/rusi, nave despre care am vorbit deja intr-un articol anterior. Acest design a-l sectiunii transversale asigura navei rezistenta si stabilitate permitand atasarea hangarului pe punte;
-capacitatea de a transporta intern, intr-un hangar cilindric complet etans (etansarea se facea prin garnituri din cauciuc cu grosimea de 5 cm) dispus aproximativ central deasupra puntii (linia mediana), ce masura 31 m lungime si 3,50 m diametru. Usa hangarului se deschidea atat din interior (actionata hidraulic) cat si din exterior (actionata manual prin intermediul rotirii unei manivele rotunde ce actiona un angrenaj cu cremaliera si pinten). In hangar incapeau trei hidroavioane monoplan de tip Aichi M6A1 Seiran si o multime de piese de schimb pentru acestea, aeronavele fiind depozitate cu aripile principale pliate (unele surse sustin ca aceste piese de schimb insemnau un al patrulea hidroavion, este putin probabil sa fie asa). Capacitatea de a transporta trei aeronave le facea unice, performanta nerealizata pana atunci de alte submarine, cu toate ca IJN mai avea o clasa de submarine capabile sa duca doua Seiran, si-anume Type AM/Clasa I-13, doar doua unitati produse din sapte planificate, la origine fiind submarine Clasa A2 modificate (din pacate pentru IJN acestea s-au dovedit a fi necorespunzatoare, dar despre ele intr-un articol viitor);
-navele erau puternic inarmate, dispunand de: un tun naval Type 11, calibrul 140 mm, 40 calibre, montat pe punte la pupa, in spatele hangarului/10 tunuri calibrul 25 mm, Type 96, 3 suporturi a cate trei tunuri (3×3)+un suport/soclu pentru un singur tun (doua suporturi triple erau dispuse deasupra hangarului la partea spate, cel de-al treilea suport aflandu-se deasupra hangarului la partea frontala a acestuia. Suportul/soclul pentru un singur tun se gasea deasupra chioscului)/8 tuburi lanstorpile dispuse la prova, calibrul 533 mm, la pupa negasindu-se tuburi lanstorpila (rezerva interna 20 de torpile). Despre armament vom vorbi in randurile ce urmeaza.
Type 11 14 cm/40 (Model 1922) s-a aflat in serviciu intre anii 1922-1945, dotand si submarine (I 1-4; I 7-48; I 52-56; I 58; I 121-124; I 361-373. Unele submarine dispuneau de cate doua tunuri pe punte), inclusiv pe cele din Clasa I-400 (I 400-402), insa, de regula, a fost destinat crucisatoarelor usoare si bateriilor de coasta. Tunul naval avea urmatoarele caracteristici: intrat in serviciu 1924, ghintuit, operat manual; greutate tun 3,84 tone; lungime tun 5,90 m; lungime teava tun 5,60 m; lungime ghinturi 4,66 m; caneluri 1,65 mmX7,02 mm; volumul camerei de ardere 15 dm/cubi; rata de foc 5 proiectile/minut; greutate proiectil 38 kg; greutate incarcatura exploziva 6,86 kg; greutate incarcatura de azvarlire 3,30 kg; lungime proiectil 55 cm; viteza initiala a proiectilului 700-705 mps; teava tunului rezista la 800-1000 de proiectile trase; raza maxima de actiune cu teava la 30◦ -16.000 m; tunul era de regula dispus pe piedestal, insa existau si doua tunuri pe un piedestal/suport mobil: greutate piedestal+tun 8,46 tone; greutate piedestal+doua tunuri 18 tone; elevatie: un singur tun pe piedestal -5◦/+30◦/doua tunuri pe piedestal -7◦/+40◦; tunul se rotea intre -150◦/+150◦.
Type 96 (Kyuroku-Shiki nijyugo-Miri Kokakukiju) a fost un tun AA si AT de calibrul 25 mm, in serviciu 1936-1945, ce avea trei variante montate pe afet sau piedestal –single (din 1943, cel mai probabil. US Marines au capturat multe in Guam), dublu si triplu (din 1941, cel mai probabil). Acest tun era varianta locala construita sub licenta a celui francez, Hotchkiss 25 mm, fiind utilizat in trageri AA si AT, era o arma cu dublu scop, 33.000 de exemplare realizate ce-au dotat toate categoriile de Arme. Povestea Armei incepe in 1935 cand Marina Imperiala hotaraste inlocuirea tunurilor britanice de calibrul 40 mm, Vickers Armstrong „POM-POM” Model 1915 (QF 2 –pounder Mark II), cu o arma mai moderna de fabricatie franceza, Horchkiss, calibrul 25 mm. Arma franceza a fost evaluata in 1935 de catre ofiteri si specialisti din cadrul IJN, comandandu-se cateva exemplare in vederea testarii si evaluarii la Arsenalul Naval din Yokosuka/ANY.
Aceste exemplare au fost construite in Franta sub numele de Type 94 si Type 95, insa odata demarata productia de serie la ANY acestea au fost redenumite Type 96. Designerii japonezi au facut modificari minore la tunul francez in vederea simplificarii productiei, precum inlocuirea pieselor forjate cu piese similare turnate, inlocuirea franei de gura cu ascunzator de flacari original cu unul de inspiratie germana, design Rheinmetall. La versiunea destinata navelor de suprafata si submarinelor era folosit pe scara larga otelul inoxidabil pentru a le face rezistente la coroziune. Tunul avea urmatoarele caracteristici: tun automat AA si AT ghintuit, intrat in serviciu 1936; greutate tun 115 kg, fara magazia de munitie/incarcator; lungime tun 2,29-2,42 m; lungime teava tun 1,50 m; lungime ghinturi 1,35 m; caneluri 0,25 mmX3,58 mm; rata de foc: ciclic 220-260 proiectile/minut/in uz 110-120 proiectile/minut. Tunul avea probleme cu ejectarea cartuselor, blocandu-se des.
Deseori teava trebuia schimbata, doi operatori cu un ciocan si o cheie fixa, bine antrenati, reuseau asta in 5 minute; greutate proiectil: AP-260 grame (proiectil de culoare alba)/exploziv 240 grame (proiectil de culoare maron)/incendiar 250 grame (proiectil de culoare portocalie)/trasor 250 grame (proiectil de culoare galbena)/greutate proiectil+cartus 680 grame; greutate incarcatura exploziva: exploziv 0,01 kg/incendiar 0,01 kg; lungime proiectil: AP-10,20 cm/exploziv 11,20 cm/incendiar 11 cm; folosea incarcatura de azvarlire Type 1 No.2/K3, 102-110 grame; viteza initiala a proiectilului 900 mps; presiunea in camera de ardere 2,700 kg/cm patrat; teava tunului rezista la aproximativ 12.000 proiectile trase; rezerva interna per tun, la bordul crucisatoarelor spre exemplu, 2000 de proiectile; raza maxima de actiune: cu teava la 45◦ -6800 m/cu teava la 50◦ -7500 m/cu teava la 85◦ -3000 m, trageri AA/maxim 5500 m in trageri AA; greutate turele/afet: cu un singur tun 785 kg/cu doua tunuri 1100 kg/cu trei tunuri 1800 kg; elevatie cuprinsa intre -10◦/+85◦; rata elevatiei depindea de operator, tunul fiind operat manual, dar de regula se ajungea la 12◦ s; tunul se rotea 360◦; recul 11 cm; operatori: afet triplu 9 oameni, dintre acestia doi erau incarcatori (se pare ca spre sfarsitul razboiului afetul triplu era actionat electric, insa nu-i o certitudine)/afet dublu -7 oameni, dintre acestia doi erau incarcatori/afet simplu 3 oameni, dintre acestia unul era incarcator; aproximativ 20.000 de variante de afet de toate tipurile au fost produse, dotand majoritatea navelor IJN (cuirasatele Clasa Yamato aveau 40 de afete triple si 30 unice; cuirasatele Clasa Nagato aveau 30 de afete triple si 30 unice; cuirasatele Clasa Kongo/Ise/Fuso aveau 20 de afete triple, 6 duble si 30 unice; portavioanele Clasa Shokaku aveau 20 de afete triple si 30 unice; crucisatoarele antiaeriene/escortoarele aveau 40 de afete triple si 30 unice; crucisatoarele grele aveau 18 afete triple si 16 unice/simple; crucisatoarele usoare aveau 12 afete triple si 10 unice/simple; distrugatoarele aveau 4 afete triple, 4 duble si 10 unice/simple); arma avea deficiente, precum: magazia de munitie/incarcatorul trebuia schimbat des, ceea ce micsora rata de foc, fiecare incarcator avand 15 proiectile.
I-401 IN PORTUL YOKOSUKA
Alimentarea cu munitie era insuficient de rapida, incarcarea manuala intrerupand focul asupra tintelor –japonezii n-au dezvoltat niciodata un sistem de incarcare automat pentru aceste tunuri, desi acesta era stringent necesar; tunul era actionat manual micsorand viteza de reactie; era ineficient impotriva aeronavelor ce zburau cu viteza mare, peste 600 km/h la altitudini peste 1000 m. Expertii japonezi calculasera ca tunul era eficient impotriva aeronavelor ce zburau sub 1000 m altitudine, media proiectilelor trase fiind de 1500 de runde per aeronava doborata, ceea ce era foarte mult (spre finalul razboiului, alimentarea cu munitie a fost restrictionata datorita penuriei de materii prime si a distrugerii facilitatilor de productie, fiind interzisa deschiderea focului impotriva aeronavelor ce zburau la peste 800 m altitudine, rezerva de munitie scazand drastic la doar 7 incarcatoare per tun). Peste 1500-2000 m tunul era complet ineficient, basca ca aeronavele americane dispuneau de blindaj; avea vibratii excesive ceea ce facea dificila ochirea si mentinerea reticulului/vizorului optic pe tinta; defectiuni dese ale proiectilelor, existand multe accidente cu proiectile explodate pe teava, basca problemele cu ejectarea cartuselor; operatorii nu dispuneau de nicio protectie, tunul neavand scut de protectie din otel. Pe unele nave de lupta mari, precum cuirasatele Yamato si Musashi, cateva tunuri au avut scut de protectie, insa acesta nu era prevazut in dotarea standard. In concluzie, Type 96 a fost o arma mediocra, inferioara Oerlikon 20 mm si Bofors 40 mm utilizate de catre US Navy. Arma a fost folosita si in rol antitanc pe frontul din Pacific, US Marines capturand multe, insa erau incapabile sa perforeze blindajul tancurilor M-4 Sherman, chiar si de la 500 m.
Type 95
Submarinele Clasa I-400 erau dotate cu torpile calibrul 533 mm, Type 93 (probabil), Type 95 si Type 96 (cu certitudine). Type 93 a aparut in anul 1932, fiind utilizata pe submarine. A fost construita pana in 1942 avand urmatoarele caracteristici:calibrul 533 mm; greutate 1720 kg, dintre care 300 kg formau incarcatura exploziva; lungime 7,15 m; propulsie electrica, motor de 95 CP, viteza maxima de aproximativ 60 km/h; autonomie: maxim 7000 m, dar torpila putea fi lansata de la minim 120 m distanta de tinta. A avut mai multe versiuni, dintre care se remarca cea cu cap ascutit, crescand viteza cu aproximativ 4 km/h. Type 95 a aparut in anul 1935, fiind utilizata pe submarine incepand cu anul 1938. A fost construita pana in 1943-1944 avand urmatoarele caracteristici:calibrul 533 mm; greutate 1665 kg, dintre care 405 kg formau incarcatura exploziva (Type 97); lungime 9 m; propulsie kerosen-oxigen; doua motorizari: 330 CP, viteza maxima 83-87 km/h, autonomie 12.000 m/430 CP, viteza maxima 90-95 km/h, autonomie 9000 m. Type 96 s-a aflat cu certitudine in dotarea clasei I-400, avand urmatoarele caracteristici: intrata in serviciu 1942; calibrul 533 mm; greutate 1730 kg, dintre care 500 kg formau incarcatura exploziva (Type 97); lungime 9 m; propulsie kerosen-oxigen, motor de 400 CP; autonomie: maxim 4500 m; viteza maxima 89-93 km/h.
CATAPULTA PNEUMATICA
-aeronavele erau lansate cu ajutorul unei catapulte pneumatice (aer comprimat) Type 4 Nr.2 Model 10, dispusa la prova, ce avea aproximativ 26 m lungime, sub catapulta gasindu-se si cateva pistoane hidraulice ce amplificau forta de propulsie. Aeronava era prinsa de catapulta cu ajutorul unor sisteme de prindere speciale. Interesant este faptul ca aeronavele erau acoperite, la punctul de pliere a aripilor principale (acestea se pliau hidraulic in lateral prin rotire, unghi de pliere 90◦) si a celor din coada (acestea se pliau in jos, unghi de pliere 90◦. Stabilizatorul orizontal se plia manual pe 2/3 din suprafata sa) cu vopsea fluorescenta, inlesnind plierea-deplierea lor si pe timpul noptii (si varful derivei era pliabil manual). Teoretic, o echipa formata din patru mecanci bine instruiti era capabila sa pregateasca aeronava pentru lansare in doar 7 minute, toate cele trei aeronave fiind pregatite si armate in maxim 45 de minute de la iesirea la suprafata (15 minute daca aeronavelor nu li se atasau flotoarele. In acest caz acestea nu mai puteau fi recuperate, amerizau langa submarin si se scufundau, pilotul insa era salvat. Flotoarele puteau fi largate si in aer daca situatia tactica o cerea. Flotoarele erau depozitate in doua tuburi speciale dispuse pe lateralele hangarului sub acesta, fiind usor de accesat si de montat pe aeronave –flotorul stand era depozitat in tubul din stanga, flotorul drept fiind depozitat in tubul din dreapta);
-submarinele dispuneau de cate o macara pliabila cu un singur brat extensibil actionat electric, lung de 11,80 m, fiind capabila sa ridice o greutate de 4,50-5 tone. Macaraua era ridicata la inaltimea de 8 m cu ajutorul unui motor dispus in interiorul navei, si era destinata recuperarii hidroavioanelor Seiran –acestea, dupa indeplinirea misiunii, amerizau langa submarin fiind ridicate pe punte cu ajutorul macaralei pliabile;
-submarinele aveau urmatoarele caracteristici: 120 m lungime; latime 12 m; pescaj 7 m; greutate la suprafata 5223/5900 de tone; greutate in imersiune 6560/6670 de tone; motorizare: 4 motoare Diesel ce generau 2250 CP/1680 kW la suprafata (per total furnizau 9000 CP)/doua motoare electrice ce generau 2100 CP/1600 kW in imersiune (unele surse mentioneaza 2400 CP), ambele motoare fiind racite cu azot lichid, o premiera tehnologica la acea data si unul dintre multiplele inovatii tehnologice aduse de aceste nave; viteza maxima: 34-35 km/h navigand la suprafata/22 km/h navigand in imersiune; autonomie: 69.450-70.000 km fara realimentare, la viteza de 25-26 km/h navigand la suprafata. In submarin existau resurse ce-l faceau complet autonom timp de 90 de zile –hrana, apa, etc. Se pare ca existau totusi niste limitari, pentru a atinge autonomia maxima fara realimentare, aeronavele de la bord dispuneau de armament limitat, fara munitie suplimentara stocata –o singura torpila si o singura bomba de 800 kg per avion (aceste aeronave puteau fi armate cu o torpila de 850 kg/o bomba de 800 kg/doua bombe de 250 kg); adancime maxima de scufundare 100 m; echipaj 144 marinari; rezerva interna de combustibil 780 tone;
-dea lungul copastiei submarinelor se aflau doua cabluri paralele de demagnetizare ce se intindeau de la prova la pupa. Acestea aveau rolul de a disipa sarcina magnetica ce rezulta in urma frecarii otelului cu apa atunci cand nava naviga la suprafata –o acumulare prea mare de sarcina magnetica putea duce la deteriorarea chilei. Se pare ca aveau si rolul de disipare a incarcaturii electrice statice ce rezulta in urma functionarii circuitelor electrice si aparaturii de bord, acestea magnetizand nava ce era realizata din otel, fapt ce putea afecta functionarea busolei si a altor echipamente sensibile. De asemenea, aceste cabluri aveau, cu certitudine, rolul de a proteja nava impotriva minelor magnetice, creand un camp magnetic negativ/demagnetizat. Acest sistem era ceva nou la data aparitiei sale, o tehnologie de varf ce a dotat si cateva nave de suprafata;
-navele dispuneau de cate doua periscoape, ambele fiind de productie germana, avand cate 12,20 m lungime, unul destinat vederii pe timp de zi, celalalt fiind destinat vederii pe timp de noapte. De asemenea, dispuneau de cate un schnorkel, tubul permitand reincarcarea bateriilor, reimprospatarea aerului in submarin si navigatia cu motoarele Diesel in imersiune la adancimea de periscop, ceea ce marea autonomia si viteza sub apa. Acest dispozitiv era de provenienta germana si a fost instalat, cel mai probabil, pe toate unitatile aflate in uz, pana in iunie 1945 (cu certitudine I-401 a fost echipat cu schnorkel in mai 1945, la Kure, unde se afla pentru reparatii). Unele surse sustin ca doar I-402 ar fi dispus de schnorkel, aceasta nava fiind introdusa in dotare in iunie 1945, putin probabil sa fie asa;
-o alta inovatie, inspirata probabil de germani, a fost acoperirea carenei submarinelor cu un strat special din cauciuc, azbest si adezivi, strat numit astazi de catre specialisti „Placi anecoice”, poreclit „Piele de rechin” de catre submarinisti. Acestea aveau rolul de a absorbi undele emise de sonarul activ al navelor inamice, atenuand zgomotul/sunetele proprii, cu deosebire provenite de la motoare. Se pare ca navele din Clasa I-400 erau protejate astfel de la linia de plutire la chila (fundul navei, de la prova la pupa), insa nu-i cert faptul ca acest compozit era de provenienta germana (Alberich sau Tarnmatte), foarte probabil sa fi fost de conceptie autohtona, nu se cunoaste daca era sau nu eficace (da, sovieticii aveau sa foloseasca asa ceva abia in anii *70, britanicii si americanii in anii *80. SUA -USS Batfish/SSN-681, Clasa Sturgeon/Marea Britanie –HMS Churchill/S-46, Clasa Churchill);
-navele din Clasa I-400 au fost printre putinele nave japoneze ce dispuneau de senzori moderni. Acestea dispuneau de doua sisteme radar, unul destinat descoperirii aeronavelor Type 13, celalalt fiind destinat detectarii aeronavelor si navelor inamice, Type 22 (acesta avea antenele in forma de corn). Fiecare nava mai dispunea si de un sistem de avertizare la iluminare radar, de tip E-27/Type 3.
Radarul Type 22 (mai este cunoscut drept Mark 2 Model 2. Varianta pentru submarine mai este cunoscuta drept Type 22 Kai-3, avand frecventa de repetitie a impulsului de 600 Hz) a devenit operational in septembrie 1944, a fost instalat pe submarine si nave de suprafata si avea urmatoarele caracteristici: detectie aer-suprafata; lungime de unda 10 cm; putere maxima 2 kW; transmitator magnetron; receptor –dioda cristal; detecta –un grup de aeronave de la maxim 35 km distanta/o singura aeronava de la maxim 17 km distanta/un cuirasat sau un crucisator de la 34,50 km distanta/un submarin inamic ce naviga la suprafata putea fi detectat de la maxim 2 km distanta; rata de scanare 5 rotatii/minut; greutate: montat pe nave de suprafata 1320 kg/montat pe submarine 2140 kg; doua antene tip horn/radiatoare tip horn perpendiculare intre ele, una pentru emisie (antena de jos) si cealalta pentru receptie (antena de sus), polarizare circulara; construite 300 de exemplare. Type 22 se baza pe o versiune timpurie a magnetronului M-312, cu 40 tuburi cu vid, avand putere limitata.
TYPE 22 PE I-402
Controlul calitatii productiei era deficitara, din primul lot de productie, probabil 60 de exemplare, doar 6 au functionat corect. Primul lot a fost trimis Marinei in octombrie 1941, versiune de pre-productie numita si Model 103, experimental, cuirasatul Hyuga fiind dotat cu asa ceva inaintea bataliei de la Midway. Datorita coarnelor duble a fost poreclit de catre marinari „Tonul rosu”. Productia de masa a fost autorizata abia la sfarsitul lui 1942, insa n-au fost alocate materiile prime necesare, astfel ca unul dintre tehnicienii ce lucrau la proiect a incercat sa le achizitioneze de pe piata neagra fiind arestat de catre politie si retinut timp de o luna. Inainte de batalia din Marea Filipinelor, Flota a primit o versiune imbunatatita, numita Type 22 Mod 1, avand receptor de tip heterodina, mai stabil si mai sensibil.
Type 13 a devenit operational in martie 1943, si avea urmatoarele caracteristici: radar destinat descoperirii aeronavelor (americanii il considerau mediocru si usor de bruiat); lungime de unda 200 cm; putere maxima 10 kW; transmitator format dintr-o antena nedirectionala, fixa, si 2-4 antene/dipoli tip tija (cuirasatul Yamato, spre exemplu, avea doua astfel de antene radar ce masurau, foarte probabil, 4 m lungime. Foarte probabil puteau detecta aeronave ce evoluau la peste 3000 m altitudine, fiind oarbe sub 3000 m –informatia este insa incerta); receptor UN-954; detecta –un grup de aeronave de la maxim 97-100 km distanta/o singura aeronava de la maxim 48-50 km distanta; greutate 110 kg; construite 1000 de exemplare; a dotat nave de suprafata si submarine.
E-27/Type 3 a devenit operational in aprilie 1944, fiind instalat pe submarine si vedete torpiloare, avea urmatoarele caracteristici: detector/indicator de iluminare radar; lungime de unda 75-400 cm; receptor UN-955; detecta emisii radar/radio inamice pana la 300 km distanta; greutate 40 kg; construite 2500 de exemplare; era compus dintr-o antena dipol mobila si inca una nedirectionala, fixa. Ca fapt divers, japonezii au „inceput” sa aiba dea face cu „undele radar” inca din anii 1930-1932, atunci realizand primele locatoare acustice considerate a fi mai performante decat sistemele similare englezesti, frantuzesti si cehoslovace. Acestea erau dispozitive portabile cu 2-6 coarne atasate, operatorul ascultand cu atentie la capetele coarnelor incercand sa depisteze zgomotul motoarelor aeronavelor –o forma primitiva de „radar”.
Erau cunoscute drept „Tuba de razboi japoneza”, datorita formei specifice a coarnelor dispozitivului.
Submarinul portavion (I 400) – parta a II-a
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
www.combinedfleet.com/ships/I-400
www.gizmag.com/i-400–submarine…/37248/
www.operationstormbook.com/i400_images.html
www.stripes.com/…/researchers-unravel-the-my…
www.pbs.org/wnet/secrets/japanese…/591/
www.militaryfactory.com/…/detail.asp?…IJN-I4…
www.huffingtonpost.com/…/japanese–submarin…
ww2db.com › Equipment › Ships
https://medium.com/…/japans-part-aircraft-carri…
www.navsource.org/archives/08/08496.htm
www.amazon.com › … › World War II
www.militaryfactory.com/aircraft/detail.asp?…
airandspace.si.edu/collections/artifact.cfm?…
www.skytamer.com/Aichi_M6A1.html
www.operationstormbook.com/seiran_images.h…
ww2db.com › Equipment › Aircraft
www.daveswarbirds.com/Nippon/…/Nanzan.ht…
www.sepsy.de/jap-AICHI–M6A1–Seiran.htm
www.ww2incolor.com/japan/aaj.html
wp.scn.ru/en/ww2/h/1048/65/0
www.navweaps.com/Weapons/WNJAP_55-40_…
www.navweaps.com/Weapons/WNJAP_Main.h..