Așa cum am mai analizat în seria noastră privind războiul hibrid și componenta sa informațională, trebuie să demontam un fals istoric. În contextul acestui tip de război falsul istoric a ajuns deja o arma în sine, o arma informațională deosebit de potenta în contextul liberului acces pe internet la orice fel de afirmații, oricât de false, eronate, mincinoase sau manipulative ar fi. Mai jos vom avea parte de un asemenea text, chiar un studiu de caz pentru instituțiile competente. Să nu uităm că elemente întrunite de război hibrid, în deosebi falsul istoric, ne-au adus în situația de la sfârșitul lui 2024.
Însă, nu îmi luați mie cuvântul pe acest subiect, efectele devastatoare ale falsificării istoriei sunt în analiză de foarte mult timp de către resurse importante alocate studiului acestui tip de agresiune. Caci este până la urmă o formă de agresiune. Citez astfel pe Dmitri Teperik și articolul său de excepție intitulat „Obsesia Kremlinului cu glorificarea istoriei falsificate / eng: The Kremlin’s Obsession with Glorifying Falsified History”(1) : „Kremlinul a făcut recent mai mulți pași importanți pentru a consolida rolul memoriei istorice în politica să externă, deoarece orice autocrație veritabilă știe exact cât de puternice pot fi exploatate memoriile colective, la fel de eficient, pentru construirea identității naționale, modelarea prejudecăților divizive, crearea unor iluzii captive pentru populația internă sau amplificarea unui haos confuz la nivel internațional. / eng: The Kremlin has recently taken several notable steps to strengthen the role of historical memories in its foreign policy, because any proper autocracy knows exactly how powerful collective memories can be exploited, equally effectively, for building national identity, shaping divisive prejudices, creating captive illusions for the domestic population or inflating confusing chaos at the international level.”
Plecând de la această introducere în context, nu există 11 februarie în care să nu primesc acest text pe social media sau în mesaje:
Pe 11 februarie 1866, ora 5 dimineața un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini, pătrunde în palatul domnesc al lui Al. I Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului. Așadar, 11 februarie 1866 este o zi a infamiei și a trădării. Dau spre știință și rușine veșnică numele celor ce l-au trădat pe Cuza Vodă: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu fratele primului ministru în funcție, mr. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I.
141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți la colonei au scris lui Carol I, tot în 1866, un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță câinească specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte.
Nu faptul că Al. I Cuza a fost detronat e de condamnat, căci însuși Cuza Vodă declarase în decembrie 1865 că e gata să părăsească tronul, ci modul cum s-a înfăptuit și de către cine. După abdicare, Cuza e ținut prizonier 48 de ore în locuința unui dușman personal, C. Ciocârlan iar pe 13 februarie 1866 e urcat într-o caleașcă și escortat la Brașov, în Austria.
Înainte de a părăsi țara declară: ”Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!”
Se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I l-a refuzat.
La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Cuza Vodă moare în Germania, la Heildelberg.
Regele Italiei, Victor Emanuel își exprimă durere și tristețea pentru moartea marelui Domn pe când Carol I n-a trimis niciun mesaj. Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa, sute de mii de țărani plângându-i moartea cu lacrimi amare și durere adevărată.
Al. I Cuza a iubit din toată ființa să România pe care a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea Patriei.
Tipul acesta de „povestioară” istorică, trunchiată, lacrimogenă și simplificată până la imbecilizare de regula circulă în grupurile unor indivizi mari adoratori ai istoriei ceaușiste, ușor (sau “neușor”) securiști. Grabnic plângăcioși după beneficii, beneficii desigur pour le merite, după ce au bătut prin beciuri “elementele dușmănoase”, sau, citând unul din participanții la înmormântarea ultimului șef al securității comuniste care se recomanda col(r) “pai eu am plimbat câinele lui Ceaușescu”.
Epoca național-ceaușistă a reanalizat personaje istorice, însă făcut-o doar din perspectiva unui context ideologic. După cum știm, cel mai mare dușman al comunismului au fost monarhiile, funcționale, nefuncționale însă ideea de monarhie. Fundamentul ideologic al acestei chestiuni a fost pus în România(Republica Populară) prin cartea „Adevărul despre monarhie”, scrisă de doi ofițeri M.I. Interesant că au reusit să scrie o carte, probabil făceau parte din elementele alfabetizate ale noului M.I. post 48. Alfabetizarea asigura și angajarea directă in acea epocă cu grade mai mari, căpitan, maior, chiar lt-colonel în functie de situații.
Prin trecerea de la RPR la RSR și noua orientare național-ceaușistă, monarhia rămâne combustibilul războiului de clasa, culmea a rămas și după 90. În mod tipic, ideologic, RPR-ul era dușman declarat al noțiunii de aristocrație, după caz boieri la noi, lucru ce l-a făcut pe Cuza semi-uitat în perioada menționată. RSR-ul și liderul ei incontestabil nu doar că-l recuperează pe Cuza dar îi și aplică chipul pe bancnota de 50 de lei. Aparent de neînțeles, un boier, aristocrat, moșier cu acte în regulă și militar cu o carieră extrem de scurta, nu părea o personalitatea istorica compatibilă cu discursul comunist. Desigur un prim pas în aceasta direcție a fost faptul istoric ca Rusia Țaristă s-a folosit de imaginea fostului domnitor român în scop propagandistic în 1866, alimentând o grupare separatistă de la Iași, gruparea Rosetti-Răznovanu. Factorul determinant în acesta situație de recuperare istorică a fost contextul epocii respectiv faptul la tronul Principatelor Unite a urmat un principe străin, și nu orice principe ci unul din familia domnitoare a unei mari puteri europene, o putere cu care Rusia în formele ei statale a avut conflicte în jur de 1000 de ani culminând cu cel de-al doilea Război Mondial.
„C. Piliuță – Omagiu”, articolul „Ceaușescu în pictură” – www.modernism.ro
Comunismul de factură național-ceaușistă a avut de câștigat pe două fronturi din recuperarea contextului istoric respectiv. Justificarea xenofobiei în primul rând, ca element constitutiv al naționalismului și demonizarea dinastiei respectiv a regimului precedent.
Faptic însă, „povestioara”de mai sus este un fals relativ ușor de demontat. Desigur că domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice din rațiuni pe care ar trebui să le știm, și să nu permitem unor falsuri să le substituie. Sa nu ajungem într-un comic de situație similar filmului „ Don’t look up ”.
Motivele abdicării forțate a lui Alexandru Ioan Cuza nu rezidă într-un complot unitar așa cum reiese din textul de mai sus. Ca orice basm, începe cu primele ore ale diminuații și ne spune cum un grup de ofițeri au făcut și au dres, de parcă, toată țara putea fi cumva răsturnată de doar 6 oameni.
Problema realmente a rezidat în actul de la 2 mai 1864, așa- numita lovitura de stat a lui Cuza, respectiv promulgarea unei noi constituții, „Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris”, act care întărea atribuțiile domnului, ii permitea să guverneze prin decrete în detrimentul Adunării, adică a parlamentului. Situația a fost dublată de reacțiile Franței, Rusiei și ale Prusiei, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor Convenției de la Paris din 1858. Sa nu uitam postura de puteri garante ale Actului Unirii. Această situație a generat antagonizarea instantă a majorității clasei politice. Tot în anul 1864 prin reforma agrara Cuza pierde orice sprijin din partea boierilor. Adițional, acuzația de „cezarism”, și autoritarism i-a plasat in opoziție și pe liberali, generând astfel fundamentul „Monstruoasei Coaliții”.
Mai mult „mandatul”, dacă putem spune așa, a lui Cuza era mai degrabă unul limitat, una din cele 13 puncte ale Rezoluțiunilor Divanurilor Ad-Hoc din 1857 și a comitetul unirii cerea, la înființare (11 iunie 1856) și apoi în 1857 un principe „de rasă latină, dintre familiile domnitoare din Europa, afară de dinastiile staturilor megieşite”. Rațiunea era simplă din perspectiva solicitanților, voiau să încheie orice disputa pentru funcția supremă în stat a boierilor români și voiau garanții de politică externă pe care un „domn pământean” nu le putea oferi.
De asemenea în epocă corupția, camarila, relația extra-conjugala cunoscută cu Maria Obrenovici dar și apetitul pentru jocurile de cărți au contribuit la crearea unei opoziții tot mai puternice și conturate.
In acest context Cuza mai dobândește un dușman, pe Ion C. Brătianu, politicianul roman cu cea mai mare putere și influență în Principate. Aceste motive, și nu altele au stat la baza îndepărtării lui Cuza. Mai mult, abdicarea a fost un act politic sprijinit de către armata. Meritul incontestabil a lui Cuza, dar și al ofițerilor însărcinați a fost ca acest eveniment să nu degenereze în lupte, revoluții, în general fapte soldate cu moartea unor conaționali. Scuzați acest mic arc istoric și comentariu personal, ca să reliefam totuși ce diferență uriașă era între calitatea umană de la 1864 și cea din 1989.
Pe firul cronologic al „povestioarei” de mai sus, constatăm și o minciună crasă.
Se menționează în text și o scrisoare, adresata lui Carol I de către A.I.Cuza. Textul fără să menționeze o sursă a scrisorii, ne oferă și deznodământul în același mod simplist și inept care denaturează faptele. Scrisoarea, la fel ca și răspunsul, sunt disponibile și oferă claritate cu privire la eveniment, cu atat mai mult încât principele Carol ii răspunde personal. Consiliul de miniștri, adica guvernul, condus direct sau indirect de artizanii „Monstruoasei Coaliții”, Catargiu, Ghica, Brătianu, însărcinat cu aprobarea unei asemenea cereri, a respins categoric solicitarea. Nici rupturile lui Cuza de Kretzulescu sau Kogălniceanu nu puteau avantaja solicitarea sa. Din pacate în Principate, Cuza rămăsese fără nici un aliat influent in politica de la București. Prin urmare situatia nu a fost generată de o singură persoană, fie e și proaspătul principe in funcție. În egală măsura, orice act al domnitorului este nul conform Constituției din 1866, fără semnătura ministrului de resort. Însă, pentru cine are curiozitatea să citească, sunt doua scrisori de excepție, între doi mari bărbați de stat care și-au purtat respect reciproc. Alexandru Ioan Cuza se adresează cu „Principe,” lui Carol, iar Carol răspunde cu „Prințul meu,”. Acțiunea petrecându-se la 1867, coaliția care l-a îndepărtat pe Cuza, nu putea sa-i permită reîntoarcerea indiferent de argument, sau recomandare. Carol mai menționează în scrisoare și faptul ca a solicitat aprobarea consiliului de miniștrii argumentând că România ar dobândi astfel „un bun cetățean”. Cam asta a fost relația reală dintre cei doi mari oameni de stat.
Urmează tot un fals, cel al scrisorii celor 141 de ofiteri. Oricât am căutat, inclusiv am întrebat la arhivă, un astfel de document nu este de găsit. Totusi remarc o ciudățenie: Interesantă este idea de “raport comun”, rapoartele militare fiind individuale, revendicările comune fiind specifice altui context. Cu toate aceste, aprecierile personale descalifică textul ca ceva demn de luat în serios și îl plasează in sfera unei istorii de birt.
În continuare urmează partea din text cea mai deranjantă dar și cea mai ineptă. Ofițerii „făcuți” generali de către Carol I, au avut merite incontestabile pe câmpul de lupta, în Războiul de Independență.
„Povestioara” ar vrea să ne inducă ideea unei răsplate pentru o trădare, o trădare care la vremea respectiva nu însemna nimic pentru principele prusac care nici nu știa că va veni pe Tronul Principatelor Unite. După cum reiese din documente, dar și din orice carte de istorie, în căutarea domnului străin, primul ofertat cu tronul Principatelor Unite a fost contele Felipe de Flandra, nobil belgian și după mamă nepot al Regelui Franței, din dinastia de Orleans. Scopul clasei politice de la București prin înlăturarea lui Cuza a fost o garanție a unei mari puteri europene, în mod natural prima luată în calcul fiind Franța. Nici nu avea cum să fie altcumva, artizanul aceste operațiuni, Brătianu, a fost educat în Franța și era un filofrancez. Contele refuză oferta și Brătianu își incerca norocul la Familia Regală Germană, viitoarea Familie Imperială Hohenzollern. Răspunsul militarului proaspăt venit de pe front Carol este ferm și afirmativ.
Revenind la acel grup de ofițeri, mai exact – col. N Haralambie, a luptat la Smârdan și Vidin, Candiano Popescu, un republican convins, la comanda Batalionului 2 Vânători s-a remarcat în cucerirea Vidinului și ajunge general de brigadă de abia în 1894, Dimitrie Lecca se distinge în luptele de la Lom-Palanca și Smârdan. Constantin Pilat, participa la războiul franco-prusac ca și voluntar și este primit în rândurile armatei romane, viitorul rege apreciind nu faptul ca a luptat împotriva Prusiei, deci împotriva lui Carol, viitorul principe fiind pe front atunci, ci faptul că a fost un militar competent. Participă la Războiul de Independență ca subșef al Marelui Stat Major. Anton Berindei, genistul de care se leagă un sistem de fortificații din jurul Bucureștiului, este ofițerul român care l-a luat prizonier în Războiul de Independență pe Osman Pasa. Artileristul Anton Costescu rămâne în istorie ca nu doar un militar competent dar si un om de știință fiind inventatorul unui dispozitiv pentru reglarea tirului.
Deci în fabulația de mai sus, se arunca o găleata de noroi pe acei comandați de oști care ne-au adus victoria și Independența de Stat. Într-adevăr au fost niște militari cu o sarcină ingrată, însă o sarcină decisă de politicul de la București.
Pentru acuratețe însă, Cuza își trăiește exilul fix în tara natală a Regelui Carol Întâiul, unde și astăzi beneficiază de o placheta comemorativă, aparent ei nu au o mare problema cu „străinii”. în epoca însă beneficiază și de considerația Marelui Duce de Baden, ruda de-a dreptul cu Hohenzollernii de Sigmaringen. Amanta sa, Maria Obrenovici, este primita ca și curtezana la Curtea Imperială Germană.
Pe final, să adresăm și cea mai mare minciună din text, reacția statului roman, reprezentat într-adevăr de Carol I la moartea lui Cuza. La 15 mai 1873 în urma unei crize de astm, Cuza moare în exil într-un hotel din Germania. Carol I solicită funerarii de stat(!) în România și se formează în Comitetul Național „pentru recepțiunea în țară și ceremonia funebra a înmormântării”. Instrucțiunile acestui comitet prevedeau onoruri de stat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, începând cu itinerariul trenului mortuar și terminând cu procesiunea funerară cu gardă de onoare.
Pentru exactitate, avem și sursa, detaliile le aflăm din ediția de pe 25 mai 1873 a ziarului Curierul de Iași, consultat de jurnaliștii de la Europa Liberă.
Ca să însumez. Fără doar și poate Alexandru Ioan Cuza a fost un mare om de stat, și un roman demn. Meritele sale, începând cu unirea, restituirea proprietarilor de drept a pământurilor uzurpate de clerul grec, deposedarea clerului roman de o parte din proprietăți, reformele administrative și juridice, nu pot fi sub nici o forma disputate. Poate cea mai buna evaluare a să vine de la istoricul Stelian Tănase „Cuza are o dublă față, ca o moneda. Pe de o parte marile lui reforme care stau la baza statului roman modern. Pe de alta – corupția regimului sau, camarila, jocul de cărți, femeile. Sunt tot ale lui, balanța sta în echilibru, cu bune și rele.”
Prin urmare umanizarea lui Cuza și punerea sa în epocă și în contextul istoric real nu reprezintă sub nici o forma minimalizarea sau negarea rolului sau în făurirea statului român modern. Nu putem compara de asemenea nici microepocile și nici personalitățile în cauză. Realist însă avem o epoca în umbra a doi mari oameni de stat, ambii cu aspecte pozitive dar și negative, situație ce nu ar trebui sub nici o formă redusă la o simplitate ridicola sau mai rău, la minciuni flagrante așa cum avem mai sus. Putem privi prin complementar desigur, atribuindu-i lui Cuza marile reforme inițiale care au pus baza evoluției statului roman. Necesitatea analizei istorice pe probe însă este certă, având în vedere contextul actual al războiului hibrid.
Revenind în prezent, orice forma de război hibrid are o componenta de denaturare a faptelor istorice în mod obligatoriu.
Acolo unde această armă de o eficacitate extraordinară se întâlnește cu studii precare, limita analfabetismului și în general o lipsă de conexiune minimă cu istoria faptică chiar și simplificată vom avea doar o îngroșare a rândurilor „idioților utili”. Acesta fiind miza în definitiv a declanșări acestui tip de război informațional.
Prima noastră datorie este fata de o istorie, o istorie a faptelor, a documentelor și a realizărilor fiecărei epoci.
Mă semnez al vostru lt(rez)
Surse:
(1): https://icds.ee/en/the-kremlins-obsession-with-glorifying-falsified-history/
https://historia.ro/sectiune/general/abdicarea-domnitorului-alexandru-ioan-cuza-2339685.html
Chirulescu, Marian; Popescu, Paul D.; Radu, Mihaela (2021). Personalități prahovene. Dicționar biobibliografic. Darkoprint, Ploiești. p. 102.
https://luceafarul.net/rolul-lui-constantin-pilat-in-detronarea-lui-al-i-cuza
https://evz.ro/intrerventia-lui-nicolae-ceausescu-a-salvat-memoria-lui-alexandru-ioan-cuza.html
https://historia.ro/sectiune/general/lucruri-necunoscute-din-culisele-abdicarii-lui-587059.html
https://www.stelian-tanase.ro/de-ce-a-abdicat-cuza/
Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche, București, 2000,
https://romania.europalibera.org/a/scurt-istoric-al-funerariile-de-stat-din-romania-de-la-cuza-si-regii-romaniei-pana-la-liderii-comunisti-/33495146.html
www.modernism.ro/2019/01/21/ceausescu-in-pictura/