Romania Military

SÁGEŢILE IMPERIULUI 2

Continuam cu misiunile Yanagi/Salcia…I-29 pleaca in prima si ultima sa calatorie spre Europa sub comanda lui Kinashi pe 17 decembrie 1943. In Singapore incarca 80 de tone de cauciuc brut, 80 de tone de tungsten, 50 de tone de staniu (cositor), doua tone de zinc, 3 tone de chinina, opiu si cafea boabe. Desi descriptorii aliati aflasera de misiunea secreta a lui I-29 acesta a avut noroc si a ajuns la Lorient pe 11 martie 1944. Kinashi a fost decorat la Berlin chiar de catre Hitler cu Crucea de Fier Clasa a II-a pentru scufundarea portavionului USS Wasp pe cand comanda I-19/15 septembrie 1942. In sfarsit, pe 16 aprilie 1944 submarinul pleaca din Lorient spre Japonia avand la bord 18 ingineri germani, motoare pentru vedete torpiloare (foarte probabil erau motoare Daimler Benz MB-501 care echipau torpiloarele S-Boot/Schnellboot ale Kriegsmarine), masini de cifrat Enigma (se pare ca japonezii comandasera 200 de exemplare), componente pentru radare aeropurtate, un motor-racheta cu combustibil lichid Walter HWK-509A si planurile detaliate ale ME-163 si Me-262.

A ajuns cu bine in Singapore pe 14 iulie 1944. Interesant e faptul ca I-29 mai avusese un voiaj pentru schimb de marfuri si tehnologie cu germanii inainte de 17 decembrie 1943. Concret, pe 5 aprilie 1943 submarinul I-29 pleaca din Penang intr-o misiune strict secreta, doar capitanul si cativa ofiteri de la bord cunoscand destinatia si scopul. Avea la bord 11 tone de incarcatura –o torpila Type-89, doua torpile Type 2, planurile complete ale portavionului Akagi (germanii aveau nevoie de ele pentru finalizarea portavionului Graf Zeppelin, ei neavand experienta in construirea aeroporturilor plutitoare, aeronavelor ambarcate si echipamentelor specifice unei asemenea nave), planurile complete ale submarinului de buzunar/pitic Type A Ko-Hyoteki (l-au folosit la Pearl Harbour, 47 de tone in imersiune, 2 torpile Type 97) si ale torpilei Type 97/45 cm (astea echipau minisubmarinele Type A fiind torpile Type 93 miniaturizate, 5500 m raza de actiune).

Focke-Wulf FW-190A5 in Japonia

Insa, cea mai valoroasa incarcatura era cele doua tone de lingouri de aur destinate ambasadei japoneze de la Berlin (cu acest aur Japonia a cumparat licente de fabricatie si foarte probabil, chiar armament. Se stie ca japonezii au cumparat si evaluat un Focke-Wulf FW-190A5 in 1943, acesta fiind adus de un submarin ambalat in lazi. Testele s-au desfasurat pe aerodromul militar Fusa/langa Tokio, inclusiv lupte aeriene simulate cu Nakajima Ki-84 Hayate/Frank. De asemenea, au cumparat si trei ME-210A Hornisse+3 ME-109E7, toate fiind evaluate in zbor de Fortele Aeriene si Marina. Despre ME-109, pilotii IJN/Marina spuneau ca are “cabina ingusta, inghesuita” insa accelera rapid si era fisnet. Insa, toti pilotii care le-au evaluat au concluzionat ca FW-190 e “mai bun” decat ME-109, recomandand chiar producerea acestuia sub licenta! Dar…in 1943-1944 era deja un vis frumos, insa germanii le-ar fi dat licenta, conform surselor independente. Totusi, spre finalul razboiului, ajutorul si licentele germane au produs efect, insa era prea tarziu…Au reusit sa scoata Mitsubishi J8M Shusui/ME-163 Komet, motor-raketa Toku-Ro 2/ Walter HWK-509A, Nakajima J8N Kikka/ME-262 si Ishikawajima Ne-20/BMW 003A –despre ele am vorbit intr-un articol anterior dar punctam faptul ca nu s-au ridicat nicicum la calitatea germana. De asemenea, in iunie 1944, japonezii au avut ocazia sa vada “pe viu” la Rechlin nou-noutul Ar-234B Blitz. Nu e o certitudine cand au luat japonezii pentru prima data aeronave germane, insa in 1940, la fabrica Heinkel din Marienehe, se aflau 9 tehnicieni de la Arsenalul Marinei din Yokosuka. Astia aveau misiunea de a studia in profunzime Heinkel HE-119, Marina Imperiala fiind impresionata de designul, autonomia/3125 km si viteza/590 kmh bombardierului german. Asta a ramas doar la stadiul de prototip fiind produs in doar 8 exemplare, insa interesul IJN nu era intamplator –se gandeau la atacarea Americii. Doua HE-119 au fost trimise in Japonia in mai 1940 pentru evaluare.

Me-210A in Japonia

De evaluarea in zbor a ME-109 si FW-190  la Fusa s-au ocupat Jimbo Susumu –pe 31.05.1945 avea sa-si piarda viata, pe atunci avea gradul de maior, si Locotenent-comandor Aramaki Yoshitsugu, ambii piloti de test in cadrul Aviatiei Armatei Imperiale. Aramaki concluziona urmatoarele: cabina FW-190 nu e ingusta ca cea de pe ME-109, insa nici prea larga ca cea de pe Curtiss P-40 Warhawk; “190” nu devia la decolare, raspundea foarte bine la comenzi, avea putere in urcare iar acceleratie in timpul zborului vertical era exceptionala; desi nu avea viteza in picaj a ME-109, la “190” aceasta era suficient de mare. Mai mult decat atat, Aramaki a subliniat faptul ca fiabilitatea sistemelor electrice si a motoarelor e net superioara aeronavelor japoneze, la fel si modul de fabricatie. Aramaki marturisea dupa razboi ca performantele FW-190A5 se situau intre Ki-84 Hayate si Ki-100. La fel marturisea si Takezawa Toshiro, “190” era clar mai bun decat “109”, chiar si Ki-61 “Hien” era mai bun decat ME-ul 109. Insa Ki-61 nu se ridica la valoarea lui FW-190, motorul nefiind deloc fiabil, iar cele 4 tunuri calibrul 20 mm si cele doua mitraliere calibrul 7,92 mm depaseau cu mult puterea de foc a vanatorilor japonezi. Interesant e faptul ca atat Aramaki cat si Takezawa au concluzionat ca vanatorul Ki-44 Shoki/Demonul era superior FW-190A5, chiar si P-51 Mustang. Exista surse independente care sustin ca Ki-100 e inspirat de FW-190A5, primul zbor 9 martie 1945, 390 de exemplare produse, 580 kmh la 6000 m altitudine, autonomie 2200 km cu doua rezervoare largabile de 200 L/3,30 ore de zbor, plafon maxim 11.000 m, ajungea la 10.000 m altitudine in 20 de minute/6 minute la 5000 m altitudine. Americanii au gasit dupa razboi exemplarul FW-190A5 dezmembrat la Kagamigahara).

Me-109E „japonez”

  Pe 25 aprilie, la aproximativ 725 km sud-est de Madagascar/Oceanul Indian, I-29 comandat de Capitan Izu se intalneste cu submarinul german U-180/Type IXD1 comandat de Fregattenkapitan Werner Musenberg. U-180 transfera pe I-29 planurile complete ale submarinului Type IXC/40, pastile de chinina (japonezii aveau mare nevoie in Pacific), munitie, schitele si carcasa minei magnetice antitanc Hafthohlladung-3/HHL-3 (probabil sursa de inspiratie pentru Shitotsubakurai –mina magnetica cu tija utilizata de vanatorii sinucigasi de tancuri), precum si corespondenta+documente destinate ambasadei germane din Tokio. U-180 ii avea la bord pe Subhas Chandra Bose, nationalist indian care lupta contra englezilor cu ajutorul Germaniei si Japoniei, si pe adjunctul acestuia, Maior Dr.Habib Hassan Safrani/musulman, fost student la Oxford (Bose si Hassan creasera cu ajutor japonez asa-zisul Free India Government/Azad Hind si Armata Nationala Indiana de Eliberare, anti-britanica, compusa din fosti soldati indieni in armata britanica, in marea lor majoritate capturati de japonezi in Singapore si de germani in Africa de Nord. Au luptat si pentru germani in cadrul Legiunii Indiene/Legion Freies Indien/isi spuneau Legiunea Tigrilor-Azad Hind Fauj –Zidul Atlanticului, frontul italian, apararea Berlinului. Din august 1944 au fost luati de SS). Izu ii propune lui Musenberg sa mearga impreuna la Sabang pentru realimentare si reaprovizionare oferindu-le cafea si tutun, insa germanul refuza totul acceptand pentru echipaj doar o cantitate nespecificata de cartofi. Au ajuns cu bine in Germania.

  I-52, cargou submarin Type C3/I Go Dai Gojuni Sensuikan (I Gojuni), 3644 tone in imersiune, 108,50 m lungime, 9,30 m latime, incarcatura cargo de minim 300 de tone. Acesta e ultimul submarin japonez care a facut calatoria spre Germania, mai e numit “submarinul de aur”, submarinul nr.5, si vom vedea imediat de ce!

I-52 sub comanda locotenent-comandorului Uno Kameo pleaca din Kure spre Lorient/Franta pe 10 martie 1944 avand la bord 9,80 tone de molibden, 11 tone de tungsten, 3 tone de opiu, 54 kg de cafea si…2,20 tone de aur/146 de lingouri ambalate in 49 de lazi metalice, aurul fiind destinat cumpararii unor tehnologii “minune” in care japonezii isi puneau mari sperante dar si pentru plata unor echipamente cumparate anterior, cu deosebire tehnologie optica, motoare cu reactie, radar si sonar (submarinul a primit numele de cod Momi/Fir, iar din 23 iunie –Ginmatsu/Conducatorul. Se pare ca incarcatura de aur valora 25 de milioane de dolari, o suma imensa la acea vreme). Mai avea la bord 14 tehnicieni japonezi de la Nihon Kogaku KK, Mitsubishi Electric si Mitsubishi Instrument Company care urmau a studia radarele si tunurile antiaeriene germane, precum si noile motoare pentru torpile la Daimler-Benz (nu e foarte sigur de ce anume erau interesati japonezi insa se speculeaza ca se pregateau pentru apararea arhipelagului japonez, a Japoniei, fiind interesati de radarul cu raza lunga FuMG-401 Mammut/300 km raza maxima de detectie, de radarele de conducere a focului Freya si Wurzburg-Riese, de tunul antiaerian calibrul 88 mm –daca proiectilul exploda la 10 m in fata bombardierului il facea arsice/bataie maxima 12.000 m+radarul de ghidare a focului FuSE-62D Wurzburg. In privinta torpilelor se speculeaza ca erau interesati de G7ES Zaunkonig/ghidaj acustic si G7UT Steinbutt/turbina Walter/85 kmh/80 km autonomie, ogiva de 280 kg/1730 kg greutate. Daca erau intr-adevar interesati de toate acestea ma-ntreb, unde, cand si cu ce le-ar fi facut?). Ajuns in Singapore/Oceanul Indian, I-52 preia 120 de tone de staniu/lingouri, 59,80 tone de cauciuc brut/baloti si 3,30 tone de chinina, indreptandu-se spre Oceanul Atlantic –pleaca pe 23 aprilie 1944 spre Lorient prin Stramtoarea Sunda catre Oceanul Indian (Stramtoarea Sunda leaga Marea Java de Oceanul Indian). I-52 avea acum la bord 290 de tone incarcatura destinata Germaniei.

Lucrurile aveau sa se complice fiindca mesajele schimbate intre submarin si baza din Singapore au fost interceptate si decodate de criptanalistii serviciului de informatii al Marinei americane din Azore. Fara ca japonezii sa se prinda, I-52 fusese monitorizat de americani pana in Singapore acestia cunoscandu-i ruta, destinatia si incarcatura (daaa…americanii prinsesera “Firul”/Momi). In sfarsit, pe 15 mai 1944 dupa ce trece prin Capul Bunei Sperante intrand in Atlantic, comandantul Uno trimite primul sau mesaj germanilor anuntandu-i de…sosire. Insa pe 6 iunie 1944, comandantul Uno Kameo primeste un mesaj cifrat din partea contraamiralului Kojima Hideo, atasatul naval japonez la Berlin, prin care e informat ca aliatii au debarcat in Normandia drept urmare e prea periculos sa se indrepte spre Lorient recomandandu-i-se sa se indrepte spre Norvegia. Calatoria era si-asa periculoasa, datorita aeronavelor aliate echipate cu radar submarinul naviga ziua in imersiune iesind sa-si reincarce bateriile doar noaptea. Insa strategia asta n-avea sa-l salveze…

Mai mult decat atat, Hideo Kojima il informeaza pe Kameo ca urmeaza sa se intalneasca cu un submarin german pe 22 iunie 1944 ora 21.15, trimitandu-i coordonatele 15◦N 40◦V. Submarinul german era U-530/Type IXC/40 comandat de Kapitanleutnant Kurt Lange (6 patrule cu U-530, 369 de zile pe mare. La acea vreme, U-530 facea parte din Flotila 10 Submarine din Lorient, insa din august 1944 au fugit in Norvegia), acesta plecand pe 22 mai 1944 din Lorient (urma a opera in jurul insulelor Trinidad si Tobago, in Marea Caraibilor. Astazi, cele doua insule formeaza micutul stat Trinidad-Tobago), urmand a se intalni pe 22 iunie 1944 cu I-52 in emisfera nordica a Oceanului Atlantic, Insulele Capului Verde –in largul coastelor Africii de Vest, la aproximativ 1368/1574 km vest de Insule (astazi, insulele formeaza Republica Capului Verde/4033 kmp/aproximativ 600.000 de locuitori) pentru a transfera 2 subofiteri+un ofiter Kriegsmarine –doi operatori detector radar FuMB-7 Naxos, subofiterii Kurt Schulze si Rolf Behrendt, si un ofiter navigator/ofiter cu navigatia, Kapitanleutnant Alfred Schafer, care urma a-i ghida prin Golful Biscaya. Detectorul radar Naxos fusese transferat pe I-52 de pe U-530, antena radarului era rotativa/1300 rpm putand detecta aeronave aliate de la 5000 m distanta. Odata cu Naxos, U-530 a facut cadou I-52 si o cantitate nespecificata de combustibil. Exista surse independente japoneze care sustin ca in cursul schimbului/transferului de marfuri, detectorul radar Naxos a cazut in apa insa prezenta de spirit a unui marinar japonez a evitat pierderea acestuia –marinarul a sarit in apa si l-a recuperat inainte sa se duca la fund, acesta fiind singurul incident.

Insa latul se strangea fiindca fiecare mesaj transmis de I-52 noaptea pe cand iesea la suprafata pentru reincarcarea bateriilor era interceptat si decodat de aliati –urmarirea I-52 fusese preluata de sectia F-211 supranumita “Camera Secretelor”, un mic grup de criptologi din cadrul Flotei a X-a care se ocupau de zona Oceanului Atlantic. Exista supozitii ca descriptorii si criptanalistii sectiei F-211 aflasera ca din Lorient, I-52 urma a incarca 800 kg de oxid de uraniu pe care japonezii urmau a le folosi la realizarea unei bombe radiologice/”bomba murdara” –putin probabil sa fie asa, programul japonez de cercetare nucleara era depaaarte de realizarea unei bombe atomice (cunosteau cate ceva, dezvoltasera chiar un accelerator si o centrifuga, Profesor Bunsaku Arakatsu/Universitatea Imperiala din Kyoto, cel mai potent fizician japonez care se formase la Cambridge avandu-l drept mentor pe Ernest Rutherford, si la Universitatea din Berlin avandu-l drept mentor pe Albert Einstein. Au avut doua programe, Ni-GO/Armata Imperiala si F-Go/Marina Imperiala, reusind sa obtina o cantitate mica de Uraniu-235 in februarie 1945. Deci, erau departe de a realiza o bomba nucleara insa oxidul de uraniu i-ar fi ajutat, evident!). Cu certitudine, urmau a lua din Lorient, 35-40 de tone de documente secrete, planuri si schite pentru radare si sonare, torpile acustice G7ES/T5+schite, un motor Jumo 213A/V12/piston/1750 CP (asta dota FW-190D1 din productia initiala), probabil un FW-190D1, echipamente radar, tuburi cu vid, rulmenti cu bile, produse chimice, otel inalt aliat, sticla optica, vizoare de bombardament.

Ei bine, drept urmare a interceptarilor, I-52 nu trebuia sa ajunga la destinatie, basca sa se si intoarca! Pe 2 iunie 1944, Task Group 22.2/TG 22.2 , grup de lupta antisubmarin in Flota Atlanticului aflat sub comanda capitanului Aurelius Bartlett Vosseler de pe portavionul de escorta USS Bogue/CVE-9/9800 tone, pleaca din Casablanca/Maroc, iar doua zile mai tarziu I-52 trece Ecuatorul. TG 22.2 avea in compunere portavionul USS Bogue (nava-amiral comandata de Vosseler), distrugatorul de escorta USS Francis M.Robinson/DE-220 (Clasa Buckley, 1740 de tone, comandat de Locotenent J.E.Johansen)+4 distrugatoare de escorta Clasa Edsall/1590 tone, USS Haverfield/DE-393 (la comanda, Comandor T.S.Lank), USS Swenning/DE-394 (la comanda, Locotenent R.E.Peek), USS Willis/DE-395 (la comanda, Locotenent-comandor G.R.Aterburry) si USS Janssen/DE-396 (la comanda, Locotenent-comandor H.E.Cross).

Pe 15 iunie 1944, TG 22.2 primeste ordin sa distruga I-52 si U-530 pe cand se aflau “la intalnire” fiind redirectionat spre coordonatele 15N/40V. Pe 16 iunie, I-52 face din nestiinta o mare greseala transmitand codificat germanilor noua sa pozitie, 10N/31V, spunandu-le si viteza cu care navigheaza, 20 kmh. Reuseste sa se intalneasca si sa faca schimbul cu U-530, fapt detaliat in cursul articolului, dupa care germanul pleaca spre Trinidad iar I-52 spre Lorient navigand la suprafata. S-au crezut in siguranta spre ghinionul lor si norocul aliatilor…Pe 24 iunie 1944, I-52 avea sa-si intalneasca soarta crunta! La ora 23.39 minute, un bombardier-torpilor Grumman TBF-1C “Avenger” apartinand VC-69 ambarcat pe USS Bogue, pilot Locotenent-Comandor Jesse D.Taylor, detecteaza pe radar I-52 la 15-15N/39-55V (ca fapt divers, la acea vreme USS Bogue avea la bord 21 de aeronave – 9 General Motors FM-2 “Wildcats”/vanator si 12 Grumman TBF-1C “Avenger”/bombardier-torpilor. TBF-1C/D dispuneau de radar ASD/microunde fiind capabil “sa vada” submarine navigand la suprafata sau nave. Antenele radarului se aflau in varful aripilor, aceste aeronave avand rezervoare suplimentare si bombe de iluminare dotate cu parasuta pentru a “vedea” noaptea tinta).

Bomba de adancime Mk 54

Taylor lumineaza uriasul submarin I-52 care se deplasa la suprafata cu aproximativ 28 kmh, lansand doua bombe de adancime Mark 54/Mk.54/160 kg (bomba continea 102 kg de TNT sau 112 kg de PBX, aproximativ 70% din greutate fiind data de incarcatura exploziva. Avea fuzee hidrostatica presetata in coada si bot turtit pentru a reduce ricoseul la contactul cu suprafata apei). Insa I-52 are noroc de data aceasta reusind scufundarea, insa norocul n-avea sa-l tina mult! Taylor, ghidat de operatorul radar, lanseaza cateva sonare radio/balize-sonar AN/CRT-1A pe 1 kmp si, in cateva minute, operatorul si pilotul aud in casti elicele submarinului localizandu-l cu relative precizie (AN/CRT-1A mai e desemnat ERSB/Expendable Radio SonoBuoy si era utilizat la detectarea submarinelor aflate in imersiune. Era de unica folosinta si strict secret la acea vreme, japonezii si germanii nestiind de existenta lui. Era un recipient cilindric din carton, impermeabil, plutitor, o geamandura-sonar/baliza-sonar de 6/6,50 kg greutate ce avea un hidrofon nedirectional in coada, urmat de baterii si emitatorul radio cu frecventa modulata pentru transmiterea sunetelor subacvatice detectate de hidrofon catre receptorul AN/ARR-3 Mk.1 aflat in aeronava, receptor deservit de catre operatorul radar +antena de emisie care ramanea la suprafata. Geamandura-sonar transmitea pe frecvente cuprinse intre 67-72 MHz avand durata de viata de aproximativ 3 ore/atat tineau bateriile. Avea 4 baterii de 1,5V/Tip A+2 baterii de 67,5 V/Tip B. Raza maxima de emisie a balizei-sonar era de 16 km, aeronava-mama trebuind sa zboare la maxim 90-91 m altitudine, putere de emisie 70 Watt. Putea detecta submarine care navigau in imersiune la adancimi de maxim 180 m, insa asta nu e o certitudine. Cert e faptul ca hidrofonul era legat de un cablu/fir de 1,01 m atasat de cilindru, acesta desfasurandu-se la pozitionarea in apa).

Drept urmare, Taylor lanseaza o torpila acustica Mark 24/Mk.24 “Fido”, top secret la acea vreme, si la ora 23.50 minute, dupa o incordata asteptare, echipajul Avengerului aude in casti o explozie puternica (Mk.24 “Fido” a fost prima torpila acustica aliata antisubmarin cu lansare din aer, motor electric. Era strict secreta, pentru siguranta si derutarea spionilor inamici a purtat numele de mina Mk.24. A fost dezvoltata de Harvard University Underwater Sound Lab/HUUSL si a intrat in dotarea US Navy in 1942, calibrul 483 mm, greutate 308 kg, lungime 2,13 m, ogiva continand 42 kg de Torpex sau HBX/High Blasé Explosive/Torpex imbunatatit, autonomie 3660 m la viteza de 22 kmh timp de 10 minute, motor electric de 5 CP/3,70 kW, largabila din avion la altitudini cuprinse intre 60-90 m viteza maxima a aeronavei fiind de 220 kmh. 31 de U-Boot-uri au cazut victima “Fido”+6 japoneze, 264 de asemenea mine fiind lansate de americani si 62 de catre aliati incepand din 1942).

O ora mai tarziu, la 00.54, mai soseste un Avenger pilotat de catre Locotenent William D.Gordon care mai lanseaza in zona localizarii submarinului I-52 cateva balize-sonar si inca o “Fido” la ora 1.54 minute. Si aici apare neclaritatea, existand surse care sustin ca Gordon e cel care a distrus I-52 deoarece s-ar fi auzit o explozie subacvatica puternica la ora 2.13 minute (improbabil conform analistilor de la Laboratorul de Fizica Aplicata al Universitatii John Hopkins care au analizat in 1994 inregistrarile exploziilor submarine si ale sonarelor facute atunci, sunetele elicelor detectate de Gordon apartin U-530 care se afla la aproximativ 32 km distanta de I-52. Deci, concluzia, Taylor a scufundat I-52!). Cert e faptul ca I-52 s-a dus la fund impreuna cu cei 95/99/100 de oameni aflati la bord, inclusiv cei 14 specialisti niponi si cei trei germani la 15-16N/39-55V.

Dimineata, distrugatoarele de escorta din compunerea TG 22.2, USS Janssen si USS Haverfield, gasesc pete de petrol la locul scufundarii submarinului japonez pescuind de la suprafata peste o tona de baloti de cauciuc brut, sandale japoneze din cauciuc, bucati de mahon filipinez din mobilierul aflat pe submarin, o plasa de pescuit si alte resturi, observand in zona un numar mare de rechini si bucati de cadavre umane. Pe 30 august 1944, I-52 era asteptat in Norvegia insa n-a ajuns niciodata! Pe 30 august 1944, Kriegsmarine declara I-52 ca fiind “disparut” din data de 25 august in Golful Biscaya, informand Ambasada Japoniei din Berlin. La inceputul lui 1945, conform surselor independente, IJN a declarat official I-52 ca fiind “disparut in misiune”…Asta pana pe 3 mai 1995 soarta I-52 a fost stabilita definitiv de catre o echipa americana de exploratori si cautatori de comori condusa de Paul Tidwell imbarcata pe nava rusa de cercetari marine “Akademik Mstislav Keldysh”, echipa localizand si fotografiand epava submarinului aproape intacta la 5200 m adancime. I-52 a fost ultimul submarin japonez care a facut deplasarea spre Franta, ultimul si far’ de noroc!

Imaginea pe sonar a I-52

  Revenim la proiectilele-racheta nipone, “alea care sunt” dar nu inainte de a mentiona ca Misiunile Yanagi au fost un esec lamentabil pentru japonezi si germani, a fost incercarea disperata a Japoniei de a obtine tehnologie si materii prime esentiale efortului de razboi, si asta confirma, conform majoritatii istoricilor militari, ca in mare masura, cu deosebire din 1942, echipamentele si tehnica armatei Soarelui Rasare ramasese mult in urma celei americane –cel mai bun exemplu e Mitsubishi Zero, vanator exceptional la inceputul razboiului in Pacific, ramas cam “de caruta” dupa 1942. Asa e si cu rachetele, rezultate minore, de cele mai multe ori obtinute prin improvizatie, abia spre finalul razboiului aparand ceva notabil insa era prea tarziu pentru Imperiu!

Va urma.

 

WW

 

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.

wp.scn.ru

tanks45.tripod.com

sciencephoto.com

ram-home.com

albumwar2.com

quora.com

live.warthunder.com

carbinesforcollectors.com

lonesentry.com

forum.axishistory.com

nevingtonwarmuseum.com

simpleplanes.com

arawasi-wildeagles.blogspot.com

jproc.ca › rrp › rrp3 › lanc_crt1

Exit mobile version