Episodul VIII – Avioane de vanatoare germane. Focke-Wulf 187 Falke
Inceput la sfarsitul anilor ’30 ai secolului trecut ca un design compact de vanator bimotor care sa umple o nisa intre Messerschmitt BF-110 Zerstörersi BF-109, dupa ce FW-57 pierduse prima competitie cu BF-110, FW-187 a avut nenorocul de a fi considerat inutil de catre strategii Luftwafe.
In 1935 designerul Kurt Tank a propus in parteneriat cu Focke-Wulf dezvoltarea unui vanator bimotor cu raza lunga care avea potentialul sa depaseasca performantelor vanatorilor monomotor de atunci, printre care si modernul BF-109. Si asta in perioada in care ideea de „schnellbomber” era foarte la moda, adica bombardierele bimotoare reuseau sa intreaca in viteza avioanele monomotor, deoarece tehnologia motoarelor de atunci nu furniza suficienta putere pentru design monomotor care sa aiba dimensiuni suficient de generoase ca sa care si suficient armament.
Accesul in cabina FW-187 – se observa pozitia mitralierelor MG-17
In versiunea initiala, aparatul era echipat cu 2 motoare Daimler-Benz DB 600 de aproape 1000CP, trebuia sa atinga o viteza maxima de 560km/h, dar din cauza restrictiilordate de ritmul de productie al motorului, trebuind sa se multumeasca cu motorul de 700CP Junkers Jumo 210. Chiar si astfel echipat, prototipul FW-187 V1 a atins 523 km/h, cu 80 de km/h mai mult decat BF-109B echipat cu acelasi motor, cu toate ca FW-187 era de peste 2 ori mai greu, avea o raza de actiune de 2 ori mai mare si avea viteza de urcare si picaj mai ridicate decat monomotorul.Alegerea motoarelor a fost una dintre conditiile de finantare a primelor 3 prototipuri de catre ramura de cercetare-dezvoltare a ministerului aerului german. Al 2-lea prototip a fost echipat cu versiunea G a motorului Jumo210, avand o crestere a performantelor, fiind distrus la revenirea dintr-un zbor de test.
Avionul a fost conceput avand in minte performante maxime, reducandu-se pe cat posibil dimensiunile fuselajului si cabinei, astfel ca plansa de bord nu putea acomoda toate instrumentele, cele specifice motoarelor fiind montate pe fetele interioare ale nacelelor motoarelor. Tot pentru finetea aerodinamica, radiatoarele motoarelor si rotile erau complet retractabile in gondole iar cabina se prelungea cu o suprainaltare a fuselajului spre in spate, blocand o mare parte din vizibilitatea pilotului spre inapoi. Insa deoarece cupola cabinei avea forma de bula, se compensa o parte din efectul cocoasei dorsale.
FW-187 varianta initiala monoloc
Un an mai tarziu designul a fost prezentat in expozitia de armament de la fabrica Henschel din Berlin insa a fost refuzat de ministerul Aerului pe motiv ca avea costuri mai mari decat un model monomotor cu performante similare si in plus, pe moment, nu se intrevedea nevoia unui avion de vanatoare cu raza lunga de actiune.
Ambele versiuni FW-187 Falke si schema de vopsire
Toate acestea nu l-au descurajat pe Kurt Tank, care a inceput sa lucreze la o versiune biloc a avionului, incercand sa gaseasca o nisa pentru conceptul sau, mai ales ca Ernst Udet, noul sef al ministerului aerului, avea in vedere FW-187 ca inlocuitor al BF-110 in rolul de distrugator de bombardiere. Prototipurile 3 la 6 au fost create in versiuni biloc, cu cabina extinsa, insa au suferit de o scadere a performantelor fata de prima versiune, fiind schimbat si centrul de greutate si masa avionului si avand inlocuit armamentul initial de 4 mitraliere MG17 de 7.92 mm plasate in bot cu 2 tunuri de 20 mm MG FF si 2 mitraliere.
Focke-Wulf Fw 187 A-0 Falke – serie limitata
Abia prototipul numarul 6 a primit motoarele specificate initial – DB600, reusind sa obtina in octombrie 1939 in zbor orizontal o viteza de 634 km/h, devenind cel mai rapid avion de lupta german din acel moment.
In 1939 a existat si o pre-productie de 3 aparate in varianta FW 187 A-0 bazata pe prototipul nr.3 cu motoare Jumo 210G, insa incapacitatea de a adauga armament care sa asigure protectia in spatele avionului a dus la folosirea celui de-al 2-lea loc din cabina pentru operator radio. Acest lucru a nemultumit Luftwaffe, care a conditionat existenta armamentului defensiv de intrarea in productia de serie. Cele 3 exemplare au fost incadrate alaturi de celelalte prototipuri intr-o escadrila pentru protectia aeriana a fabricii din Bremen a Focke-Wulf. Variantele de preserie A0 au fost transferate pentru un timp si in Norvegia, unde se dorea a se propaga zvonul ca avionul intrase in productie de serie pentru a inlocui BF-110. Pilotii care le-au folosit le-au apreciat ca fiind superioare lui BF-110 insa avioanele au fost in scurt timp retrase din serviciul activ.
La sfarsitul lui 1942 Tank a incercat sa modifice destinatia proiectului catre vanatoarea de noapte, insa dimensiunile reduse ale botului au facut imposibila instalarea unui radar specific ghidarii tragerii pe timp de noapte. S-a incercat si modificarea design-ului varianta de vanator de mare altitudine sau bombardier in picaj. La scurt timp, datorita efortului de razboi, cererea Luftwaffe s-a orientat catre un bimotor construit din lemn in loc de aliaje usoare care nu mai erau disponibile in cantitati suficiente, Tank trebuind sa renunte la conceptul Fw-187 si sa o ia de la zero cu un nou design de vanator greu, si anume Ta 154 Moskito (Tantarul), care din pacate nu s-a bucurat de succesul omonimului sau britanic.
Din pacate aici se incheie odiseea FW-187 iar Kurt Tank, dupa alte proiecte ambitioase in folosul Germaniei, se va orienta dupa terminarea razboiului catre Argentina si apoi India, unde va refolosi experienta sa, alaturi de unii dintre fostii colegi de la Focke-Wulf pentru a le obtine acestora primele avioane cu reactie “indigene”, punand bazele a 2 industrii aeronautice emergente.
Enciclopedia Armelor: Episodul IX – Radare Germane in cel de-al Doilea Razboi Mondial
Marius Zgureanu