Cand ne uitam inapoi la cel de-Al Doilea Razboi Mondial scara efortului american inca uimeste. Cifrele spun o poveste a lor, aparte: 16 milioane de oameni in uniforma, 55 de milioane lucrand in industriile de aparare, cu 102.410 tancuri, 320.208 avioane si un uluitor 3.206.073 de camioane produse, fara a mentiona sutele de nave, miliardele de proiectile produse si doua bombe atomice. De cand Cel Mare s-a terminat, Statele Unite au luptat in patru conflicte majore, au construit un sistem modern de autostrazi, au aselenizat astronauti si au creat Internet-ul, printre altele. Dar niciun angajament national nu se apropie in magnitudine de contributia Statelor Unite la castigarea celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Am putea crede ca aceasta capacitate ar fi fost suficienta pentru toti. Nu prea. Confruntati cu Germania nazista si Italia fascista in Europa si Africa de Nord si cu Japonia imperiala in Asia si in Pacific, conducatorii Statelor Unite au fost nevoiti sa stabileasca prioritati. Germania nazista a fost apreciata ca cel mai periculos dusman, deci strategia a devenit “Germania intai” (Germany first). Italienii erau de o calitate si cantitate cu mult inferioara co-beligerantilor germani, iar Japonia a meritat un efort de suport, dar unul robust. Impartirea resurselor intre Europa si Pacific s-a mentinut undeva la 60-40, mai de graba decat 80-20 cum era planificat initial. US Navy in special a tinut sa sublinieze necesitatea infrangerii puternicei flote nipone, arhitectii atacului de la Pearl Harbor. In afara de asta, pierderea Filipinelor a asigurat ca teatrul de actiune din Pacific nu a fost lipsit de resurse. Cel putin atat oficial cat si practic, cu Europa avand intaietate, Pacificul a devenit un efort secundar.
Dar ce putem spune despre continentul asiatic, aria de actiune adunata ad-hoc: China-India-Birmania (CBI)? Aceasta zonă a fost efortul secundar, al efortului secundar, ultima pe lista de prioritati. Americanii au decis sa se lupte cu japonezii in Noua Guinee si pe atolii din Pacificul Central. Dar in Asia propriu zisă, Washington a vrut ca altcineva sa faca efortul principal.
Britanicii ar fi fost tentati sa faca acest lucru. Protectia Indiei era prioritatea lor principala, dar dupa ce japonezii au capturat Hong Kong si Singapore, au manifestat un apetit redus pentru a face mai mult. Conducatorii de la Londra erau concentrati pe Germania, care la vremea respectiva statea ghemuita pe Fortareata Europa tocmai peste Marea Manecii. Britanicii i-au lasat pe japonezi pe mana altora.
China era implicata intr-un conflict deschis cu Japonia inca din 1931 in Manciuria, iar din 1937 de-a lungul intregii tari. Din pacate China era de asemenea in razboi cu ea insasi. Comunistii in nord si Nationalistii in sud cooperau tendentios unii cu ceilalti sau deloc impotriva invadatorilor niponi. Preferau sa se lupte unii cu altii pentru suprematie. Americanii l-au recunoscut si l-au sustinut pe Chiang Kai-shek in primul rand pentru ca nu era comunist. Dar Chiang de asemenea nu poate fi confundat cu un democrat de tagma jeffersoniana. Însă in acest conflict mondial te foloseai de aliatii pe care-i gaseai. Sprijinul acordat capriciosului Chiang a constituit planul american pentru CBI. La inceputul lui 1942, Generalul Locotenent Joseph “Vinegar Joe” Stillwell a preluat comanda efortului de a-i sprijini atat pe chinezi cat si pe britanici in India, acolo unde se putea.
Generalul Joseph „Vinegar Joe” Stilwell
Pentru noi, in ziua de astazi, fortele la dispozitia lui Stilwell ni s-ar parea destul de numeroase priin comparatie cu contingentele americane ramase in Irak si Afghanistan. In septembrie 1944, Stilwell avea sub comanda sa 188.565 de trupe, din care 60% erau aviatori si echipaje navigante, iar restul erau detasamente de instructie pentru chinezii nationalisti, ceea ce am putea numi astazi forte speciale, trupe de suport si genisti. Desi forta lui Stilwell era pe ultima treapta a prioritatilor, in 1944 avea efective semnificativ mai numeroase decat trupele americane din Valul Irak (Iraq Surge 2007-2009) si Valul Afghanistan (Afghanistan Surge 2010-2011). Dar, luand in considerare faptul ca teatrul de operatii cuprindea mii de kilometrii patrati ai celei mai populate tari, jungle lipsite de drumuri si orice infrastructura, rauri cu curenti rapizi si mlastini infestate de malarie (sa nu uitam nici piscurile Masivului Himalaya) nu au fost niciodata destui americani “pe teren”. Pentru a avea o sansa sa-i infranga pe japonezi, proviziile americane trebuiau sa ajunga la fortele nationaliste ale lui Chiang. Acesta necesita aproximativ 10.000 de tone de provizii lunar, pentru a avea vreo sansa sa-i angajeze pe japonezi cat de cat cu succes.
Au existat doua optiuni. US Army Air Forces spera ca daca va avea destule echipaje de zbor, avioane cargo, carburant, escorte si elemente de sustinere la sol – erau disponibile si bazele aeriene din India care puteau fi puse la dispozitia americanilor – ar putea sa transporte 10.000 de tone de provizii peste cel mai inalt masiv muntos de pe Terra. Aviatorii au numit masivul Himalya the Hump („Cocoasa”). Ca sa zbori peste Cocoasa, pilotii si echipajele navigante au infruntat interceptoare japoneze, furtuni de zapada terifiante si conditii de aterizare periculoase pe piste primitive. Infanteristul Stilwell era dispus sa incerce, dar el nu a fost convins de victorie prin folosirea puterii aeriene.
Mai degraba, in timp ce aviatorii sai incepusera sa zboare peste „Cocoasa”, Stilwell a ordonat constructia unei rute terestre. Mare parte a drumului antebelic Burma-India catre China era blocat de regimente japoneze ale armatei din timpul campaniei birmaneze. Genistii lui Stilwell au crezut ca pot crea un drum de derivatie care incepea in India la Ledo, trecea prin Myitkyina si Lashio in Birmania si ajungea la Wanting, la granita cu China, iar de aici trasa vechea ruta antebelica, un total de 1.079 de mile.
Teatrul de Operatii CBI
In principiu asta necesita un efort herculean de constructii in timpul ploilor musonice, un lucru care nu mai fusese incercat in acea parte a lumii. Iar ca un addendum, asta insemna ca japonezii trebuiau impinsi din nordul Birmaniei, o zona pe care ei nu erau tocmai dispusi sa o paraseasca… Acea ruta impredictibila peste Cocoasa Himalya arata din ce in ce mai bine cu fiecare zi care trecea. Dar Stilwell a refuzat sa parieze efortul din CBI numai pe ruta aerului. Zborurile peste „Cocoasa” s-au dovedit a fi extrem de periculoase cu aproape 600 de avioane si aproximativ 1.700 de oameni pierduti intre 1943 si 1945. De abia in decembrie 1943 ruta aerului a fost capabila sa livreze catre China cele 10.000 de tone lunare cerute de Chiang. Din prima pana in ultima zi a conflictului, zborul peste Himalaya s-a dovedit a fi extrem de dificil.
La fel de dificila s-a dovedit a fi si constructia Drumului Ledo. Constructia a inceput la data de 16 decembrie 1942. Regimentul 45 de Geniu din Serviciul General si Batalionul 823 de Geniu de Aviatie, unitati formate din soldati de culoare, au aratat calea. Prima suta de mile a impus un standard. Calea desemnata se indrepta spre zonele deluroase si impadurite ale Pasului Pangsau. Genistii frustrati l-au redenumit Pasul Iadului. Ploile grele au transformat solul in noroi vascos.
Noroiul Implacabil
Buldozerele, unele dintre ele primele versiuni ale puternicelor Caterpillar D7 de astazi, derapau cu o incidenta aproape normala in cheile montane. Fiecare mila de drum necesita deplasarea a 100.000 de picioare cubice (2.382 de metri cubici) de sol. Masinile au facut majoritatea muncii, dar de asemenea si oamenii cu macete, tarnacoape si cazmale. Fiecare mila, in medie, costa o viata americana, cu soldati fiind ucisi in accidente sau in raiduri aeriene si ambuscade japoneze. Genistii au ajuns la granita cu Birmania in ultima zi a lui februarie 1943. In spatele genistilor, deja camioane de aprovizionare inaintau ca sa sustina batalioane chinezesti si ale Armatei Indiene in zona.
Buldozere la lucru pe Drumul Ledo
Doua saptamani mai tarziu ploile musonice si-au facut aparitia. Genistii americani erau la borna care reprezenta Mila 36. Cu aceasta rata de progres se estima ca americanii vor ajunge in China in 1950. Cum zborurile peste „Cocoasa” nu mergeau bine, Stilwell a trimis batalioane aditionale de constructii: 236, 848, 849, 858, 1883 si 1875. Patru din aceste batalioane erau formate din soldati de culoare. Muson sau nu, genistii au insistat.
In septembrie 1943, debitul de ploaie in nordul Birmaniei a inregistrat 14,88 toli (37,8 centimetri). Din aer Drumul Ledo arata precum un rau. Genistii erau in apropierea bornei care reprezenta Mila 60. Stilwell si subordonatii sai au vazut destul. Stilwell a cerut Washington-ului cel mai bun contructor de drumuri pe care il avea la dispozitie US Army: Brigadier General Lewis Pick (tarnacop), “the Man with the Stick,” (Omul cu Batul), un comandant neobosit. Sub indrumarea lui Pick, pana la sfarsitul lui 1943 drumul ajunsese la borna care reprezenta Mila 117.
In anul 1944 Drumul Ledo a progresat cam la fel ca si razboiul: rapid. Britanicii, chinezii si americanii au intrat in forta in nordul Birmaniei. Drumul Ledo a permis sustinerea acestor ofensive. Securizarea Myitkyina de catre americani [(Merrill’s Marauders – 5307th Composite Unit-Provisional (o poveste pentru alta data)] a insemnat un pivot cheie in operatiunile de sustinere a unitatilor combatante din zona.
Merrill’s Marauders cu soldati chinezi pe Drumul Ledo
Genistii lui Pick au contruit piste de aterizare la Myitkyina care au ingaduit stocarea de provizii in depozite inaintate. O parte din provizii au mers chiar catre genisti care au continuat catre Lashio si catre granita cu China. Alte stocuri au ajuns in China pe calea aerului.
Porgresul Drumului Ledo
La sfarsitul lui 1944, Drumul Ledo si extensia Drumului Birmaniei au ajuns la granita Chinei. Patrulele de japonezi inveterati continuau sa hartuiasca batalioanele de genisti, dar fara rezultate remarcabile. Primul convoi american compus din 113 camioane a plecat catre China pe 12 ianuarie 1945, iar generalul Pick a fost comandantul convoiului. Drumul Ledo a primit un nou nume la sfarsitul lunii fiind redenumit Drumul Stilwell la insistenta lui Chiang. Acesta din urma a cerut rechemarea lui Stilwell in octombrie 1944, iar redenumirea drumului este considerat un gest public binevoitor din partea lui. Cum se zice in englezeste “there was no love lost” intre generalul american si capriciosul Chiang, dar Stilwell a vrut drumul, iar intr-un final l-a avut. Pick si genisti sai – implacabili – l-au livrat. Pana la sfarsitul razboiului, 147.000 de tone de provizii au intrat in China via Drumul Stilwell. Statistica impresionanta, dar podul aerian peste „Cocoasa” a livrat 685.304 tone, depasind orice asteptare. Poate Stilwell ar fi trebuit sa aiba mai multa incredere in aviatorii sai. Ei de asemenea au livrat.
Convoi american pe Drumul Ledo
Saptezeci si cinci de ani mai tarziu drumul este in continuare acolo. In unele locuri este intr-o stare deplorabila cu pietrisul disparut de mult, iar marginile sunt erodate. In lunile musonului este inundat de apa. Pe ici pe colo semne, unele mai vechi, altele mai noi, marcheaza milele. A meritat oare? Statistica ne spune ca nu. Podul aerian, cu toate problemele si impredictibilitatea sa, a depasit cu mult drumul in efortul de a sustine China, iar regimul lui Chiang s-a dezmembrat cu mult inaintea drumului numit in cinstea unui general american. Ar fi bine sa-i amintim pe genisti care au taiat calea prin salbaticie in cealalta parte a lumii si sa ne aducem aminte de tenacitatea lor.
Alex