Romania Military

IAR 93 – Sfarsitul…

iar-99      Programul IAR 93, in mod cert a reprezentat un moment de varf al industriei aeronautice romane. Cu  plusuri si minusuri, acest program a fost un vector ce a adus un salt tehnologic si de know-how Romaniei. Poate fara sa stim, multi din cei ce au participat direct sau indirect la acest program, am fost oarecum marcati in viata de acest avion.  Acum e doar o poveste pe care o stiu din ce in ce mai putini, dar care in mod sigur e o pagina de istorie. Ce e mai trist, este ca toata expereinta acumulata de mii de participanti  la acest program s-a irosit, sau a plecat in alte zari …prin oamenii care s-au instruit construind acest frumos avion. Poate povestile cu happy end sunt doar in basmele copilariei si in filmele Hollywoodienne, dar, desi povestile  reale sunt triste, cred ca nu trebuie sa le uitam de tot…

 

Cam asa arata pe scurt povestea:

 

 

S-A NASCUT  (PROTOTIP BACAU )

Prototipul românesc, avionul cu numărul 001, a efectuat primul zbor la Bacău în data de 31 octombrie 1974. Aparatul, pilotat de colonelul Gheorghe Stănică, a decolat la ora 12.08 şi a aterizat după 21 de minute.

A CRESCUT  (PRESERIA  – CRAIOVA)

 

S-A MATURIZAT  (SERIA CU POSTCOMBUSTIE)

 

SI-A FACUT DATORIA 

 

S-A STINS…

 

  A MAI SCAPAT CATE UNUL…

SI S-A DUS………

O relatare poetica , plina de sentimentele unui aviator patimas, un adevarat RECVIEM pentru IAR 93, scrisa de un adevarat „Poet” al aviatiei militare romanesti…

Preluare de pe siteul „Povesti de Aerodrom”

ABATORUL VISELOR DE DURAL

 

  Masacrul de la Craiova                              

Afară era frig.

Plafonul jos, zdrenţuit şi cenuşiu, cernea o lumină murdară peste întinderea aerodromului, iar vântul nelipsit şuiera ameninţător a zăpadă. Mirosea a frig, iar ghearele lui reci ca moartea îţi amorţeau membrele şi porţiunile de piele expuse acţiunii lui.

Şi a moarte mirosea totul în jur…

Aerodromul militar ce odată, demult, era plin de glasurile motoarelor turboreactoare, turate a avântare spre cerul limpede al Olteniei, acum era transformat în abator, un câmp al unei  bătălii inegale ce era acoperit de trupurile mutilate ale celor învinşi, ale celor ce n-au avut nicio şansă, de resturile sfâşiate din trupurile metalice ale celor ce, cu ceva vreme în urmă, fuseseră falnice păsări de foc, întreţinute şi păstrate ca pe lumina ochilor şi iubite ca pe fiinţele dragi de-acasă de către oameni ce-şi puneau în fiecare zi viaţa în membrele lor mecanice, şi care le ştiau cu adevărat valoarea. Acum, aici, în ziua asta rece şi tristă, existenţa lor ajunsese la capăt, iar stăpânii lor îi părăsiseră în mâinile unor oameni ce nu cunoşteau mila şi nu-i durea sufletul…

Unul câte unul, avioanele erau târâte pe platforma din faţa hangarului-abator de către un camion, agăţate neglijent cu câte-o şufă de jamba de bot, cu pneurile desumflate lăsând urme de arsură pe betonul spart şi crăpat de vreme, de parcă fiecare avion s-ar fi împotrivit, ar fi luptat să amâne inevitabilul, opintindu-se în jambe şi săpând în beton urme zgâriate a disperare cu jantele dezgolite de carnea pneurilor. Se smuceau stânga-dreapta, de parcă ar fi vrut să scape, de parcă o parte din ele încă mai credea cu tărie că scăparea este aproape, dincolo de gardul metalic ce separă abatorul de nemărginirea pistei de decolare-aterizare, de panglica aia în care se oglindeşte cerul, şi că, dacă ar fi rupt legăturile, ar fi putut încerca să fugă, un ultim sprint către locul de unde au luat de atâtea ori zările în piept, şi poate că acolo, călcând firul director trasat cu vopsea albă, le aşteaptă echipat şi gata de decolare EL, stăpânul şi prietenul lor, pilotul…

Călăii se apropiau repede, mişeleşte, de avionul tras în faţa portierelor vopsite într-un vernil mâncat de intemperii, împresurându-l şi pornind a decupa, a tăia, a demonta, fără să piardă vremea, că doar timpul înseamnă bani… Flexuri enorme decupau hălci largi din el, legăturile erau secţionate fără menajamente, metalul ţipa ascuţit, insuportabil, protest urlat dintr-o imobilitate chinuitoare, bucăţile de avion cădeau cu zgomot pe beton, dar ei continuau să taie, înjurând pe măsură ce dădeau de greu. Bucăţile trupurilor de dural erau aruncate neglijent în grămezi înalte, pregătite pentru a fi urcate în remorci şi expediate departe, departe de aerodromul ce le-a fost acasă atâţia ani, totul sub supraveghearea ochilor ageri de manager, ochii care cântăresc, evaluează, planifică, totul executat crud, distant, rece şi fără suflet, profesionist.

Bolţurile de la încastrarea aripilor cu fuselajul erau tăiate cu mişcări experte, aproape rutinate, cu flexul înfipt adânc în metalul rezistent, proiectat a prelua forţele aerodinamice ale zborului şi ale încărcăturilor de luptă acroşate, iar aripile cădeau frânte, amputate pentru totdeauna, izbind cu capetele de plan betonul platformei, cu pocnete seci ce ţi se înfundau în timpane, comprimându-le la fel cum ţi se strângea inima, şi rămânând aşa, aninate, de parcă doar fantoma zborului le mai fi ţinând conectate firav la trupul mutilat…

Uneori, când pânzele de flex se uzau şi nu mai puteau fi folosite, aripile trebuiau desprinse altfel, astfel că una dintre ele era legată cu un lanţ într-o macara, iar avionul era ridicat şi izbit de sol, repetat, iar şi iar şi iar şi iar, până ce aripa ceda într-un scrâşnet apocaliptic de metal torsionat şi rupt, dându-se peste cap şi rămânând aşa, complet nefiresc, ca un caz special de neconceput…

Peisajul era insuportabil, tabloul de o cruzime fără margini, iar zgomotul, zgomotul era cel ce ţi se întipărea în memorie, ca un ţipăt metalic ce te lovea în coşul pieptului, pe care-l simţeai acolo, dureros, sau poate era doar răsuflarea care ţi se oprea sau pe care o opreai inconştient, mecanic, ca atunci când te pregăteşti să primeşti o lovitură, icnetul involuntar şi încordarea, dinţii scrâşniţi atunci când fuselajul impacta greoi pământul ce-i provoca deformări pe suprafeţe din ce în ce mai mari, şi te surprindeai gândind că gata, s-a sfârşit, acum nu mai poate fi reparat…

Lichidele speciale şiroiau din arterele metalice secţionate, vene tăiate cu dexteritate de chirurg expert în mânuirea scalpelului, lichid roşiatic şi gros împroşcând măcelarii, sărindu-le în ochi, intrându-le în gură, dar ei continuau să taie, cu furie, cu grabă, cu un ochi pe ceas, să termine mai repede o altă zi de muncă… Se formau bălţi, dâre, şiroaie ce împânzeau locul ca o pânză de păianjen, desenând însemne indescifrabile pe betonul spart din faţa abatorului-hangar, pictând, poate, poveşti neînţelese şi pe veci pierdute de avioane de vânătoare ce-au urcat mai sus decât pot gândi mulţi călăi în insignifiantele lor existenţe…

Când tranşatul carcasei lua sfârşit, hălcile erau urcate cu aceeaşi macara în bene lungi, puse unele peste altele, stivuite ca nişte buşteni, câte două fuselaje, mai multe bucăţi mari, apoi ancorate şi gata, totul era pregătit pentru transport. Următoarea oprire: cimitirul, fabrica de clei de oase, malaxorul…

După ce camioanele lungi plecau, iar măcelarii se retrăgeau să-şi mai tragă sufletul şi să-şi şteargă sângele de pe salopete, mă propiam şi mergeam încet printre petele ce luceau unsuros în lumina tristă a zilei, ridicând din când în când bucăţi mici din ele, capace pe spatele cărora era scris cu un roşu strident numele fiecăreia, şuruburi, bolţuri din metal dur şi lustruit, cuple cu firele sfâşiate, şi le cântăream în palmă, fără să-mi stăpânesc gândul că şi acolo, în craterele din mijlocul ogoarelor, în rănile acelea răspândite peste tot, acoperind trupul ţării ăsteia, şi acolo tot astfel de bucăţi pot fi găsite… Diferenţa era că ele, cele care au căzut acolo, în câmpurile zborului frânt, aveau parte de respectul aducerii aminte, de candela memoriei, pe când cele de aici, din câmpul abatorului craiovean, aveau parte doar de arsura degradantă a flexurilor…

Priveam trist în jurul meu şi nu-mi venea a crede. Recunoşteam numerele de înmatriculare ale unor avioane din fotografii, le rememoram întâmplări prin care au trecut, poveşti de aerodrom pe care le-au trăit,  mitinguri aviatice unde au încântat zeci de mii de spectatori, oameni care le-au zburat şi pe care i-au adus cu bine acasă de atâtea ori. Din ele, din falnicele avioane de vânătoare şi vânătoare-bombardament, unele vopsite în griul ce le face atât de greu de distins în nemărginirea cerului, altele pictate fioros în culorile războiului, nu mai rămăsese mare lucru, doar nişte carcase mutilate, aşteptând să fie duse pe ultimul lor drum.

Fără mulţumiri, fără respect, fără onoare… Fără măcar o vorbă bună, de adio, cum se spune la căpătâiul unui camarad plecat mult prea devreme… Doar nişte soldaţi abandonaţi, lăsaţi să moară în braţele uitării după ce şi-au servit cu devotament Ţara…

Ştiu şi este firesc faptul ca nu toate aeronavele construite să ajungă într-un muzeu sau să fie expuse drept monumente. Nu este posibil, cu toate că fiecare dintre ele are o istorie în spate şi, mai ales, fiecare este un simbol, pentru că o ţară care poate construi un avion de vânătoare este o ţară cu un nivel de dezvoltare tehnologică apreciabil, iar toate simbolurile trebuiesc păstrate cu mare grijă, pentru a le reaminti generaţiilor care vin cele ce s-au făcut pe vremea părinţilor şi bunicilor lor şi – lucru foarte important – să-i impulsioneze pentru a face mai mult decât au făcut ei.

Ştiu că nu se poate ca toate avioanele scoase din serviciu să poată fi salvate, dar parcă nu aşa ar trebui să arate sfârşitul lor, nu ciopârţite, nu masacrate, nu tratate în halul ăla, aşa cum s-a întâmplat pe Craiova, cândva casa unui regiment de frunte al Aviaţiei Militare Române…

 

Aici e un link al fotografiilor facute de englezi cu toate „epavele” IAR 93.

Era nevoie de certificarea distrugerii fiecarui avion.

http://www.eurodemobbed.org.uk/locations.php?location=4145

 

Exit mobile version