Povesteam ca eram bagat in chestiile nasoale, si erau destule, doar cateva exemple:
Dir. Zamfirescu ma cheama si-mi zice ca trebe sa ma duc la Bacau sa rezolv problema inchiderii trapelor mari din fuselaju anterior. Acolo era instalat echipament electronic si erau doua trape mari de vizitare, trape cu sarniera „cioc de papagal”.
Precizia cu care se lucra nu era foarte mare. In primul rand, la prototip, trasajul, asta inseamna conturul avionului, a fost facut manual pe niste folii mari, la scara 1:1. Multumita lu’ nea Jenica Pirvulescu, un tehnician cu maini de aur. Era o munca foarte grea, se statea cocosat pe planse orizontale, curbele se trasau cu niste betisoare elastice, care se fixau cu greutati. Mai tirziu, un matematician exceptional, Dan Vatui, a reusit sa matematizeze toata suprafata avionului, astfel ca unde puneai degetul, stiam coordonatele in 3D, e drept de abia atunci cand a avut la dispozitie un calculator performant, Cyber. Sarbii au facut ochii ca la melc la asa realizare.
In al doilea rand, la nituire, structura „trage”, se deformeaza. Asta facea ca trapa sa nu se-nchida ca lumea. Facusem toate verificarile de rigoare si m-am prezentat la Bacau. Fabricarea IAR 93 era un mare secret de stat, se intra foarte greu in hala respectiva. Cumva am reusit sa trec peste toate sicanele si peste toti coloneii care dadeau aprobari. M-am dus la inginerul raspunzator, il chema Stefan cel mare, fara misto, un tip tanar cu vro doi ani mai mare ca mine, care m-a trimis la nea Marin, cred ca asa il chema, un muncitor batran. Acesta a luat un fier beton, l-a batut, l-a gaurit, l-a indoit si l-a montat in locul ciocului de papagal. A tot tras de el pana s-a inchis trapa la fix, l-a demontat, l-am luat, l-am masurat, am facut desene de executie, la rosu, s-a executat prin frezare, si totul a fost la fix, toate urmatoarele variante de IAR93 au avut aceleasi desene. Apropos „desene la rosu”, pentru a urgenta fabricarea, toate modificarile se faceau cu creionul rosu direct pe ozalid, candva o echipa mare le-a bagat in desenele pe calc.
Am intrat in echipa de echipare pentru prototip, acesta urma sa fie inzestrat cu senzori de tot felul, care inregistrau fortele pe diferite elemente, se urmarea chiar ridicarea in zbor a polarei avionului, prin lipirea unor furtunase mici pe suprafata aripii, pentru a masura presiunea statica, precum si testarea pct. din diagrama de manevra. Cine nu stie ce-i aia polara e rugat sa caute pe net. A fost facut chiar proiectul instalarii unor rachete de dimensiuni mici, la extremitatea aripii sau a ampenajelor, care urmau sa excite avionul la anumite viteze si inaltimi, prin raspunsul avionului, din accelerometrii respectivi, se obtinea frecventa proprie si forma proprie, lucru extrem de important pentru determinarea vitezei de „flutter”.
Telemetria nu era foarte dezvoltata si semnalele urmau sa se execute secvential si sa se trimita unu dupa altul, inregistrarea urma sa se faca pe un „magnetofon” cu 24 de canale. Magnetofonul era de marca Schlumberger, a fost prima mea intilnire cu o firma straina, la o expozitie la Sala Palatului, Bucuresti. Magnetofonul l-am instalat in cutia de munitii a tunului. Am facut, impreuna cu un coleg, Ionut Ulmanu, zeci de desene de instalare a diferitelor componente si am mers cu ele la Bacau. Era destul de nasol pentru ca toate desenele erau secret de serviciu si daca pierdeam vreunul sau ma imbatam, o pateam rau de tot. Ajung la un colonel, directorul de proiect in fabricatie, unu’ Roventa, mai tarziu director la Turbomacenica, si mai tarziu dat afara din Armata ca ar fi furat blugi din Paris, ii arat desenele, ii povestesc la ce sunt bune, dupa ce ma asculta fro 5 minute se inroseste, imi spune, zbierand, ca el trebe sa dea avionu’ la zbor si ca „se pise pe desenele mele”. Candva s-a instalat totusi, cate ceva din ce proiectasem noi.
Da am avut si o mare satisfactie, un adevarat orgasm, umbland prin fabrica am vazut cateva piese proiectate de mine, petalele de la containerul parasutei, parafocu din fuselajul posterior, apropos, motoarele nu erau paralele ci convergente, cu un unghi de 1.5°, lucru ce a complicat enorm proiectarea peretilor parafoc. Am avut pur si simplu orgasm, eram gata sa le fur sa le iau acasa, m-am dus la muncitorii care le montau, i-am intrebat daca se potrivesc, era bine, le-am spus ca eu le-am proiectat, le-am aratat mandru numele din desene.
P.S La postarile cu IAR 95 am vazut ca mai multi baieti au pus diferite intrebari, voi incerca sa raspund, putina rabdare.
Istoria construirii avioanelor IAR 93 Vulturul si IAR 99, by Neamtu-Tiganu (IV)
Un articol original Neamtu-Tiganu Blog
Foto: RoAF