Romanii vechi. Istoria noastra: Svastica la romani

Episodul XXII – Tot despre svastica. Svastica de pe coroana Reginei Maria a României

La 15 octombrie 1922 Ferdinand şi Maria erau încoronaţi la Alba Iulia ca regi ai României Mari. Cu această ocazie Regina Maria a purtat o coroană de aur de 5 kilograme, făurită după modelul coroanelor bizantine femeieşti purtate de soţiile voievozilor români – o coroană aproape identică cu cea purtată de doamna Despina a lui Neagoe Basarab în fresca de la mănăstirea Curtea de Argeş. Ca o notă paralelă: coroana Sfântului Ştefan, simbolul Ungariei, este şi ea o coroană feminină bizantină, cu lănţişoare de aur care atârnă pe lângă urechi.

O chestie puţin remarcată la coroana purtată de Regina Maria a României la Alba Iulia: lănţişoarele de la urechi se încheie cu discuri în care sunt încastrate svastici. Spuneam aici că svastica nu apare doar pe primele bancnote sovietice sau chiar pe primele uniforme ale Armatei Roşii, ci şi în alte locuri surprinzătoare. Coroana de aur a Reginei Maria poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. La Alba Iulia regele Ferdinand a purtat coroana de oţel a României, făurită în urma războiului de independenţă. În imaginea de mai jos se poate vedea svastica de care vorbeam pe pieptul Reginei Maria. Cumva prima jumătate a secolului al XX lea s-a desfăşurat în Europa sub semnul svasticii, doar că nu cunoaştem toate detaliile.

Mai multe imagini cu Regina Maria purtând toate însemnele regale aici (în unele fotografii se pot vedea svasticile de care vorbeam).

George Damian.ro

 

Romanii din estul Serbiei

Am înnoptat în casa unui român din estul Serbiei şi am vorbit până dimineaţă despre ritualuri locale, blesteme populare, religie, mitologie, tradiţii şi obiceiuri. Am descoperit o lume păgână, precreştină. Tot ceea ce citesc copiii în basme, aici e încă viu. Am ajuns pe înserat în satul Rašanac (Raşanţu în româneşte) din estul Serbiei, judeţul Branicevo, aşezare tradiţională de câmpie şi intru din uliţa asfaltată în curtea lui Dragan Demici (35 de ani), jurist şi fost şef de secretariat în consiliul românilor timoceni.

Citeşte aici prima parte a călătoriei.

„Prin spatele satului trece Stigul, râul Morţilor (în mitologia greacă, râul Styx era calea de trecere către tărâmul morţilor, n.r.). Se zice că pe aici pe la noi au ajuns argonauticii (argonauţii din mitologia greacă, printre care şi Hercule, care l-au însoţit pe Iason în expediția către Lâna de Aur, n.r.)”, îmi spune Dragan în sufragerie şi adaugă că mă aflu într-un loc în care „au rămas obiceiuri absolut păgâne”.

Se merge din casă în casă cu orbeţii

Dragan îmi spune că la românii din Timoc dacă ai blestemat pe cineva „e mai rău decât l-ai fi omorât” şi de aceea, „dacă te blastămă unul, apăi trebuie să îl pocneşti, îl omori cu bătaia”.

„Ştii cum se face blestemul? Cu orbeţi. Străbunica mea a fost acuzată că a furat nişte aur dintr-o casă. Cum să facă ea dovadă că nu a luat? A luat orbeţii din sat, care merg aşa unul după altul (îmi mimează cum fiecare orb merge în spatele celuilalt şi îl ţine pe cel din faţă de umeri, n.r.) şi se merge din casă în casă cu orbeţii. Se zice «Să dea Dumnezeu să îi moară, să îi crape, etc, la care a luat». Îi zici şi cu râpele, când te blastămă cu râpele e grav de tot. Acuma, dacă tu nu ai făcut nimic, zici «Da, aşa să fie»”. Şi când ajungi la ăla care a făcut, el nu zice, tace, că i-e frică. Şi atunci l-ai prins. Ăsta e ritualul de blestem”.

„Arişiul” a făcut pământul

Îl întreb pe Drăgan dacă se face vreun ritual şi când binecuvântezi pe cineva. „Se zice să îţi dea Dumnezeu albine albe. Albinele au fost albe la început. Nu poţi fără de albină, nici la naşcere, nici la moarte. Albina e ceva foarte important”, zice românul.

„Să îţi zic cum a dobândit albina pestriţeala. A vrut să se însoare Soarele cu Luna. Şi se sfătuiesc toate animalele ce să facă şi au zis că nu e bine să fie unire între fraţi. Şi îl cheamă pe arişi că e mai bătrân, să nu lase Soarele să se însoare cu Luna. În mitologhia noastră, arişiul e cel mai bâtrân, arişiul a făcut Pământul. Tatăl lui Dumnezeu a fost arişiul. Şi a încălecat arişiul pe o iapă, a pus traista pe umăr şi merge el binişor către Dumnezeu. Şi când ajunge la Dumnezeu, Dumnezeu îi zice «Tată-Arici, dacă îi lăsăm pe Soare şi Lună să se însoare, or să facă mulţi Sori mici, or să ardă pâmântul şi o să mâncaţi numai pietre”. Şi s-au sfătuit şi au hotărât că nu e bine. Când arişiul a plecat, bolborosea ceva. Şi a trimis Dumnezeu albina să vadă ce bolboroşte arişiul. Albina era un fel de curier al lui Dumnezeu şi spion. Şi ia seama arişiul pe albină că îl spionează. Şi se întoarce spre ea şi îi zice să-i zică cui a trimis-o un cuvânt ruşinos. Acuma albina se întoarce şi cum să îi spună lui Dumnezeu asta? Şi de ruşine a înnegrit”. Povestea pe care o ştie Dragan este prezentă, sub alte variante şi în cosmogonia populară românească, unde se vorbeşte despre arici, albină şi geneza timpului. Inclusiv despre faptul că ariciul a făcut pământul.

Ne rugăm de nuveri grei

Cum se roagă românii timoceni şi la cine?, îl întreb pe Dragan, care îşi face rugăciunea alături de copiii lui, să îi înveţe şi pe ei tradiţia. „Să îţi spun rugăciunea pe care eu am învăţat-o prima. La noi nu se roagă «Tatăl Nostru», ci ne rugăm la «Santa Marie». Uite cum ştiu eu rugăciunea de la bunica mea”: Sfântă Maică Mărie / Cu noi Doamnie să fie / Să ne ferească, să ne păzească de toacie boalele, toacie relele / Sfântă Maică Mărie / Cu noi Doamnie să fie. „Ne mai rugă la lună, asta o ştiu de la ai mei părinţi: Lună nouă/ Tai colacu-n două / Colacul-l ţâie / Sănătacie mie / Oi în strungă / Bani în pungă”. Ultimele versuri sunt similare cu cele ale unui colind de la 1906, pe care copiii îl spuneau în ajunul Crăciunului. Luau un băţ, îi despicau capetele şi puneau acolo fire de lână şi umblau cu el din casă în casă, spunând: Bună ziua la ajun / Pentru ceas bun,/ Căluşei, mieluşei, / Viţelei, purşelei, / Sănătace, bogătace, / Oi la strung, Bani la pungă! Obiceiul încă se păstrează în judeţul Zaicear, sudul Timocului sârbesc. „Ne mai rugăm la soare, să ne încălzească. Ne mai rugăm de lună şi de stele luceafăre, să ne lucească noapcea. După aia ne rugăm şi de vânt şi de nuveri grei (nori), să ne ocolească”, continuă Drăgan.

Pământul stă pe furci

„De clionşi ne mai rugăm. Ştii ce-s ăia clionşi?”, mă întreabă Dragan (foto stânga). Nu aveam nici cea mai mică idee. „E ca o rădăcină care iese aşa din pământ. Se zice: «Care fujie să scape, care-aleargă să crapie». Adică ăla care fugie să scape şi pe ăla care aleargă să-l omoare să-l împedice. Să se împedice lucrurile rele pe care ai început să le faci”. „Te rogi şi de furcile pământului, să îl ţină bine, să scuture relele. Pământul stă înfipt pe furci şi dacă dă cutremurul te rogi să scuture răul. Te mai rogi de îngeresc-voinicesc, adică să îi trăiască cuiva copiii de sex masculin. Pentru fete se zice «Îngeriţă-voiniciţă, să se scoală la furchiţă»”.

Duminica e „Solivictus”

Dragan se închină „de 44 de ori, pentru toţi cei 44 de sfinţi”. Îl întreb ce sfinţi au şi îmi răspunde că, de exemplu, atunci când dai de pomană „se zice să fie pentru sfântul din ziua de astăzi, deci nu pentru cine faci pomana, ci te rogi să fie pentru sfântul din ziua aia”.

„La noi aici, Lunea e «Luna» (guvernată în mitologia romană de zeiţa Selena, n.r.), Marţi e «Mars» (Marte, zeul roman al războiului, n.r.), Miercuri e «Mercur» (mesagerul zeilor la romani, n.r), Joi e «Jupiter» (zeul cerului şi al fulgerelor la romani, un fel de Zeus la greci), Vineri e «Venera» (zeiţa Venus a vegetaţiei şi a fertilităţii, n.r.), Sâmbătă e «Saturn» (zeul roman al agriculturii, justiției și dreptății) , Duminica e «Solivictus» (se referă la Sol Invictus, regele soarelui la romani, n.r.)”, spune Dragan. „Toti zeii sunt aicea. Deci se roagă pentru ziua aia, care e un zeu”.

Cultul morţilor

Dragan îmi spune câte ceva şi despre cultul morţilor. „Noi avem nişce cântece aişi, ai auzit de petrecături? Se cântă în ziua de înmormântare. Eu am citit cartea tibetană a morţilor şi cartea egipteană şi am văzut paralele. Absolut identice sunt petrecăturile noastre cu tibetanii”.

Un vers de petrecătură (bocitură, cântec funebru, n.r.) care se mai păstrează la românii timoceni este: „Şi să mergi pe drum la vale /Pe drum lat nepulberat / Şuerind şi chiotind / Să te-audă neamu’ al teu / Că te duci şi tu la el”.

O para pentru Sfântul Petru

În Valea Timocului se mai păstrează astăzi doar o parte din întregul ritual. Etnograful austriac Felix Philipp Kanitz a făcut în 1859, în urma unei anchete de teren, o descriere a ceremonialului funerar la românii timoceni din Serbia:

„(…) apar imediat după moarte sau chiar încă înainte de moarte, bocitoare plătite, care 24 de ore şi chiar mai multe zile umplu cu vaetele şi strigătele lor atmosfera până şi la groapă. Rudele decedatului amestecă vaetele lor, dureroase, care sunt deseori poetice, în acest jalnic concert. Mortului i se pun trei obiecte în sicriu: un băţ pentru trecerea Iordanului, o basma pentru îmbrăcăminte şi o para pentru Sf. Petru, la deschiderea porţilor raiului. În mormânt se pune vin şi pâine pentru ca mortul să nu ducă lipsă nici în lumea cealaltă. Prohodul se săvârşeşte cu mare fast. El se repetă după şase săptămâni, şase luni, după un an şi după cinci ani. Ici şi colo mai e răspândită credinţa în vampiri, mai ales se bănuesc în bărbaţii roşcaţi morţi, care pot apărea în orice formă, în chip de câine, broască, purece, ploşniţă, sugând cu predilecţie sângele fecioarelor frumoase. Prin baterea cadavrului în cuie de sicriu sau printr’un ţăruş puternic, se crede că ei sunt făcuţi inofensivi”. (Kanitz, F., Românii, in Constante, Golopenţia 1943/1904/III: 11-31).

Zvastica-i simbolul nostru’ aişia

Dragan îmi spune că „noi aici avem tradiţii păgâne, absolut. Colacul de sărbătoare îl taie ca zvastica, soarele cum se întoarce. Zvastica-i simbolul nostru’ aişia”, îmi spune Drăgan, referindu-se la simbolul de sorginte indo-europeană. Ciobanii români din Carpaţi purtau semnul zvasticii pe glugi. Tot zvastica a fost motiv popular în broderiile bucovinene.

Solzul dă zmău

„Magia-i foarte interesantă, se zice că a noastră-i mai tare ca voodoo. Se practică încă. Noi încă avem vrăjitoare. Un preot din Mânătriţa, Slobodan Milanovic, omu’ e vrăjitor, zice că e preot de-al doilea rând de balaur, ordinul lui Apollon (Apollo, zeul luminii şi al artelor, n.r). Mie aşa ceva mi-e greu să cred. Aşa că m-am interesat, m-am dus la el să mă conving. M-am dus la el fără arme şi i-am zis: «Povesteşte-mi despre cultul tău cu şărpi, cu bălăuri».

Mi-a arâtat atâta solzul. Cică dă zmău. Face majie, face multe. Are mulcie versuri de vrăjuri. Eu am avut cărţi de la el, când am văzut ce scrie acolo, am zis că asta nu trebuie să fie tipărit, nu trebuie vadă lumina zilei. Mi-a arătat şi custura. Custura este cuţitul de jertfă”. Aproape toţi românii timoceni vorbesc, pe lângă Zmău, de Ursitoare şi Moroi, demoni care însoţesc un om în cele mai importante momente din viaţă: Ursitoarele sunt prezente la naştere, Zmăul la maturitate (în sensul erotic, farmecă fetele şi băieţii) şi Moroiul la moarte.

Cum e făcută muierea din drac

„Cum e făcută muierea din drac ai auzit?”, mă întreabă Dragan râzând. „Adam a fost primul om pe pământ şi a zis Dumnezeu către arhanghel «Să-i facem soţie. Du-te la el şi când doarme să ii scoţi coasta». Dracul a ascultat tot, s-a dus la om, i-a scos coasta şi s-a suit pe o creangă sus. Arhanghelul când a venit, i-a zis lui dracu’ să ii dea coasta. Dracul nu a vrut. «Dă mă coasta!». «Nu vreau!» . «Dă mă coasta!». «Nu vreau!». Şi tot zbiară aşa unul la altul şi cum tot sare arhanghelul să ia coasta, îi rupe coada la drac. Şi când a văzut Dumnezeu ce ţine arhanghelul în mână a zis: să fie muiere”.

Cântecul istoric care ţine 4 ore

Dragan povesteşte cu fală că, în 1834, românii de aici au plecat cu sârbii la răscoală împotriva turcilor şi e un cântec românesc care ţine patru ore, cu toate numele şi prenumele românilor care au luptat atunci.

„Este o baladă despre istoria lor. Cântecul ăsta o fost interzis. Ăla care îl ştie a scris cântecul şi o îngropat foile-n vatră şi când le-a scos, după mulţi ani, numai poate să le deslipească acum. Dar el mi l-a cântat şi mai ţin minte câte ceva. Povestea e aşa: turcii când au văzut că noi ne-am întărit de astă parte şi i-am bătut odată, trimite aici, de la Diu (Vidin, Bulgaria), armata să ne bată. Dar ai noştri au fost pregătiţi şi toată armata turcească care a venit moare, doar doi turci scapă, în Smederevo. Şi ăştia ne zic că «de acum înainte puteţi să faceţI ce vreţi, să faceţi bâlci, să faceţi Joi Mare». Omul ăsta trăieşte, e la Ranovac, e foarte bătrân, foile le are, dar nu mai poate să le deslipească. E scris în română. El le-a scris, le-a auzit de la baba lui”, spune Dragan.

„Eu sunt român”

Că tot veni vorba de români şi sârbi, îl întreb pe Dragan câteva lucruri despre sentimentul său naţional. Nu e împăcat cu numele sârbizat pe care îl are în acte, „eu sunt Dima, nu Demic”. Sârbii „ne-a făcut să urâm neamul nostru”, spune românul care a prins vremurile când „am fost bătut la şcoală, chiar românii ne-au bătut să nu mai vorbesc româneşte, nici în pauză nu ne lăsau să vorbim româneşte, ne dădea cu palma de pe cap”.

Element slab, element tare

Dragan explică despre zona în care locuieşte că „foarte mult s-au amestecat neamurile aici şi s-au asimilat”. Românii care au ajuns în sate sârbeşti „s-au şters”, iar sârbii care au venit în sate româneşti s-au românizat. „Deci nu am fost, noi, românii, chiar aşa un element slab”, spune, mândru, Dragan.

Biserica face praf asimilarea

Asimilarea a lucrat 170 de ani să ne transforme din români în vlahi, spune Dragan, în opinia căruia statul sârb nu le dă voie românilor din Timoc să aibă biserici, şcoli şi mass-media pentru că „dacă ne dau astea, toată asimilarea va fi praf în trei luni”, adică va eşua. Aţi citit a doua din cele patru părţi ale reportajului din estul Serbiei. Povestea continuă luni, 7 martie, doar pe site-ul adevarul.ro şi vă va plimba printr-un sat unde românii înşişi au o problemă cu identitatea naţională.

Citeste mai mult: adevarul.ro

Series Navigation

<< Romanii vechi. Istoria nostraRomanii vechi. Istoria noastra >>