Episodul XXX: Partea a IV-a. Familia V-2
A-7 desen
Ca si suratele sale, A-4/V-2 nu s-a nascut peste noapte, ci in urma unor indelungi teste si incercari, nu toate reusite. Iata cateva dintre acestea:
-prototip A-4/1 (A-4 nr.1), distrus in urma exploziei rachetei pe rampa de lansare in data de 18 martie 1942;
– prototip A-4/2 (A-4 nr.2), distrus in urma exploziei rachetei la scurt timp dupa decolare, aceasta intrand in miscare de rotatie necontrolata, in data de 13 iunie 1942. Este foarte probabil ca racheta sa se fi prabusit in Marea Baltica la distanta de 1,3 km de tarm;
– prototip A-4/3 (A-4 nr.3), distrus in urma prabusirii rachetei la scurt timp dupa decolare, datorita unor defectiuni la sistemul de alimentare cu combustibil, in data de 16 august 1942, provacand distrugeri majore complexului de la Peenemunde. O alta varianta a acestui prototip avea sa se ridice la 11720 m altitudine, atingand viteza de 651,4 m/s –se pare ca germanii testasera intre timp vreo 45 de exemplare, pana la aceasta reusita, multe dintre teste desfasurandu-se static. Mai mult chiar, se pare ca la testul cu numarul 196 racheta s-a prabusit in Marea Baltica la distanta de 8,7 km de tarm. Ideea este ca germanii nu le puteau recupera pentru a remedia cauza esecului, asa ca invatau facand, din incercari, chiar daca pierdeau fonduri imense. Hitler si conducerea nazista visau insa la asemenea „arme minune”, care sa-i scape de la un colaps din ce in ce mai previzibil;
3 octombrie 1942, prima lansare reusita a V-2
– prototip A-4/4 (A-4 nr.4), a fost prima racheta lansata cu o rata de succes de 100%, in data de 3 octombrie 1942, din complexul de la Peenemunde. O varianta a acestui prototip avea sa se ridice la 90 km altitudine, atingand viteza de 1500 m/s –se pare ca germanii mai testasera intre timp vreo 56 de exemplare, pana la aceasta reusita, multe dintre teste desfasurandu-se static. Mai mult chiar, se pare ca la testul cu numarul 296 racheta s-a prabusit in Marea Baltica, la distanta de 190 km de tarm;
– prototip A-4/5 (A-4 nr.5), a reusit sa zboare pe traiectorie controlata la distanta de 147 km de tarm, in data de 21 octombrie 1942;
– prototip A-4/6 (A-4 nr.6), a reusit sa zboare pe traiectorie dreapta pana la altitudinea de 67 km, dupa care a luat-o razna si a explodat. A fost un test partial reusit, desfasurat in data de 9 noiembrie 1942;
– prototip A-4/7 (A-4 nr.7), a reusit sa zboare pe traiectorie doar 37 de secunde, dupa care s-a dezintegrat, facand ravagii. A fost un test nereusit, desfasurat in data de 28 noiembrie 1942;
– prototipurile A-4/8/9/10 au explodat in timpul lansarii, datorita defectiunilor la sistemul de aprindere, in perioada decembrie 1942-ianuarie 1943. Ultima lansare a unei rachete V-2 de la Peenemunde, a avut loc in data de 19/20 februarie 1945, dar, dupa toate probabilitatile, germanii au desfasurat cel putin 3800-3802 lansari-test cu V-2. Conform evidentelor germane, pana la sfarsitul lui 1944 s-au desfasurat la Peenemunde cel putin 139 de lansari, dar, germanii facusera o mare greseala –mutasera o unitate de testare si instruire pentru V-2 in Polonia, la Heidelager/Blizna, de aici efectuandu-se, incepand cu luna noiembrie 1943, 215 lansari. Aveau sa regrete acest lucru, si vom vedea imediat de ce! Oricum, germanii trageau tare sa modernizeze V-2, in evidente fiind inscrise mai multe lansari-test din mai multe locatii, astfel: Peenemunde -171 de lansari intre 13 iunie 1942-19/20 februarie 1945; Heidelager/Blizna -215 lansari intre 5 noiembrie 1943-28 iunie 1944 (vezi anexa 2); Heidekraut -246 lansari intre 10 septembrie 1944-20 februarie 1945 (vezi anexa 1).
Conform documentelor, germanii au lansat majoritatea rachetelor V-2 din Belgia, dupa cum urmeaza: 1664 de unitati spre Antwerp (1610 rachete), Luttich (27 rachete), Hasselt (13 rachete), Tournai (9 rachete), Mons (3 rachete) si Dienst (3 rachete)/1403 unitati spre Anglia –Londra (1359 rachete), Harwich (43 rachete), Ipswich (o racheta)/73 de unitati spre Franta –Lille (25 de unitati), Paris (19 unitati), Tourcoing (19 unitati), Arras (6 unitati) si Cambrai (4 unitati)/spre Olanda, 19 unitati la Maastricht/spre Germania, 11 rachete la Remagen in 1945, impotriva US Army. Sovieticii au scapat de bombardamente cu V-2, si asta datorita lui Hitler care a ordonat ca Frontul de Est sa nu fie lovit. De ce, nu se stie, dar se banuieste ca dorea incheierea rapida a unei paci cu anglo-americanii care, credea el, se vor „inmuia” cand vor vedea efectele „armei minune”, incheind o pace onorabila cu germanii, ramanand sa se ocupe de Stalin si comunism, posibil aliandu-se cu acestia.
Interesant este si faptul ca germanii aveau in vedere imbunatatirea preciziei de lovire a rachetelor V-2. De vina, in principal, sunt englezii. Multa lume stie ca germanii aveau agentura de spionaj in Marea Britanie, dar putini stiu ca aceasta era controlata de Serviciile britanice –contraspionajul englez reusind sa anihileze agentii germani inca din anul 1940-1941. Insa, englezii au actionat inteligent atragand la colaborare spionii germani (voita sau nu), astfel ca acestia isi intoxicau stapanii cu informatii prelucrate de catre Serviciile britanice. Foarte frumos si foarte inteligent dar, Berlinul, dupa 1943, cand incepusera bombardamentele cu V-1 si V-2, cerea mereu informatii legate de locul unde rachetele au lovit, pagubele produse, locatia geografica a zonelor afectate, etc. Asta i-a facut pe expertii britanici sa inteleaga ca germanii incercau sa-si regleze tirul rachetelor V-2, si asa si era, deoarece puteau schimba locurile de lansare, marind sau scazand raza de actiune a rachetelor, precum si resetarea giroscoapelor si, implicit, a sistemelor de ghidare (vezi anexa 3).
Ca urmare, englezii au declansat o ampla campanie de dezinformare, via agentii dubli germani, ce trimiteau Berlinului rapoarte false care mentionau faptul ca rachetele V-2 trec de Londra, ceea ce a facut ca germanii sa corecteze tirul cu rachete, in mare parte acestea ajungand cel mult la periferia londoneza ori aiurea, prin campuri si paduri, inclusiv in mare (vezi anexa 4).
Variante
V-2, a avut mai multe variante, unele reusite, altele nu, realizate la inceputul anilor *40 sau dezvoltari ale acesteia, prototipuri sau ramase doar pe planseta, insa un lucru este de necontestat –unele dintre acestea au fost proiecte deosebit de avansate, ingenioase si de neconceput pentru acele timpuri. Iata cateva dintre acestea:
–A-7, a fost testata in anul 1941 si avea urmatoarele caracteristici: racheta cu o singura treapta; greutate la decolare 10000 kg; carburant: metanol -3865 kg (85%)/LOX -4970 kg; lungime 5,91 m; suprafata aripilor 1,6 m/patrati; diametrul rachetei fara aripioare 38 cm; tractiune 15,4 kN; inaltime atinsa la teste 10 km; autonomie 25-50 km. Se avea in vedere si o varianta pilotata, cu echipaj uman, destinata recunoasterii, niciodata realizata. A fost insa realizat un prototip fara echipaj uman, racheta fiind dotata cu aripi de mari dimensiuni, o alta varianta de racheta-planor (asa cum a fost si A-4b GLIDER), ce n-avea unitate de propulsie fiind lansata cel mai probabil din avion, de la altitudinea de 8000 m, ajungand in zbor planat cam la 45 km (posibil sa se fi facut doua asemenea teste).
A-4b Glider
A mai existat o varianta ce n-a trecut de plansa de proiectare, numita A-6, aceasta fiind insa o racheta subsonica –posibil, dupa unele surse, ca germanii sa fi studiat un proiectil de artilerie cu bataie marita, reactiv, dar totul este incert. A mai existat un prototip numit A-8, ce n-a depasit planseta de proiectare, acesta urmand sa aiba tractiunea crescuta la 66 kN, avand drept combustibil acid azotic si kerosen, timp de ardere de 90 secunde. A fost, dupa toate probabilitatile, un punct de pornire pentru A-9 si A-10;
A-9, racheta cu om la bord
–A-9/A-10, a fost cea mai interesanta din gama, o racheta in doua trepte cu care von Braun intentiona sa atinga spatiul cosmic, proiect aparut in anul 1940, si reluat in anul 1944. Treapta 1, A-10, avea urmatoarele caracteristici; greutate la decolare 87000/101580 kg; greutate gol 25000 kg; carburant: etanol (75%)/LOX, greutatea combustibilului ajungand la 62 de tone; lungime 20/26 m; diametrul rachetei: fara aripioare 4,12 m/cu aripioare 9 m; tractiune 1962 kN, in atmosfera/2310 kN, in vid (in spatiu mai bine spus); timp de ardere 60 secunde, dupa care se desprindea de A-9; impuls 1740 m/s; autonomie undeva la 200-350 km. Treapta 2, A-9, avea urmatoarele caracteristici; greutate la decolare 13000 kg; greutate gol 3000 kg; carburant: etanol (75%)/LOX; lungime 14,18 m; diametrul rachetei: fara aripioare 1,65 m/cu aripioare 3,20 m; tractiune 274 kN, in atmosfera/312 kN, in vid; timp de ardere 65 secunde; impuls 2100 m/s; inaltime maxima atinsa (apogeu) 90 km, poate si mai mult; autonomie undeva la 180-200 km, insa se considera ca binomul A-9/A-10 ar fi avut capacitatea sa ajunga undeva la 550 km, posibil si mai mult.
A-10
A-9 si A-10
Interesant este faptul ca von Braun, pentru a putea realiza aceasta racheta, a propus-o armatei germane ca „racheta transatlantica” -alte surse o numesc „Amerika Rocket”- militarii fiind incantati de ideea de a bombarda SUA.
Militarii incepusera sa viseze, din 1943, la o racheta de 85 de tone si 200 de tone tractiune la decolare, „sageata” care, considerau ei”, ar putea duce o sarcina utila de 1000 kg la peste 4100 km distanta de punctul de lansare, asa ca proiectul lui von Braun a picat tocmai la tanc. A-9 a avut si versiuni ce urmau a avea echipaj uman, acestea nedepasind stadiul de schita, dar erau destinate misiunilor de recunoastere indepartata. Von Braun a propus chiar si o varianta mult mai mare si mai moderna a rachetei A-9/A-10, numita A-11, ce urma sa cantareasca cel putin 500 de tone, avand echipaj uman –o adevarata „Enterprise”, care insa n-a depasit stadiul de macheta testata in suflerie. Ideea insa a ramas, fiind dusa la indeplinire cativa ani mai tarziu pentru programul spatial american, de catre von Braun!
A-5 si He 111
–A-5, a fost un prototip destinat testelor, urmasa directa a rachetei A-3, avand urmatoarele performante: lungime 5,82 m; diametrul rachetei 78 cm; greutate la decolare 900 kg; tractiune la decolare 15 kN; timp de ardere 15 secunde; altitudine atinsa 13 km, dar, teoretic, conform expertilor germani, putea ajunge la 18 km; carburant alcool-LOX; dispunea de parasuta de recuperare. Aceasta racheta a reprezentat platforma de testare a sistemelor de ghidare si a caracteristicilor aerodinamice ce se vor regasi ulterior pe A-4/V-2. A zburat pentru prima data in primavara lui 1938, din poligonul de la Greifswalder OIE, iar din octombrie 1939 (1 octombrie 1939) deja avea pus la punct sistemul de control. Interesant este faptul ca germanii puteau avea V-2 inca de la inceputul anilor *40, doar ezitarile lui Hitler si faptul ca razboiul mergea nesperat de bine pentru germani, cel putin pana-n 1942, a dus la intarzieri de cel putin 2 ani, spre marele noroc al Aliatilor. A avut si o varianta interesanta ce era transportata sub „burta” unui HE-111, cel mai probabil destinata testelor aerodinamice, fara a se putea lansa racheta astfel (testele s-au desfasurat in perioada 1939-1942).
FI-166 echipat cu A-5
O varianta deosebita a acestei rachete a fost, de fapt, un avion. Este vorba despre proiectul niciodata realizat al celor de la firma Fiesler. Este vorba despre FI-166, ce trebuia sa fie un interceptor cu motor racheta, de mare viteza si altitudine, biloc, echipat cu o varianta a rachetei A-5, ce decola din pozitie verticala. Proiectul a fost creatia lui Erich Bachem (mai tarziu, creatorul celebrului BACHEM 349), pe atunci director tehnic la firma FIESLER, in anul 1941. Acesta propusese RLM/Ministerul German al Aerului, o varianta de aeronava-racheta ce-ar fi putut fi echipata cu una dintre variantele de rachete ce se aflau in dezvoltare la Peenemunde. A avut doua variante –varianta 1, interceptor de mare altitudine, urma sa fie echipata cu o racheta similara cu A-5, derivata din aceasta, atasata sub fuzelajul avionului (acesta urma sa fie initial un ME-109 fara motor, restilizat, insa datorita indisponibilitatii unui asemenea fuzelaj, Erich Bachem s-a orientat spre un avion Fiesler ce urma sa dispuna de doua motoare Jumo 004).
Proiecte de rachete germane in anii „30
Racheta ar fi propulsat avionul la inaltimea record de 12-13 km, dupa care se larga revenind la sol cu ajutorul parasutei de recuperare, deci, cu alte cuvinte, racheta era reutilizabila –avionul isi continua zborul si revenea la sol cu ajutorul celor doua motoare Jumo. RLM n-a fost incantat de idee, considerand ca aceasta era „irealizabila si imposibila”, dar Bachem a avenit cu un alt proiect, mai conventional sa spunem asa, in care avionul era lansat vertical de pe platforma de lansare, doar cu ajutorul motoarelor Jumo. Nici aceasta varianta n-a atras atentia RLM, insa lucrurile aveau sa se schimbe in primavara lui 1944 cand apararea aeriana a Germaniei se inrautatea pe zi ce trece in fata asaltului Aviatiei Aliate. Atunci, RLM si-a adus aminte de vechiul proiect, autorizand realizarea acestuia, drept urmare, a aparut BACHEM BA-349 NATTER, primul interceptor cu lansare verticala din lume. N-a depasit stadiul de prototip, datorita sfarsitului razboiului, a fost insa deosebit de interesant, dar, despre acesta si alte proiecte uimitoare germane, intr-un articol viitor;
–A-4b GLIDER/PLANOR, a fost un prototip interesant al rachetei A-4/V-2, a carui dezvoltare a inceput in anul 1944. Era asemanator cu A-4, dar racheta a fost dotata cu doua aripi de mari dimensiuni ce-ar fi permis, dupa epuizarea combustibilului, ca aceasta sa planeze marindu-se autonomia cu aproximativ 450 km. Desi parea a fi un succes, prima lansare reusita a venit abia in data de 24 ianuarie 1945, dupa care…pauza. Era deja mult prea tarziu pentru germani, dar este de admirat faptul c-au incercat, chiar si-atunci cand nu mai era nicio speranta, sa creeze tehnica si tehnologii uimitoare. Daca a fost prea tarziu pentru germani, pentru Aliati a reprezentat un inceput, inca din 1945, asa cum vom vedea in continuare. A-4b avea urmatoarele caracteristici: racheta cu o singura treapta; greutate: gol 4,20 tone/la decolare 15,20 tone; carburant: 3865 kg metanol (85%)/4970 kg LOX; ogiva de 975 kg; lungime 14 m; diametrul rachetei: fara aripioare 1,65 m/cu aripioare 3,56 m; suprafata portanta 13,5 m/patrati; tractiune: 274 kN, in atmosfera/312 kN, in vid; timp de ardere 63 secunde; impuls 2100 m/s; apogeu 90 km; autonomie cuprinsa intre 644-750 km, echipata insa cu aripi stabilizatoare;
Prototipuri Wasserfall
– WASSERFALL/CASCADA (Wasserfall Ferngelenkte FlaRakete/Racheta AA telecomandata, CASCADA), a derivat din V-2 si a reprezentat varianta AA a acesteia. A fost primul SAM din lume, racheta aer-sol, niciodata intrata in dotare. A fost dezvoltata la Peenemunde si destinata distrugerii bombardierelor Aliate ce zburau la mare altitudine, cu mult inainte ca acestea sa ajunga la tinta. Desi deriva din V-2, Wasserfall avea dimensiuni mult mai mici decat aceasta, si un nou motor dezvoltat de catre Dr. Walter Thiel, ce utiliza drept combustibil VISOL (vinil izobutil eter) si ceea ce germanii numeau SV-Stoff/RFNA/Red Fuming Nitric Acid (compus din: acid azotic –HNO3, in concentratie de 94%/dinitrogen tetroxide-NO2, 6%/apa 1-2%). Racheta era comandata prin radio de la linia de vizare (MCLOS/Manual Command to Line Of Sigh), prin intermediul unui joystick, dar, teoretic, era eficienta doar pe timp de zi nu si de noapte, cand tintele erau greu de localizat vizual.
Wasserfall in sufleria de la Peenemunde
Constienti de acest fapt germanii aveau in dezvoltare un sistem de ghidare inovator, numit RHEINLAND, preluat mai tarziu si dezvoltat de catre Aliati si sovietici, ce folosea un radar de localizare si urmarire a tintelor dotat cu transponder (vezi anexa 5).
RHEINLAND dispunea de un calculator analogic ce usura munca operatorului, comenzile fiind trimise spre rachete cu ajutorul unui joystick similar celui folosit la bomba ghidata, Henschel Hs-293, numit “Kehl-Strassbourg” (la RHEINLAND avea numele de cod “Burgund”). Intreg sistemul era format dintr-un set radar, vizor de directie, calculator comparator analogic si emitator de control radio.
WASSERFALL a avut mai multe variante, numite W-1/5/10, si s-a dovedit a fi un proiect mult prea ambitios pentru germani (vezi anexa 6), cu atat mai mult cu cat el a evoluat lent, dezvoltarea sa fiind accelerata, cu deosebire, spre sfarsitul razboiului, din 1943-1944, cand razboiul aerian incepuse sa decurga prost pentru Germania, basca ca nici nu mai aveau timpul si materiile prime necesare, diferentele intre prototipuri nefiind substantiale, exceptand aripioarele de ghidare si dimensiunile. Mai mult decat atat, Dr. Thiel, creatorul Wasserfall, fost ucis in timpul unui bombardament Aliat la Peenemunde in august 1943, ceea ce a dus la intarzieri ce n-au mai putut fi recuperate.
W-1
Wasserfall W-1 a fost primul prototip, si a avut urmatoarele caracteristici: lungime 7,45 m; anvergura 2,88 m; diametrul rachetei 86,4 cm; greutate la lansare 3,5 tone; viteza maxima 2772 km/h. Initial focosul rachetei urma sa contina 100 kg de exploziv, cantitate crescuta ulterior la 235-306 kg, inclusiv un compus incendiar ce-ar fi produs o perdea de foc in fata tintelor aeriene (germanii considerau ca astfel, o singura racheta ar fi avariat/distrus mai multe bombardiere), insa ogiva era detonate prin comanda radio la tinta de catre operator. Prima lansare a W-1 a avut loc in data de 28 februarie 1944, din poligonul de la Greifswalder OIE, insa racheta n-a atins viteza supersonica, apogeul fiind undeva la 7 km, dar pretul de cost ajungea undeva intre 7000-10000 RM (se considera de catre germani ca pentru realizarea unei Wasserfall erau necesare 500 de ore de munca, mult mai putine decat pentru o V-2, la aceasta numarul de ore fiind de 4000). Cel de-al doilea test a fost insa un succes, racheta atingand 2772 km/h in zbor vertical. Ulterior, pana in iulie 1944, au mai fost desfasurate inca sapte teste, inclusiv cu W-5/10. In ianuarie 1945 numarul lansarilor de Wasserfall ajunsesera la 17, teste, care conform expertilor germani s-au dovedit reusite, depasindu-se problemele initiale cu motoarele racheta, sistemul de ghidare, chiar si cele ale implementarii RHEINLAND.
Sistemul Elsass de ghidare a Wasserfall
Unele surse mentioneaza c-au fost mai multe teste, si anume 25, dintre acestea, 24 de rachete au putut fi controlate radio, insa doar 10 au reusit sa-si atinga tintele. Ba mai mult decat atat, unii sugereaza ca rachete Wasserfall ar fi fost utilizate in lupta, aproximativ 50 de exemplare, la sfarsitul lui aprilie 1945 si inceputul lui mai 1945, cu o rata de succes de 50%, fiind doborate cateva bombardiere Aliate –cel mai probabil, daca nu sigur, asa ceva nu s-a intamplat niciodata, evidentele germane nu pomenesc de vreo racheta SAM operationala in acea perioada, dar mentioneaza cert ca dezvoltarea acestor rachete a incetat complet la Peenemunde in data de 26 februarie 1945 (mare parte din personal parasind locatia inca din data de 17 februarie 1945).
Wasserfall W-5, prototipul numarul 2, a avut urmatoarele caracteristici: lungime 7,76 m; anvergura 1,94 m; diametrul rachetei 86,4 cm; greutate la lansare 3,81 tone; viteza maxima 2736 km/h; plafon maxim atins (apogeu) 18,30 km; autonomie 26,40 km; viteza de evacuare a gazelor arse 1900 m/s.
Wasserfall W-10, prototipul numarul 3, a avut urmatoarele caracteristici: lungime 6,12 m; anvergura 1,58 m; diametrul rachetei 72 cm; greutate la lansare 3,50 tone; viteza maxima 2855 km/h; racheta era mai mica cu 27% decat surata sa, W-5; autonomie probabila 26 km; ultima lansare a unei variante W-10, a avut loc in data de 30 octombrie 1944, cel mai probabil. Este foarte probabil ca ultimele sale exemplare destinate testelor, realizate in ultimele zile ale razboiului, sa fi fost dotate cu focos de proximitate si ghidaj IR –nu se stie insa cu certitudine, dar foarte probabil sa fi fost asa, insa, focosul de proximitate ar fi anulat cu totul detonarea manuala, la tinta, de catre operator.
Germanii intentionau sa foloseasca aceste rachete in apararea teritoriului Reich-ului, avand in plan crearea a cel putin 200 de baterii dispuse in trei linii de aparare AA, cam la 80 km distanta unele de altele. Se considera ca un numar de cel putin 300 de baterii ar fi acoperit eficient intreg teritoriul Germaniei, dar pentru apararea oraselor importante din punct de vedere industrial si cu o populatie de 100000 de locuitori, ajungeau si 200 de baterii Wasserfall. N-au apucat s-ajunga la un asemenea sistem integrat de aparare AA bazat pe rachete, dar, daca razboiul ar fi continuat, in noiembrie 1945 ar fi urmat sa devina operationala prima linie de aparare, ce-ar fi avut cel putin 20 de locatii destinate lansarii si 100 de rachete, productia estimata fiind de 900 de rachete lunar incepand din martie 1946 (posibil, ca numarul acestora sa fi fost cu mult mai mare, cam 5000, putin probabil insa).
W-5 in teste
Mare noroc au avut aviatorii Aliati, fiindca daca Wasserfall ar fi devenit operationala, poate, soarta razboiului s-ar fi schimbat, cert este doar faptul c-ar fi avut pierderi uriase. Interesant este si faptul ca Aliatii au aflat, via Suedia, de existenta programului Wasserfall inca din iunie 1944,si asta deoarece o asemenea racheta prototip s-a prabusit pe data de 13 iunie. Dealtfel, in Suedia s-au prabusit 7 rachete germane de la Peenemunde, in marea lor majoritate V-1, pe care armata suedeza le-a studiat in detaliu. De la aceste rachete avea sa se nasca programul de rachete suedez dezvoltat de catre firma SAAB. Iata, in detaliu, cand si unde s-au prabusit acestea:
-15 noiembrie 1943, racheta V-1, cazuta la Utlangan, 20 km SE de Karlskrona;
-30 noiembrie 1943, racheta V-1, cazuta la Nybro, 7 km E de Ystad;
-11 mai 1944, ora 9.35, racheta V-1, cazuta la Bertilstorp, 15 km NV de Kivik;
-13 iunie 1944, ora 15.15, racheta V-2 cu numarul 4089, cazuta la Grasdals Gard Knivingaryd, in afara Nybro, la 30 km NV de Kalmar;
-27 iulie 1944, ora 17.34, racheta V-1, cazuta la Mosstofta, Ramdala, la 3,5 km NV de Jamjo;
-7 septembrie 1944, racheta V-1, cazuta la Trunnerup;
-1 noiembrie 1944, racheta V-1, cazuta la Baskemolla, la N de Simrishamn.
Suedezii au trimis in Marea Britanie ramasitele rachetelor V-1/2, pe mare, dar transportul a fost atacat de catre Luftwaffe, se pare ca datorita spionilor germani din zona, si, nu mult dupa aceea, probabil pentru demoralizarea inamicului, in ziarul britanic „The Illustrated London News” din data de 16 septembrie 1944, apar toate detaliile tehnice ale V-1. Posibil ca si in apropiere de Bornholm, in Danemarca sa se fi prabusit o Wasserfall.
WW
Posibil racheta A-11
Enciclopedia Armelor – Episodul XXXI: Ultima parte-Urmari
Anexe
[1] acest poligon a fost creat in urma avansului sovietic, germanii mutandu-se cu arme si bagaje de la Blizna, aici. Heidekraut se afla situat la 15 km est de Tuchel, in Westpreuben, si n-a dispus niciodata de facilitatile necesare operatiunilor de lansare –spre exemplu, supravegherea lansarilor se facea dintr-un tren situat in apropierea micii localitati Lindenbusch, fiind si acesta parasit la mijlocul lui ianuarie 1945, mutandu-se la Wolgast si, pentru ultima oara, la Rethun, pe raul Weser, in februarie 1945. Posibil ca de aici sa se fi facut ultimele lansari cu V-2
[2] aici au creat germanii un poligon de lansare si testare a rachetelor V-2, dupa ce Peenemunde a fost bombardat de catre Aliati in data de 17-18 august 1943, in cadrul operatiunii „Hydra” si „Whitebait”, suferind avarii masive, dar nefiind scos total din circuit. Poligonul de la Blizna numit de catre germani „Heidelager”, apartinea de SS fiind creat la ordinul lui Himmler, acolo fiind stationate urmatoarele unitati: Lehr-und Versuchsbatterie 444/Batterie 444; Artillerie-Abteilung 836; Artillerie-Abteilung 485 si Flak-Regiment 155. A fost o mare greseala din partea germanilor si un noroc nesperat pentru englezi, deoarece Rezistenta poloneza a recuperat o racheta V-2 relativ in stare buna din raul Bug, aceasta ajungand la Londra –aliatii anglo-americani au aflat astfel detalii tehnice importante, lamurindu-se pe deplin cu ce fel de arma aveau de-a face
[3] conform expertilor germani, la sfarsitul lui 1944, V-2 depasise toate „durerile facerii”, relevanta fiind proportia testelor reusite care, de la 30% in ianuarie 1944, ajunsesera in septembrie la 70%, chiar 90%-100% in decembrie 1944. Posibil, dar specialistii britanici, dupa razboi, calculasera ca precizia rachetelor V-2 era totusi remarcabila, deoarece un numar de 518 rachete ar fi cazut in zonele limitrofe Londrei, in aria de aparare AA a capitalei, ceea ce insemna CEP mediu de 12 km. Germanii calculasera ca, in medie, rachetele V-2 au cazut la cel putin 18 km de tinte, si asta dupa razboi, cand au aflat de dezinformarea britanicilor
[4] conform britanicilor, cam 12% din rachetele lansate asupra Londrei. Spre norocul englezilor, multe rachete s-au prabusit datorita defectiunilor si a sabotajului, unele la doar 100 km de punctul de lansare. Sa nu uitam ca la Mittelwerke lucrau detinuti din lagarele de concentrare SS, in marea lor majoritate fara pregatire inginereasca, deloc incantati s-ajute masina de razboi germana, preocupati fiind mai mult de sabotarea productiei decat de calitatea produsului livrat. Spre exemplu, la sfarsitul lui decembrie 1944, dintr-un numar probabil de 600 de rachete gata de a fi livrate, cam 231 n-au trecut de CTC, basca ca alte 12% dintre acestea au fost respinse ca necorespunzatoare de catre unitatile de lansare –ca s-au defectat pe timpul transportului sau erau defecte din fabricatie, nimeni n-a putut da un raspuns, desi SS-ul facea mari eforturi
[5] transmitter-responder, avand rolul de a descoperi, localiza si identifica tintele, avand posibilitatea de a da operatorului inaltimea de zbor a acestora), rachetele fiind dirijate spre tinte de catre sistemul sistemul de ghidare radio de la sol (rachetele dispuneau si ele de transponder. Semnalul era transmis catre sistemul de control giroscopic stabilindu-se astfel azimutul si elevatia la care trebuiau sa zboare pentru a intercepta tintele, acesta coordonand ruliul, tangajul si giratia, prin intermediul celor patru carme din grafit montate in interiorul duzei de evacuare, precum si prin intermediul aripioarelor externe dispuse la baza rachetei
[6] trebuie sa mentionam faptul ca dezvoltarea Wasserfall, inceputa in 1941 si autorizata de catre Goering in data de 25 septembrie 1942, a facut parte dintr-un plan ambitios de realizare a mai multor tipuri de rachete ghidate, precum: TAIFUN -proiectil reactiv nedirijat AA; ENZIAN -racheta ghidata sol-aer; RHEINTOCHTER SAM si SCHMETTERLING -Hs-117, SAM. Cerintele initiale din 2 septembrie 1942, erau pentru o racheta de interceptare capabila sa atinga 2 Mach, si sa distruga tinte aeriene ce evoluau cu 900 km/h la 20000 m altitudine
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
militaryhistory.about.com/od/…/p/v2rocket.htm
www.allworldwars.com/Technical-Data-on-the-
www.v2rocket.com/start/chapters/mittel.html
weebau.com/history/opel-rak.htm
www.luft46.com/missile/wasserfl.html
www.b14643.de/Spacerockets_1/…/Al-Kaher/
Pingback:Enciclopedia Armelor - V-2 Sageata din Peenemunde - Romania Military