Enciclopedia Armelor – BOMBARDELE DIN VECHIME

Episodul XIII: Inceputurile artileriei, cele mai mari tunuri din istorie

 

 

 

 

Artileria, asa dupa cum bine stim, a reprezentat secole la rand cea mai distrugatoare arma din arsenalul distrugerii. Bombarda (“bombard” in limba engleza), tunul cel de inceput, lansa “chetroaie”/pietroaie mai mult sau mai putin bine fasonate, ce noua astazi ni se par adevarate bile de bowling (primele bile de bowling chiar erau realizate din piatra), a aparut cu sute de ani in urma, odata cu praful de pusca inventat de catre chinezi si folosit pentru prima oara in lupta de catre arabi (cel mai probabil in anul 1273). De la bombardele de mana (viitoarele pusti) s-a trecut la bombarde mai mari si mai grele, capabile sa arunce ghiulele din piatra sau fonta (ulterior), cuie si orice altceva ce putea zbura si face praf capatanile dusmanului. Interesant este faptul ca Tarile Romane si domnitorii romani au tinut pasul cu evolutia mijloacelor de distrugere, inca din timpul cand “tancul” era reprezentat de cai si cavaleri in armura, primele bombarde datand la noi, cel putin pana-n ziua de astazi, din vremea lui Mircea cel Batran (o bombarda din bronz ce lansa ghiulele din piatra, basca ca-n 1393 in Cetatea Sighisoarei exista un turnator de tunuri/bombarde, numit Iacob Wahl/Iacobus Wahl -acesta apare in documente drept “artelinus”, ceea ce s-ar traduce ca “turnator de tunuri”).

Tot cam in aceeasi perioada, in Cetatea Brasovului, este mentionata in cronici familia Neidel/Niedel, constructori de tunuri, fiind amintit si asa-zisul “bombardengisser” Andrei, iar in Cetatea Sibiului pe la 1375 este mentionat un fauritor de bombarde si archebuze (dealtfel, pana la urma, in secolele XVI-XVII, archebuzieri vor lua progresiv locul arcasilor in armatele moderne, fiind primii “puscasi”). Un cunoscut fauritor de tunuri de pe la noi, sa zic asa, a fost Nicolae Orban, transilvanean la origine, pe care cronicarul grec Laonic Chalcocondil in lucrarea sa “Expuneri istorice” il numeste surprinzator, “Orban-dacul”! Acest transilvanean este considerat inventatorul artileriei de mare calibru, el realizand tunurile grele ce i-au ajutat pe turci sa cucereasca Constantinopole in anul 1453, la cererea sultanului Mehmed al II-lea. Acesta il angajase sa-i construiasca niste tunuri “de coasta”, avand in vedere apararea stramtorii Bosfor, urmand sa intre in dotarea cetatii Bogazi Kessen. Pentru a fi eficiente impotriva navelor in mars tunurile trebuiau sa aiba precizie si bataie de 4000 m –cat masura latimea Bosforului.

Multumit fiind de tunurile realizate de catre Orban, considerat de catre unii istorici datorita originii sale transilvane, a fi ungur, sultanul i-a comandat un tun imens, capabil sa distruga zidurile Constantinopolului. Acest “baros” avea calibrul de 762 mm (un om putea merge lejer in “patru labe”, prin interiorul tevii), putand trage cu un proiectil in greutate de 750 kg (unii istorici considera greutatea proiectilului ca fiind exagerata, ceea ce este foarte probabil), fiind transportat cu ajutorul unei platforme de peste 30 m lungime, trasa de 60 de boi si avand ca suport cel putin 200 de oameni (istoricul turc Mustafa Ali Mehmed, spunea despre acest tun al lui Orban in lucrarea “Istoria Turcilor” ca, citez: “se putea trage de putine ori pe zi, dar de fiecare data produceau pagube mari”.

Un efort logistic deosebit pentru acele vremuri, daca ne gandim ca l-au carat peste 200 km pana sub zidurile Constantinopolului. Alaturi de acest gigant, turcii se pare ca mai aveau inca 69/70 de tunuri care trageau cu proiectile de 100 kg, insa informatia nu este certa 100%. Oricum, turcul Munir Ali s-a inspirat din “barosul” lui Orban, atunci cand a realizat faimosul tun cunoscut sub numele de “Dardanele” turnat in anul 1464, de calibrul 650 mm, despre care vom vorbi in cursul acestui articol.

Tunul „Dardanele”

Dupa toate datele istorice din prezent, se pare ca prima bombarda de mana, prima pusca, avand teava scurta, a aparut in Italia, la Forli, prin 1284, certa fiind doar prima atestare documentara a existentei pulberii (pulvis, avand in componenta sa silitra –sub acest nume era cunoscut in acele timpuri azotatul de potasiu -pucioasa si carbune din lemn de salcie) pentru tunuri intr-un document florentin din 1326. Oricum, in armata transilvana a lui Iancu de Hunedoara, apar inregistrate doua tipuri de bombarde, numite “bombardae grossae/tormenta”, avand bataia maxima cuprinsa intre 500-1000 m/bombarde mari si “bombardae parvae”/bombarde mici, avand teava scurta realizata din bronz sau fier forjat, avand raza maxima de actiune cuprinsa intre 400-700 m. Mai existau si unele considerate foarte mari, folosite la asediul cetatilor, avand calibrul undeva la 850 mm, acestea fiind cunoscute drept “bombardae magnae”, realizate din bronz –datorita razei foarte mici de actiune, tunarii erau expusi focului aparatorilor cetatii si ca urmare erau amplasate in constructii din lemn cu rol de protectie, un fel de “tanc” rudimentar sa-i spunem asa. Primul “tanc”, in viziunea lui Leonardo da Vinci, era realizat din lemn, dar despre proiectele militare ale acestuia vom vorbi pe indelete intr-un articol separat. In armata lui Iancu de Hunedoara se mai foloseau falconete/couleurres/collerines/cerbottana, acestea fiind tunuri de calibru mic, intre 55-135 mm, cu teava lunga si subtire, ce trageau cu proiectile din plumb avand greutatea cuprinsa intre 450-550 grame.

Antrenamentul de formare al unui archebuzier dura cam 6 luni, si undeva aproape de anul 1600, pe timpul lui Mihai Viteazul, acesta tragea cu bile din plumb ce cantareau cam 15 grame, putand perfora majoritatea armurilor existente pe-atunci cu efect devastator asupra corpului uman, indiferent ce parte a acestuia era lovita. Oricum, erau mult mai eficiente ca mijloace de distrugere decat sageata-in urma careia aveai sanse sa scapi cu viata, asta daca nu lovea un organ vital, pe cand la archebuza, daca proiectilul din plumb lovea in brat sau picior, spre exemplu, zdrobea oase si muschi, o rana mortala pe-atunci, datorita infectarii inevitabile a acesteia si bineanteles, amputarii membrului lezat-basca luarea de sange care slabea si mai mult rezistenta celui ranit (“tratamentul” uzual in acele timpuri si chiar mult dupa aceea, fiindca “sangerarea” era inca folosita in anii 1800, pe considerentul existentei in organism a umorilor. Acestea erau in numar de 4, iar daca una dintre acestea era in exces, organismul, omul, se imbolnavea, si-atunci era necesara echilibrarea lor prin sangerare provocata. Un personaj ilustru ce a cazut victima acestei practici a fost George Washington, ce a decedat in urma luarii de sange in exces, organismul sau fiind slabit si neputand lupta cu infectia din gat –foarte probabil ca n-ar fi scapat cu viata in urma acestei infectii, dar cu siguranta luarea de sange i-a grabit sfarsitul).

Bombarde apar mentionate in dotarea oastei lui Alexandru cel Bun (Moldova, 1400-1432, fiind procurate din Polonia. Erau niste tunuri primitive realizate din lemn si se numeau “sacaluse”), dar cel putin doua asemenea arme au fost folosite de catre domnitorul Vlad Dracul (Tara Romaneasca. Bombardele mai erau numite si balimezuri) la asediul cetatii turcesti Giurgiu in anul 1445 (bombarde despre care hronicul cavalerului burgund Jehan de Warvrin mentioneaza, citez: “faceau mai mult zgomot decat stricaciune”). Oricum, in armatele europene consacrate, artileria era deja o arma uzuala in lupta, armele de foc fiind probabil folosite pentru prima data in batalia de la Crecy (24 august 1346, in nordul Frantei, dintre englezi si francezi, unde cei dintai au folosit bombarde facand ravagii in randul inamicului. Englezii le-au mai folosit la Cambray, in 1339), dar si de catre germani in luptele din Prusia (1329).

Desi istoria artileriei in spatiul romanesc este fascinanta si-ar fi inca multe de spus, inclusiv despre artileria lui Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Ioan Voda cel Viteaz, Petru Cercel si multi altii, ne vom opri la marile “baroase” realizate in Rusia, Turcia, Olanda, Franta, Germania, in secolele XIV, XV, XVI, XVII, XVIII, oprindu-ne asa cum este normal la cel mai mare mortier realizat vreodata, si anume “Little David”/Micul David, “opera” americanilor in WW II, de calibrul 914 mm.

Un baros foarte cunoscut, devenit un punct de atractie turistic in Moscova zilelor noastre, este cel cunoscut sub numele de “Tunul Tarului”.

 Tunul Tarului la 1900

Tunul Tarului/Tsar’-Puschka, a fost realizat in anul 1586, la Moscova, de catre Andrey Chokhov (acesta era un renumit fauritor de arme de la curtea Tarului. Posibil ca la origine sa fi fost german, iar numele sau sa fi fost rusificat la ordinul Tarului Ivan cel Groaznic. Oricum, din 1570, in palmaresul sau sunt trecute cateva realizari remarcabile, precum: archebuze, dintre care una dea dreptul imensa, numita “Unicorn” (realizata in 1577), berbeci de asalt (in 1590 apar inregistrate cateva asemenea arme, numite “Troilus, Vipera, Leul, Vrajitoarea”), marele tun numit “Wolf” –realizat in 1576-1577, precum si doua clopote de mari dimensiuni, numite “Blagovestnicki”, unul cantarind 10,2 tone si celalalt 18 tone, culminand in 1622 cu unul si mai mare, de 20 de tone (se pare c-ar fi realizat si unul de 40 de tone, posibil la 1600, care s-ar fi pierdut intr-un incendiu din anul 1701, numit in cronici “Clopotul lui Godunov”. Exista in prezent printre atractiile Moscovei, cel mai mare clopot din lume, numit “Clopotul Tarului’, el fiind comandat de catre Imparateasa Anna, nepoata lui Petru cel Mare, cantarind 216 tone, avand inaltimea de 6,14 m si diametrul de 6,6 m. acest clopot gigant a fost realizat intre anii 1733-1735 de catre Ivan Motorin si fiul sau Mihail).

 in 1908

Acest tun imens era realizat din bronz, fiind bombarda cu cel mai mare calibru realizata vreodata, 890 mm (este inregistrat in Cartea Recordurilor) si una dintre marile atractii turistice ale capitalei ruse. Acest tun imens s-a nascut la ordinul tarului Feodor Ivanovich si este cu adevarat impresionant: greutate de aproximativ 40 de tone (posibil 39312 kg); lungime 5,34 m; calibrul 890 mm; diametrul tevii tunului 1200 mm; cel mai probabil, acest tun putea trage cu ghiulele din piatra de 800 kg greutate, dar nu se stie cu certitudine cand si daca s-a tras vreodata cu el. Oricum, la restaurarea suferita in 1980, specialistii rusi ar fi gasit urme de pulbere arsa in teava tunului, ceea ce ar demonstra teoria ca s-ar fi tras cu el cel putin o data, insa cert este faptul ca n-a participat la nicio lupta, fiind mai mult un obiect de decor si mandrie pentru dinastiile domnitoare din Rusia; tunul, cel mai probabil, era tractat de un atelaj format din 24 de cai robusti (se pare ca putea fi tractat si cu ajutorul cablurilor, dispunand in partile laterale de 8 pene destinate atasarii acestora).

Tunulul Tarului, calibrul 890mm

Tunul are teava frumos incrustata, practic fiind o opera de arta si, la origine, era dispus pe un afet din lemn –cel putin asa apare in anul 1706, afetul fiind realizat la Arsenalul din Kremlin. Interesant este faptul ca Napoleon Bonaparte intentiona sa-l duca in Franta ca trofeu, dar totul a ramas doar la nivel de intentie, fiindca campania din Rusia a fost dezastruoasa pentru el, basca ca tunul ramasese fara afet, acesta arzand odata cu Moscova in anul 1812. Afetul a fost insa inlocuit in anul 1835 (la fabrica Berdt din Sankt-Petersburg, posibil realizat de catre A. Bryullov) cu unul realizat din fier avand doua roti (si acestea din otel) –acesta existand si-n prezent. Odata cu noul afet, au fost realizate 4 ghiulele din fier, ce exista si-n prezent, avand doar rol decorativ deoarece acestea pare ca au alt calibru decat tunul, fiind goale pe dinauntru. Acest monstru are si-un fratior, acesta fiind o clona realizata in 2002 pentru orasul ucrainean Donetk, de catre fabrica de masini din Izhevsk.

 

 PUMHART VON STEYR calibrul 820 mm

Pumhart von Steyr, este un alt tun mamut realizat in epoca medievala. Acesta a fost realizat in secolul XV, in Liezen, Styria/Austria, pentru dinastia de Habsburg. Acest colos avea urmatoarele caracteristici: greutate 8 tone; lungime 2,59 m; lungimea tevii 1,44 m; diametrul tevii: interior 76 cm/exterior 88 cm; greutatea ghiulelei din piatra 690 kg, iar diametrul acesteia 80 cm; raza maxima de actiune 600 m la o elevatie de 10◦; incarcatura maxima de pulbere 15 kg.

 

 

Dulle Griet/Mad Meg, o bombarda de mare calibru, a fost realizat din fier forjat si utilizat de catre orasul Ghent/Belgia. In 1452, acesta a fost folosit in lupta, fiind compus din 32 de bare longitudinale legate intre ele cu 61 de inele si avand urmatoarele caracteristici: greutate 16,4 tone; lungime 5,02 m; lungimea tevii 3,45 m; diametrul exterior al tevii 90,5 cm; tragea cu ghiulele din piatra de 340 kg; diametrul ghiulelei 64 cm. Unii experti considera ca bombarda ar fi fost capabila sa lanseze o ghiulea din piatra de 250 kg greutate la peste 2500 m distanta, sau una din fier in greutate de 400 kg la o distanta de 1000-1400 m, insa nimic nu este cert.

 

 

Faule Mette, 1717

 

Faule Mette, 1714

Faule Mette/Metze Faule, a fost realizat de catre Henning Bussenschutte, cel mai probabil in 1411 din bronz, dar a fost utilizat de catre aparatorii orasului Braunschweig. Avea urmatoarele caracteristici: greutate 8,75 tone; lungime 3,05 m; lungimea tevii 1,81 m; calibrul 67-80 cm, gura tevii fiind conica; tragea cu ghiulele din piatra de 322/409/423 kg; cantitatea de pulbere folosita 24/33 kg. Interesant este faptul ca acest tun inca exista pe data de 1 noiembrie 1717, cand s-a reusit tragerea unei ghiulele din piatra de 341 kg la distanta fenomenala pe-atunci, de 2,44 km (in intreaga sa “cariera” acest tun n-a tras probabil decat de 12 ori). A fost totusi topit in anul 1787, din el facandu-se arme mai mici, mai usoare si mai moderne.

 

 

Faule Grete, a fost realizat in Marienburg de catre armurierul Heynrich Dumechen, in 1409, pentru Ordinul Cavalerilor Teutoni, el costand pe atunci echivalentul a 1160 de boi. Bombarda avea urmatoarele caracteristici: greutate 4,6 tone; lungime 2,5 m; lungimea tevii 1,5 m; calibrul 50 cm; greutatea ghiulelei din piatra 170 kg. Tunul a fost folosit si de catre Frederic I in anul 1413/1414, acesta fiind cel care a pus bazele dinastiei Hohenzolern.

 

 

Tunul Dardanele, a fost realizat din bronz de catre turcul Munir Ali care s-a inspirat din “barosul” lui Orban in anul 1464, si avea calibrul 650 mm. Numele i se trage de la faptul c-a fost vazut pentru prima oara in actiune in anul 1807, in Dardanele, in cadrul conflictului turco-britanic dintre anii 1807-1809. Acest tun a tras asupra navelor britanice provocand 28 de morti in randul marinarilor si soldatilor insulari. Pana la urma tunul a fost facut cadou Reginei Victoria in anul 1866, de catre Sultanul Abdulaziz. Tunul avea urmatoarele caracteristici: greutate 18,6 tone; lungimea tevii 5,18 m; calibrul ghiulelei din piatra 63 cm.

 

 

Kanone Greif, a fost unul dintre cele mai mari tunuri realizate in secolul XVI, construit din bronz turnat. Avea urmatoarele caracteristici: greutate 9 tone; lungime de aproximativ 5 m; tragea cu ghiulele de 80 kg folosind 40 kg de pulbere neagra. Se pare ca a fost construit in anul 1524 de catre armurierul Simon din Frankfurt, si n-a fost niciodata folosit in lupta.

 

 

KARTOUWE-1616

Kartouwe/Kartaune/Cartouwe/Kartow, sunt la origine germane sau olandeze si au fost realizate in mai multe variante, de calibre diferite, fara a exista date concrete in privinta acestora. A fost folosit in secolele XVI-XVII in mai multe variante, cu certitudine in Batalia de la Narva (1581) si in cadrul Razboiului de 30 de Ani. Un asemenea tun avea urmatoarele caracteristici: greutate 3,6 tone; calibrul 200 mm; tragea cu ghiulele din piatra sau bronz, de 24 kg greutate; posibil ca doar teava tunului sa cantareasca 300-350 kg; era tractat de un atelaj format din minim 24 de cai sau de boi. Se pare ca aceasta varianta de Kartouwe a fost cea mai mare, dar ulterior au fost realizate si variante mai mici si mai moderne, avand calibre de 105/115 mm, arma cantarind de la 170-240 kg, posibil si mai mult. Existau exemplare la care teava cantarea 110-150 kg, putand trage cu proiectile ce cantareau 3,6-4,5 kg, fiind tractate de atelaje compuse din 10-16 cai.

  Un constructor renumit de tunuri a fost francezul Jean Baptiste Vaquette de Gribeauval (1715-1789), ofiter ce a initiat faimoasa serie de tunuri “Gribeauval”, renumite in epoca razboaielor napoleoniene, unele dintre acestea reprezentand cel mai mare calibru ce putea fi vazut pe campurile de batalie in acele timpuri (marea lor majoritate s-a realizat dupa moartea sa). Iata cateva dintre acestea:

 

–Canon Lourd de 8 Gribeauval, realizat in anul 1789, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1,06 tone; lungimea tevii 2,85 m; calibrul 106 mm.

 

–Canon de 12 Gribeauval, avea urmatoarele caracteristici: greutate 880 kg; lungimea tevii 2,29 m; calibrul 121 mm; raza maxima de actiune 900-1000 m; servanti 15 oameni; tractat cu un atelaj format din 6 cai. Acest tun a luptat si in Razboiul de Independenta ce a dus la formarea SUA.

 

–Canon de 24 Gribeauval, avea urmatoarele caracteristici: greutate 2,74 tone; lungimea tevii 3,53 m; calibrul 152 mm.

 

–Mortier de 12 pouces Gribeauval, a aparut cel mai probabil in anul 1789, fiind folosit in razboaiele napoleoniene, dar si de catre luptatorii americani in Razboiul de Independenta. Avea urmatoarele caracteristici: greutate 1,54 tone; lungimea tevii 81 cm; calibrul 324 mm (12 pouces. 1 pouces=1 inch=2,707 cm); echipaj 15 servanti; tractat cu un atelaj format din 6 cai. Era realizat din alama avand camera de ardere cilindrica si a fost folosit inclusiv in apararea de coasta, in acest caz erau montate pe suporturi din otel.

 

Mortier Mallet, calibrul 910mm

 

Robert Mallet

Mortier Mallet, a fost realizat de catre Robert Mallet in doar 2 exemplare (ideea acestor mortiere i-a venit in anul 1854, iar primul-ministru britanic de atunci, Palmerston, a autorizat realizarea a doua exemplare dupa schitele sale), incepand din anul 1857. Era destinat Razboiului Crimeei unde n-a ajuns niciodata, fiind realizat pe sectiuni ce puteau fi relativ usor transportate. Initial, compania castigatoare a contractului a fost CJ Ironworks Thames, dar aceasta a dat faliment inainte ca vreun mortier sa fie realizat (pretul convenit fiind de 4300 lire sterline per bucata, o suma mare pe-atunci). Pana la urma acestea au fost realizate de catre firmele Horsfall&Co si Fawcett,Preston&Co.

  Mortierele aveau urmatoarele caracteristici: greutate 42,67 tone; lungimea 3,53 m; greutatea proiectilului 1,10/1,27/1,33 tone; calibrul 914 mm; rata de foc atinsa la teste (mai multe au fost desfasurate pe data de: 19 octombrie 1857, 18 decembrie 1857, 21 iulie 1858, 28 iulie 1858. Rezultatele n-au fost tocmai ok, deoarece mortierul nu rezista solicitarilor) a fost de 4 proiectile/ora; raza maxima de actiune era cuprinsa intre 2500-2760 m, timpul de zbor al proiectilului fiind de 23 de secunde (exista si o certitudine. Mortierul putea trage un proiectil de 1,10 tone la maxim 2,4 km, incarcat fiind cu 217 kg de praf de pusca).

 

Jaivana, a fost turnat in anul 1720 in India, la ordinul lui Jai Singh II, stapanul din Jaipur, ce era administratorul Fortului Jaigarh, pe timpul Imparatului Mughal Shah Muhammad. Tunul era urias avand urmatoarele caracteristici: greutatea tevii 50 de tone; lungime tun 31 m; lungimea tevii 6,15 m, aceasta fiind decorata cu motive florale, avand un elefant la varful tevii, doi pauni la mijlocul acesteia si doua rate la partea spate; tunul dispune de patru roti -2 in fata, imense, avand fiecare 2,74 m in diametru/2 in spate, avand fiecare 1,37 m in diametru; tunul era rotit cu ajutorul a 4 elefanti; tragea cu ghiulele din fonta in greutate de 50 kg folosind 100 kg de pulbere; raza maxima de actiune era probabil de 7/11/22/35/40 km, fara a se sti cu certitudine realitatea. Se stie insa ca atunci cand tragea (se pare c-a facut-o o singura data, spre Chaksu la 22 km distanta, la impact proiectilul facand o gaura mare ce ulterior s-a acoperit cu apa, devenind un iaz. Mai mult decat atat, tunul dispunea de un rezervor umplut cu apa destinat servantilor –acestia trebuiau sa se arunce in apa pentru a rezista suflului si caldurii emanate de tun in timpul tragerii. La unica sa tragere, noua servanti au fost ucisi fiindca n-au apucat sa se-arunce in apa, de catre unda de soc, dintre acestia se pare ca unul se numea Jaivan. Alaturi de ei a pierit si un elefant, iar mai multe case din Jaipur sau prabusit).

Acesti monstri sunt cu siguranta doar cativa dintre “greii” acelor vremuri, ei fiind eficienti probabil impotriva zidurilor cetatilor si fortificatiilor, dar cu siguranta ineficienti impotriva infanteriei sau cavaleriei, fiindca datorita vitezei initiale mici a ghiulelelor, acestea puteau fi lesne vazute in zbor si evitate. Au fost insa stramosii marilor “baroase” ce le-au urmat. Nu putem insa incheia fara a vorbi despre cel mai mare mortier realizat vreodata in lume, si anume Little David.

 

Little David, a aparut ca idee in viziunea strategilor americani in anul 1944 (in luna octombrie), fiind in privinta calibrului (910 mm) un demn urmas al Mortierului Mallet din anul 1857. Armata americana lua in considerare invazia Japoniei si posibilitatea de a distruge fortificatiile inamice din adancimea teritoriului insular, drept urmare realizarea unui mortier de foarte mare calibru parea o idee logica si binevenita (tunurile marilor cuirasate puteau face praf si pulbere tot ceea ce se afla pe coasta dar asta nu era suficient, fiindca Japonia nu era un atol amarat care putea fi facut sita de catre US Navy si magaoaiele sale plutitoare. Si daca stam si analizam datele si cifrele, rezultatele bombardamentelor navale si aeriene SUA n-au fost tocmai un succes 100%, fiindca “japii” se refugiau in pesteri si tunele dinainte pregatite, de unde puteau fi scosi doar cu aruncatorul de flacari si explozivi).

„Micul David” la orizontala

In realitate insa, raza mica de actiune si mobilitatea scazuta, basca uriasul efort logistic de transport, montaj si mentenanta, l-au condamnat inca de la inceput. Chiar daca ar fi fost un succes, bombele atomice de la Hiroshima si Nagasaki au anulat invazia ducand la capitularea neconditionata a Imperiului Soarelui Rasare, drept urmare “Micul David” n-a vazut niciodata lupta si nici nu i-a “incantat” pe “samurai” cu distrugerile de care era capabil (a facut-o probabil ca exponat de muzeu, impresionand turistii –printre acestia aflandu-se cu siguranta si japonezi).

 

Acest mortier de asediu avea urmatoarele caracteristici: greutate 40 de tone; calibrul 910 mm; lungime 6,7 m; greutate proiectil 3,65 tone. Acesta era numit T-1HE; viteza initiala a proiectilului 381 m/s; raza maxima de actiune 9,7 km (la teste insa, proiectilul, dupa unele surse, n-a ajuns nicicum la distanta prevazuta, deci, exista posibilitatea ca cei 9,7 km sa fie doar…teorie. Aceasta informatie este insa incerta!); mortierul se incarca ca orice mortier obisnuit, folosindu-se macarale, insa operatiunea era periculoasa si de durata, basca ca distanta maxima de tragere relativ mica pentru “volumul” sau punea in pericol servantii, acestia putand fi lesne hacuiti de inamic. Mai mult decat atat, amplasarea sa in teren era deosebit de dificila. Baza mortierului era formata dintr-o incinta din otel de mari dimensiuni (probabil aceasta cantarea cam 93 de tone), ce se amplasa sub pamant, permitand astfel ca mortierul sa poata fi coborat telescopic la orizontala, in vederea incarcarii proiectilului. Intreaga operatiune de sapare a incintei si de instalare a mortierului in pozitie de lupta dura cel putin 12 ore si implica buldozere, excavatoare si macarale grele –toate acestea facand parte din logistica “barosului american” (era imposibil ca pe front inamicul sa nu depisteze aceste pregatiri si sa nu incerce sa le opreasca, iar sansele ca operatiunea sa decurga bine pana la sfarsit erau extrem de scazute). Oricum, in 1945, dupa unele surse, pana la capitularea Japoniei, fusesera realizate 3 exemplare, insa cert este doar unul folosit la teste –celelalte 2, cel mai probabil, fiind in diferite faze de constructie.

„Micul David” in 1944 si proiectilul sau T- 1 HE

Acest mortier greu era transportat cu ajutorul a doua tractoare grele si a doua trailere speciale. Tractoarele erau de tipul M-26, in serviciu din anul 1941 pana in anul 1955 (unele armate le-au folosit pana prin anii *70, evident modernizate, asa cum este cazul Frantei si Marii Britanii), si aveau urmatoarele caracteristici: greutate 22 tone; lungime 7,7 m; latime 3,3 m; inaltime 3,2 m; echipaj 7 oameni; armament o mitraliera M-2 calibrul 12,7 mm; motor pe benzina Type 440, 6 cilindri, 240 CP; tractiune 6×6; viteza maxima pe sosea 42 km/h; autonomie pe sosea de 400 km, dar ea depindea de greutatea transportata-tractata. Tractorul era construit de catre firma San Francisco Truck Knuckey, ulterior si de catre Car Pacific&Co din Seattle, Washington, datorita cererii mari. Tractorul avea cabina blindata si era echipat cu doua vinciuri ce puteau trage impreuna o greutate de maxim 60 de tone (ambele fiind dispuse in spatele vehiculului. Unele exemplare aveau si un al treilea vinci montat frontal, acesta ajutand la scoaterea tractorului in teren accidentat).

Obuzierul pe trailer

  

  WW

 

 Episodul XIV – RT-23 Molodets, Trenul Atomic

 

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia –Enciclopedia Libera, Internet.

http://www.answers.com/topic/little-david#ixzz2N9WysFuJ

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor – ROBOTI TERESTRI IN WW IIENCICLOPEDIA ARMELOR: RT-23 MOLODETS –TRENUL ATOMIC >>