Enciclopedia Armelor – USS Langley/CV-1.

Episodul XXIII: Primul portavion american!

 

 

Portavionul…Mandria Flotei SUA si promotor al intereselor “marelui jucator”, “jandarm mondial” dupa unii “amici”, numit America. O arma care impune respect oricui, si-l face sa se gandeasca de doua ori inainte de a actiona impotriva democratiei si intereselor, mai mult sau mai putin “banesti”, ale puternicei America, cu o istorie tanara ce depaseste cu putin 200 de ani. Un adevarat oras plutitor cu tehnologie de vis, in mare parte ascunsa opiniei publice, dotat cu pista de zbor si o multime de avioane. Ultimul sosit in panoplia US NAVY, un adevarat mastodont al marilor, ultramodern, admirat si invidiat totodata de catre toti “greii” acestei lumi, este portavionul cu propulsie nucleara, “George H.W.Bush” (CVN-77), adevarat simbol al puterii militare americane. Acest portavion, “concubinaj” letal (sa-i zicem asa) intre nava si avion, depaseste cu mult Fortele Aeriene ale unor state din Africa si Asia, basca Europa de Est, el avand la bord peste 90 de avioane, adica o forta aeriana redutabila, cu mult peste ceea ce-ar putea “aduna” Romania, Ungaria, Bulgaria, Cehia si altii, la o eventuala situatie “cacanie” –situatie pe care, cu siguranta, ROPAF/ROMANIAN POLICE AIR FORCE, ori mai bine spus, in curata limba romgleza atat de la moda astazi, ROPPAF/ROMANIAN POLICE PRAF AIR FORCE, ar gestiona-o cu brio si mari “succesuri”, fie-le gugustiucii F-16 I.E.N (Inaintea Erei Noastre. In limba stramosilor nostri romani, “ante eram nostram”. ANTEDILUVIAN este extrem de placut astazi pentru augustele urechi ale minunatilor conducatori romani, ce probabil, daca nu sigur, merg pe ideea, absolut originala prin idiotenia ei, ca “tot ce-i vechi e trainic si de neinlocuit”), binecuvantati.

 

Ideea combinarii intre o nava si un aparat de zbor dateaza inca de pe timpul Razboiului de Independenta (1775-1783). Atunci, in anul 1861, armata unionista a folosit pentru prima data in lume combinatia nava-aparat de zbor; combinatie ce avea sa devina cativa zeci de ani mai tarziu, caracteristica dominanta a portavionului. Mai concret, in anul 1861, armata unionista a folosit o barja la care au atasat un balon cu hidrogen, pentru a spiona liniile sudiste si fortele acestora din Virginia de Nord. Barja se numea USS Washington Parke Custis si fusese achizitionata de catre US Navy, initial aceasta fiind destinata transportului de carbune. In august 1861, barja a fost modificata pe santierul naval din Washington (Washington Navy Yard) si echipata cu doua generatoare de hidrogen (create de catre Lowe) si sisteme de ridicare-coborare a unui balon de observatie –trolii si franghii, sub directa supraveghere a profesorului Thaddeus Sobieski Constantin Lowe (acesta va deveni ulterior seful US Army Corps Baloon) si John A. Dahlgren. Barja nu era motorizata si fusese lansata la apa probabil in perioada 1850-1855, avand urmatoarele caracteristici: lungime 37 m; pescaj 1,68 m; greutate 1726 tone; latime 4,46/5,60 m.

USS COEUR DE LION

  Binomul nava-aparat de zbor a fost folosit pentru prima data in dimineata zilei de 10 noiembrie 1861, cand barja remorcata de catre nava cu zbaturi “ USS COEUR DE LION” (vezi anexa 1) a fost adusa pe raul Potomac, in locul numit Mattawomen Creek. A doua zi, Lowe insotit de catre generalul E. Daniel, s-au inaltat cu balonul si-au observat fortele confederate ce se aflau in Virginia, la o distanta de 6-10 km. Iata ce spunea Lowe dupa indeplinirea misiunii: “Am vazut focurile de tabara inamice si-am vazut rebelii cum construiau bateriile de la Freestone Point”. Aceasta misiune a adus in atentia militarilor balonul, acesta devenind ulterior, uzual in misiunile de observatie si spionaj, Uniunea investind masiv in dezvoltarea unor asemenea facilitati. Pentru Armata Unionista capacitatea de a evalua si localiza trupele inamice, de a observa fortificatiile si dispunerea bateriilor de artilerie ale inamicului devenisera foarte importante si, drept urmare, la insistentele lui Thaddeus Lowe pe langa Presedintele Lincoln, s-a infiintat US Army Corps Baloon (vezi anexa 2) pe langa Biroul Topografilor, ceea ce a dat unionistilor un mare avantaj strategic fata de sudisti (vezi anexa 3). Aceasta barja, a reprezentat un mare pas inainte si deschizatoarea de drum in ceea ce se va numi ulterior, recunoastere aeriana.

Perseval PL-25

Interesant este faptul ca-n anii ce-au urmat Razboiului Civil, US Navy a manifestat un viu interes pentru recunoasterea aeriana si, dupa zborul reusit al fratilor Wright, un interes aparte pentru lansarea-recuperarea aeronavelor de pe asa-zisul “aeroport plutitor”. Au avut loc mai multe zboruri experimentale de testare a acestui concept, dar se pare ca prima platforma plutitoare i-a apartinut unui inventator pe nume Samuel Langley –numele sau fiind ulterior dat primului portavion al US Navy, USS LANGLEY (CV-1), eroul articolului nostru (numele sau este purtat in semn de cinste si recunostinta si de catre AFB Langley si NASA Langley Research Center).

Samuel Langley a realizat asa-zisul “Aerodrome”, un vehicul aerian fara pilot, nemotorizat si fara echipaj uman (primele modele), si mai multe platforme de lansare a acestuia dispuse pe barje (testele s-au desfasurat pe raul Potomac) inca din anul 1887, pe cand era angajat la Observatorul Astronomic din Allegheny, in Pennsylvania. In ianuarie 1887, Langley ajunge la Institutul Smithsonian, unde devine secretar adjunct in noiembrie. Aici, impreuna cu echipa sa a construit si testat mai multe modele ale “Aerodrome” dispuse pe barje, avand piste suspendate cu lungimea de 8-10 m (posibil si mai mult). In anul 1891 a creat primul “Aerodrome” plutitor motorizat, fara echipaj uman, dispus pe o barja, antrenat de un motor cu gaz si aer comprimat –un esec, dar prima masina de acest gen relativ reusita, creata tot de catre el in 1892, a fost “Aerodrom Nr.3”. In 1894 era deja gata o varianta mult imbunatatita, “Aerodrom Nr.5” –primul vehicul zburator mai greu decat aerul, intreaga structura pe care acesta era dispus semanand perfect cu o casa, avand la partea superioara o suprastructura inclinata rudimentara, destinata lansarii avionului.

„Aerodrome” -Potomac river 1897

Acesta a si zburat de altfel pe data de 6 mai 1896, planand pe distanta de aproximativ 1000 m la inaltimea de 80-100 m. I-a urmat Nr.6 care a planat cam 5000 m, el fiind lansat cu ajutorul unei catapulte dispuse pe o barja aflata pe raul Potomac, langa Quantico/Virginia, la sud de Washington. In 1898 a atras atentia US Navy care l-a sponsorizat cu 50000 $ pentru a-si continua cercetarile, asta la sugestia secretarului adjunct al Marinei de-atunci, nimeni altul decat viitorul Presedinte al SUA, Theodore Roosevelt.

LANGLEY AERODROME NR.6

Ca urmare a impulsionarii cercetarilor si interesului manifestat de catre US Navy, in data de 7 octombrie 1903, a avut loc prima lansare cu echipaj uman al unui “Aerodrome”, la bordul avionului aflandu-se Charles Mattews Manly, inginer si colaborator apropiat al lui Langley (acesta a mai zburat cu Aerodrome si pe data de 8 decembrie 1903, dar testele au fost un esec, aeronava cazand imediat dupa lansare in Potomac, Manly reusind sa se salveze, dar era cat pe ce sa-si piarda viata).

CHARLES MANLY SI AERODROME

Acest avion era dotat cu un motor de mic dimensiuni creat de catre Manly, numit Manly-Balzer, avand urmatoarele caracteristici: motor radial pe benzina; 5 cilindri; racit cu apa; greutate 62 kg; 52 CP/39 kW/950 rpm. Cu toate acestea, testele au relevat un fapt ingrijorator, structura aeronavei nu rezista solicitarilor la lansare, iar aripile aveau tendinta de a se plia –ceea ce a si determinat esecul aeronavei la bordul careia se afla Manly. Esecurile au atras batjocura presei si a Congresului, intreg programul fiind intr-un final anulat –interesant este insa conceptul, acesta regasindu-se cativa ani mai tarziu in lansarea cu ajutorul catapultei a avioanelor ambarcate si, mai mult decat atat, “Aerodrome” a fost primul vehicul aerian pilotat, aparut inainte de primul zbor al lui Orville si Wilbur Wright (17 decembrie 1903, Kitty Hawk). Si, daca se iau in considerare suprastructurile plutitoare de pe barje, acestea pot fi considerate, dupa unii experti americani, ca fiind primele aerodromuri plutitoare, adica tocmai ceea ce reprezinta portavioanele astazi!

LANSARE AERODROME LANGLEY IN 1903

  Cu toate acestea, primele experimente serioase ale US Navy cu ideea de portavion, au venit in urma unui raport al atasatului aero si naval al SUA din Paris, din anul 1909, in care acesta atragea atentia asupra unui studiu al inventatorului francez, inginerul Clement Ader, publicat in revista “L’Aviation Militaire”, studiu in care acesta descria o nava echipata cu punte plata de pe care puteau decola-ateriza avioane, avand o suprastructura tip insula -unde se afla puntea de comanda -hangar de depozitare al aeronavelor si lifturi de urcare-coborare de/si pe punte a acestora. O descriere detaliata a unui portavion, nava ce va deveni etalon pentru puterea US Navy, nu mult dupa aceea.

 

USS Birmingham in 1910

Ca urmare, US Navy a inceput rapid sa experimenteze cu ideea de avion ambarcat, primul pilot decoland de pe puntea din lemn amenajata deasupra prorei crucisatorului USS BIRMINGHAM/CL-2 (vezi anexa 4) aflat la ancora in Hampton Roads, Virginia, in noiembrie 1910. Acesta a decolat de pe crucisator aterizand in apropiere, la Willoughby Spit, dupa un zbor de doar 5 minute (vezi anexa 5). In data de 18 ianuarie 1911, acelasi Eugene Ely, a aterizat pentru prima oara pe o nava, puntea plata fiind amenajata la pupa crucisatorului USS PENNSYLVANIA/ACR-4 (vezi anexa 6), aflat la ancora in Golful San Francisco, la ora 11.01 minute, avionul fiind “captat” cu ajutorul unui sistem rudimentar format din saci de nisip si franghii prinse de carlige.

Eugene Ely si USS Pennsylvania

Avea sa decoleze de pe puntea USS Pennsylvania la 11.58 minute, intorcandu-se la Selfridge Field, San Francisco. Mai tarziu, in data de 5 noiembrie 1915, locotenent-comandor Henry Croskey Mustin, executa prima decolare prin catapultare de pe USS NORTH CAROLINA/ACR-12 (vezi anexa 7), aflat la ancora in Pensacola Bay, Florida, dupa model patentat de catre Royal Navy, cu un hidroavion GLENN CURTISS AB-2 (vezi anexa 8). Cu toate acestea, primul pilot ce a decolat de pe o nava militara, a fost Charles Samson, Royal Navy, la mansa unui biplan SHORT S-27 (vezi anexa 9), in data de 2 mai 1912, nava numindu-se HMS HIBERNIA/S-27 (vezi anexa 10).

Biplan Short S-27 in 1901

 

S-27 la bordul USS Hibernia

 

 

 CURTISS AB-2 PE CATAPULTA

Actul de nastere al primului portavion al US Navy avea sa vina in data de 11 iulie 1919, cand, prin ceea ce s-a numit “Actul Alocarilor Navale” pe anul fiscal 1920, se stipula transformarea navei USS JUPITER/AC-3, din nava de transport carbuni in nava destinata lansarii si recuperarii avioanelor, adica, mai bine spus, in portavion.

 

USS JUPITER/AC-3, a fost pusa pe cala in data de 18 octombrie 1911 in Mare Island Navy Yard din Vallejo, California, constructia ei fiind sponsorizata de catre Thomas F. Ruhm, fiind lansata la apa in data de 24 august 1912 (vezi anexa 11). A fost prima nava cu propulsie electrica din dotarea US Navy, intrand in paine incepand cu data de 7 aprilie 1913 (sub comanda comandorului Joseph M. Reeves). Aceasta nava a fost prima din dotarea US Navy propulsata de motoare electrice si era destinata transportului de carbune pentru Flota Pacificului, asta pana-n 1914 cand a traversat Canalul Panama, pentru a opera in Oceanul Atlantic. Flota Atlanticului a fost infiintata de catre Theodore Rosevelt in anul 1906, fiind destinata protectiei bazelor navale din Caraibe castigate de SUA in urma razboiului cu Spania. La data de 1 ianuarie 1913, Flota Atlanticului era sub comanda Contraamiralului Hugo Osterhaus, fiind formata din 6 divizii de nave –cuirasate si crucisatoare, o flotila de torpiloare, una de submarine si o una de nave auxiliare (de care apartinea si USS JUPITER/AC-3).

Inainte insa de a vedea componenta Flotei Atlanticului este necesar a ne familiariza cu abrevierile folosite de catre US Navy, deoarece ne vom intalni des cu acestea: BB-Battleship; AC-Armored Cruiser; PC-Protected Cruiser; CC –Converted Cruiser; CR-Cruiser; DB-Dispatch Boat; GB-Gunboat; GBC –Gunboat Composite; GBL-Light-draft Gunboat; M-Monitor; SuS-Supply Ship; SaS-Sailing Ship; ReS-Refrigerator Ship; TB-Tugboat; DD-Torpedo-Boat Destroyer; SS-Submarine Torpedo-Boat):

–Divizia 1, comandata de catre amiralul Bradley A.Fiske, avand in componenta sa urmatoarele nave: USS FLORIDA/BB-30 (nava-amiral), USS DELAWARE/BB-28, USS DAKOTA DE NORD/BB-29;

–Divizia 2, comandata de catre amiralul Nathaniel R.Usher, avand in componenta sa urmatoarele nave: USS VERMONT/BB-20 (nava-amiral), USS LOUISIANA/BB-19, USS MICHIGAN/BB-27, USS NEW HAMPSHIRE/BB-25, USS SOUTH CAROLINA/BB-26;

–Divizia 3, comandata de catre amiralul Cameron Winslow, avand in componenta sa urmatoarele nave: USS VIRGINIA/BB-13 (nava-amiral), USS GEORGIA/BB-15, USS NEW JERSEY/BB-16, USS RHODE ISLAND/BB-17, USS NEBRASKA/BB-14;

–Divizia 4, comandata de catre amiralul Frank F.Fletcher, avand in componenta sa urmatoarele nave: USS MINNESOTA/BB-22 (nava-amiral), USS CONNECTICUT/BB-18, USS OHIO/BB-12, USS IDAHO/BB-24, USS KANSAS/BB-21;

–Divizia 5-6, formata din crucisatoare, avand in componenta sa urmatoarele nave: USS SAINT LOUIS/C-20, USS TENNESSEE/ACR-10, USS WASHINGTON/ACR-11, USS CLEVELAND/C-19, USS DENVER/CL-16, USS DES MOINES/CL-17, USS TACOMA/CL-20;

–Flotila de Torpiloare, comandata de catre capitanul Edward W.Eberle, avand in componenta sa cinci grupuri de nave, dupa cum urmeaza: Grupul 1, comandat de catre locotenentul William T.Halsey Jr. format din navele: USS FLUSSER/DD (nava-amiral), USS LAMSON/DD, USS PRESTON/DD, USS REID/DD, USS SMITH/DD; Grupul 2, comandat de catre locotenent-comandor Clark H.Woodward, format din navele: USS ROE/DD (nava-amiral), USS DRAYTON/DD, USS MC CALL/DD, USS PAULDING/DD, USS TERRY/DD; Grupul 3, comandat de catre locotenent-comandor William L.Littlefield, format din navele: USS HENLEY/DD (nava-amiral), USS PERKINS/DD, USS STERETT/DD, USS WALKE/DD, USS WARRINGTON/DD; USS MAYRANT/DD (nava de rezerva); Grupul 4, comandat de catre locotenent-comandor Franck T.Evans, format din navele: USS MONAGHAN/DD (nava-amiral), USS AMMEN/DD, USS BURROWS/DD, USS PATTERSON/DD, USS TRIPPE/DD; Grupul 5, comandat de catre locotenent-comandor Edwin H.Delany, format din navele: USS JENKINS/DD (nava-amiral), USS BEALE/DD, USS FANNING/DD, USS JARVIS/DD, USS JOUETT/DD;

–Flotila de Submarine, comandata de catre locotenentul Chester W.Nimitz si formata din doua grupuri de nave: Grupul 1, comandat de catre locotenentul Lewis D.Causey, format din urmatoarele nave: CASTINE (nava-baza destinata aprovizionarii si mentenantei submarinelor), SEVERN (nava-baza destinata aprovizionarii si mentenantei submarinelor), C-5/SS-16, C-2/SS-13, C-3/SS-14, C-4/SS-15; Grupul 2, comandat de catre locotenentul Claudius R.Hyatt, format din urmatoarele nave: TONOPAH (nava-baza destinata aprovizionarii si mentenantei submarinelor), E-1/SS-24, E-2/SS-25, D-1/SS-17, D-2/SS-18; D-3/SS-19;

–Flota Auxiliara, formata din urmatoarele nave: CELTIC/SuS, CULOGA/SuS, LEBANON/nava transport munitii, ONTARIO/TB, PANTHER/nava de reparatii, PATAPSCO/TB, PATUXENT/TB, SAN FRANCISCO/nava transport mine marine, SOLACE/nava-spital, SONOMA/TB, YANKTON/yacht convertit. Acestei flote i s-a alaturat din 1914 si USS JUPITER/AC-3. Dupa izbucnirea WW I, nava a realizat transporturi de marfa in Europa, dar a deservit si Forta Expeditionara Americana (vezi anexa 12). Nava avea urmatoarele caracteristici: deplasament 19360 tone; lungime 165 m; latime 20 m; inaltime 8,43 m; echipaj 163 oameni; armament: 4 tunuri de calibrul 100 mm.

  Convertirea navei in portavion, asa cum mentionam mai sus, a fost prevazuta in “Actul Alocarilor Navale” pe anul fiscal 1920 si, drept urmare, ea a fost dusa la Navy Yard Norfolk/Virginia in vederea transformarii, fiind pusa pe doc uscat in data de 12 decembrie 1919 (unele surse mentioneaza luna noiembrie 1919). Transformarea a vizat in principal montarea puntii de decolare si dotarea cu catapulte (acestea fiind dispuse in ambele capete ale puntii de decolare), dar ea a dus la scaderea greutatii navei cu aproape 8000 de tone si cresterea numarului membrilor echipajului la 468 de ofiteri si marinari. Nava, avand un nou look si o noua destinatie, a fost re-botezata in data de 11 aprilie 1920 in USS LANGLEY/CV-1, primul portavion al SUA, intrand in dotarea US Navy incepand din data de 20 martie 1922, prim-comandant, comandor Kenneth Whiting.

 

CV-1 LA PEARL HARBOUR IN 1928

USS LANGLEY/CV-1, a fost un prim pas in dezvoltarea “aerodromurilor plutitoare”, purtand numele unui celebru astronom, fizician si pionier al aeronauticii american, Samuel Pierpont Langley (1834-1906), ea fiind urmata de catre LEXINGTON si SARATOGA, (vezi anexa 13), nava fiind destinata formarii aviatorilor US Navy si dezvoltarii de tactici specifice razboiului aero-naval, avand urmatoarele caracteristici: greutate: standard 12700-12900 tone/complet echipata 13900-14100 tone; lungime 165 m; latime 20 m; lungime pista de decolare 162 m; latime pista de decolare 19,5 m; inaltime 7,30 m; putere instalata 7200 CP/5400 kW; propulsie turbo-electrica GE, 3 cazane, 2 arbori port-elice; viteza maxima 28,7 km/h; autonomie: intre 4000-6500 km, la viteza de 19 km/h; echipaj 468 de oameni; armament: 4 tunuri calibrul 100 mm/50 calibre, 4 tunuri de calibrul 127 mm/51 calibre; 2 catapulte dispuse in ambele capete ale puntii de decolare; cam 36 de avioane ambarcate; un lift destinat urcarii/coborarii avioanelor din/in hangar. Cu toate ca era o noutate in US Navy, nava s-a dovedit a fi prea lenta si greu manevrabila, ceea ce era o mare problema atunci cand se executau exercitii cu alte nave din cadrul Flotei SUA (conform surselor americane, nava atingea cu greu pe o mare normala, viteza de 14 noduri, aproximativ 28 km/h).

 DOUGLAS DT-2 IN HANGARUL CV-1

 

CV-1 IN 1928 SI VOUGHT VE-7

Primele avioane ambarcate pe CV-1 au fost biplane VOUGHT VE-7SF, AEROMARINE -39B si DOUGLAS DT-2, iar prima escadrila operationala pe portavion a fost VFA-2 “FLYING CHIEFS”.

 

AEROMARINE -39B , hidroavion biplan biloc neinarmat, destinat scolarizarii pilotilor US Navy, construit de catre Aeromarine Plane and Motor Company din Keyport, New Jersey, in 150 de exemplare. Prima comanda din partea US Navy catre aceasta companie a venit in anul 1917, 50 de exemplare Model 39A (dotat cu roti) si 150 de exemplare Model 39B (hidroavion) –comanda ce a reprezentat prima mare comanda venita din partea Marinei catre un producator de avioane local, conform specialistilor americani.

AEROMARINE -39B cu flotoare

Pentru US Navy acest biplan si-a castigat un binemeritat loc in istorie, si asta datorita faptului ca pe data de 26 octombrie 1922, locotenent-comandor, Geoffrey De Chevalier (acesta a fost cel de-al 7 pilot brevetat pentru portavion) aflat la mansa unui Aeromarine -39B, a executat prima aterizare pe puntea primului portavion US Navy, USS LANGLEY/CV-1. Trecusera doar 9 zile dupa ce prima decolare de pe puntea de zbor a CV-1 fusese executata cu succes, protagonist fiind un biplan VOUGHT VE-7SF (17 octombrie 1922, locotenent Virgil C.Griffin, portavionul aflandu-se la ancora in raul York, Virginia). Biplanul avea urmatoarele caracteristici: lungime 9,25 m; anvergura 14,32 m; anvergura aripilor 45,89 m/patrati; greutate: gol 880 kg/complet echipat de zbor 1136 kg; motor: Curtiss OXX-6 V cu pistoane, 100 CP/75 kW; viteza maxima 117 km/h/120 km/h la nivelul marii; autonomie 439-440 km; plafon: maxim 2500 m/de serviciu 1500 m; echipaj 2 piloti.

 

 

  VOUGHT VE-7 BLUEBIRD, hidroavion biplan biloc, initial neinarmat, construit pentru USAF de catre Lewis&Vought Corporation din Long Island, New York, in 128 de exemplare intre anii 1918-1928. Ulterior a fost comandat si de catre US Navy si destinat scolarizarii pilotilor, fiind totodata primul biloc biplan destinat acestei misiuni din dotare si primul ce a decolat de pe puntea unui portavion. Primul VE-7 a intrat in dotarea US Navy in anul 1920, dar curand acesta avea sa fie dotat cu o mitraliera Vickers, calibrul 7,62 mm, ce tragea printre palele elicei. Din cele 21 de exemplare comandate de catre Marina doar 4 erau neinarmate si echipate cu flotoare, destinatia lor fiind observarea, dar acestea erau o varianta mult imbunatatita, cu deosebire in ceea ce priveste ranforsarea structurii si sistemul de alimentare cu combustibil, numita VE-9 –restul biplanelor putand fi folosite si ca avioane de vanatoare. Dealtfel, US Navy a avut mai multe variante, precum: VE-9, aparut in 1921, avand viteza crescuta la 192 km/h, putand ridica la maxim 5740 m. Se pare ca US Navy a avut 19 exemplare din acest tip; VE-9H, aparut in 1927, hidroavion de observatie neinarmat avand modificari majore la ampenaj, ceea ce-l facea mai stabil pe timpul catapultarii sau amerizarii. VE-7 a echipat primele escadrile de vanatoare ale US Navy, VF-1/2.

 

  DOUGLAS DT-2, (DT-Douglas Torpedo) a fost primul bombardier-torpilor din dotarea unui portavion US Navy. Hidroavion biplan biloc armat, construit pentru US Navy si US Marine Corps de catre Douglas Aircraft Company in 90 de exemplare, intre anii 1921-1929. A fost primul contract obtinut de catre aceasta firma cu Marina SUA ce a avut doar 18 pagini, fiind incheiat in data de 1 aprilie 1921 (vezi anexa 14).

Motor Libert L-12

Aeronava avea urmatoarele performante: lungime 11,8 m; anvergura 15,80 m; anvergura aripilor 65,70 m/patrati; inaltime 4,60 m; greutate: gol 1695 kg/complet echipat de zbor 2950 kg; motor: Liberty L-12, V-12 racit cu apa, cu piston, 450 CP/336 kW, 1649 cm/cubi, 27 litri; viteza maxima 161-163 km/h/; rata de urcare 1,75 m/s –in 14,5 minute ajungea la 1524 m inaltime; autonomie 472 km; echipaj 2 piloti; plafon maxim 2375 m; armament: o mitraliera Browning, model 1919, calibrul 7,62 mm (greutate 14 kg; lungime1346 mm; lungimea tevii 610 mm; rata de foc 400-600 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 850 m/s; raza maxima de actiune 1400 m)/o torpila de maxim 832 kg.

Torpila Mark 7 lansata de un DT-2

  Lansarea torpilelor era o operatiune delicata, acestea fiind predispuse la esec daca avionul nu zbura in linie dreapta si la mai mult de 32 m de suprafata marii, viteza trebuind mentinuta la cel mult 100 km/h (unii experti considera ca lansarea ideala a torpilelor se facea de la mai putin de 25 m altitudine si la o viteza de 90 km/h). Torpilele ce puteau fi utilizate de catre DT-2 erau urmatoarele:

-Bliss-Leavitt 18’’Mark 7, de fabricatie autohtona, posibil sub licenta britanica, intrand in dotarea US Navy din anul 1912 (posibil 240 de exemplare), avand urmatoarele caracteristici: calibrul 450 mm; lungime 5,18 m; diametrul 18 cm; greutate 720 kg; greutate ogiva 93 kg TNT; viteza maxima de aproximativ 64 km/h; autonomie 3650 m;

-Bliss-Leavitt 18’’Mark 7 Type D, de fabricatie autohtona, intrand in dotarea US Navy din anul 1917, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 450 mm; lungime 3,04 m; diametrul 18 cm; greutate 470 kg; greutate ogiva 90 kg TNT; viteza maxima de aproximativ 70 km/h; autonomie 1830 m. Existau mai multe variante ale acestei torpile, precum: Mod 5A -incarcatura exploziva de 148 kg de TNT sau Torpex, avand viteza maxima undeva la 70 km/h si autonomia de 3200-3500 m, greutate 738 kg, lungime 5,18 m/Mod 2A –care se pare ca avea 5200 m autonomie si viteza de 60 km/h/Mod 1A -680-700 kg greutate, lungime 5,18 m, greutate ogiva 93 kg TNT, autonomie 3000 m, viteza de aproximativ 62 km/h.

Cert este faptul ca US Navy a lansat pentru prima data in istoria sa o torpila de pe un avion in mai 1920, folosindu-se dupa toate probabilitatile doua torpile Mark 7 Mod 1A, dintre care una a fost avariata fiind lansata de la 9 m, dar cealalta a reprezentat un succes total, fiind lansata de la 18 m inaltime. Prima misiune de antrenament al unor avioane torpiloare ale US Navy impotriva unei tinte in miscare (USS ARKANSAS/BB-33) a avut loc in data de 22 septembrie 1922, protagoniste fiind 18 biplane DT-2 atacul durand 25 de minute.

 

Avioanele s-au apropiat de nava din ambele borduri lansandu-si torpilele Mark 7 fara incarcatura exploziva, de la o distanta cuprinsa intre 450-900 m –dintre cele 17 torpile lansate, doar 8 au atins tinta, celelalte pierzandu-se in mare, cel putin una scufundandu-se ca un pietroi dupa largare (pana in anul 1924 torpilele fusesera revizuite, lansarile reusite facandu-se acum de la 10 m inaltime, fiind vorba despre aeronave DOUGLAS DT-2). A demonstrat insa conducerii US Navy utilitatea dezvoltarii Aviatiei Navale si implicit, a portavioanelor. Aparitia Aviatiei ambarcate si ulterior, a rachetelor anti-nava, avea sa duca intr-un final la disparitia marilor nave de lupta, regii marilor pana atunci, cuirasatele si crucisatoarele…

  USS LANGLEY/CV-1 nu era lipsit de aparare, ea fiind dotata cu mai multe tunuri, dupa cum urmeaza:

–4’’/50 calibre Mark 9 -4 asemenea guri de foc, avand urmatoarele performante: calibrul 100 mm; in serviciu intre anii 1914-1945; greutate 2470 kg; lungime 5,25 m; lungimea tevii 5 m; elevatie cuprinsa intre 15◦-20◦; rata de foc 8-9 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 880 m/s; raza maxima de actiune 14560 m, la elevatie maxima; greutatea incarcaturii de azvarlire 15 kg; greutate obuz 6,6 kg; teava tunului rezista la maxim 500 de trageri dupa care trebuia inlocuita.

–5’’/51 calibre -4 asemenea guri de foc, avand urmatoarele performante: calibrul 127 mm; in serviciu intre anii 1907-1945; greutate 5000 kg; lungime 6,63 m; lungimea tevii 5,18 m; elevatie cuprinsa intre +15◦/+20◦; rata de foc 8-10 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 960 m/s; raza maxima de actiune 15000 m, la elevatie maxima; greutatea incarcaturii de azvarlire 11/23 kg; greutate obuz 22,7/24,9 kg; servanti 7; teava tunului rezista la maxim 900 de trageri dupa care trebuia inlocuita.

USS LANGLEY LA NAS PENSACOLA -1923

Interesant este faptul ca nava n-a sfarsit ca portavion ci ca nava baza de transport hidroavioane. Aparusera deja portavioane mult mai rapide si mai moderne, iar lentul CV-1 nu mai facea fata noilor solicitari. Ca urmare, in data de 25 octombrie 1937 a fost pusa din nou pe cala in Mare Island Navy Yard din Vallejo, California, pentru a fi reparata capital si transformata in nava port-hidroavion. Conversia navei a fost gata in data de 26 februarie 1937, fiind rebotezata AV-3, pe data de 11 aprilie acelasi an. A fost alocata Flotei Pacificului ajungand la Manila pe data de 24 septembrie 1939, dupa ce slujise anterior in Flota Atlanticului (2 ianuarie 1939-7 octombrie 1939). La intrarea SUA in razboi, nava era ancorata in portul Cavite din Filipine, de unde a plecat spre Indiile Olandeze de Est datorita avansului rapid al japonezilor. A ajuns intr-un final in portul Darwin/Australia, in data de 1 ianuarie 1942, devenind parte a Fortelor Navale americane-britanice-olandeze-australiene (ABDACOM), sustinand RAAF/Royal Australian Air Force in misiunile anti-submarin, executand patrulari cu plecare din portul Darwin. Sfarsitul era insa aproape!

USS LANGLEY -VEDERE DIN SPATE

In luna februarie 1942 nava a plecat din portul Fremantle/Australia cu un transport de 32 de avioane de vanatoare P-40 WARHAWK (vezi anexa 15) in directia Tjilatjap/Cilacap, Java. N-avea s-ajunga niciodata acolo deoarece in  ziua de 27 februarie 1942, la doar 5 zile de la plecarea in mars, la ora 11.40 cand mai avea vreo 121 km pana la destinatie, a fost atacata de 9 avioane japoneze, Aichi D3A1 “Val” (unele surse mentioneaza si doua bombardiere Mitsubishi G4M ce-ar fi participat la atac).

A incasat la cel de-al treilea atac al avioanelor “Val” 5 bombe, ce i-au produs avarii grave, nemaiputand fi guvernata, 16 marinari pierzandu-si viata. Ca urmare a avariilor grave si a faptului ca nava se inclina periculos, basca incendiile ce se extindeau, la ora 13.32 s-a dat ordinul de abandonare a acesteia (vezi anexa 16). Avea sa fie scufundata, nu mult dupa aceea, de catre navele de escorta, acestea tragand 9 obuze de 100 mm si 2 torpile.

 

Episodul XXIV – Partea I: Capacitatile nucleare franceze

 

WW

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.history.navy.mil/photos/sh-usn/…/cv1.ht..

www.navsource.org/archives/02/01.htm‎

www.militaryfactory.com/…/detail.asp?…USS–L…

www.aviastar.org › … › USA › Vought‎

www.navweaps.com/…/WTUS_PreWWII.htm‎

www.flyingmachines.org/lang.html‎

 

ANEXE

[1] la origine nava civila transformata in anul 1861 in canoniera, rechizitionata de catre unionisti, 110 tone, construita in anul 1853 la Coxsakie, New York. A ramas in serviciul US Navy pana in anul 1867, cand a fost dezarmata si vanduta unui utilizator civil. A mai navigat sub numele de “Alice”, ca nava comerciala, pana in anul 1873 cand a disparut din registrele navale

[2] corpul de aerostieri, cum vor fi cunoscuti mai tarziu. Interesant este faptul c-au fost desfiintati in anul 1863, posibil datorita faptului ca Lowe ar fi incercat sa pacaleasca bugetul Armatei. Cert este faptul ca sudistii s-au prins cum stau lucrurile si-au apelat la inselaciune –executau lucrari genistice in locuri ce n-aveau nicio importanta strategica, faceau deplasari de trupe aiurea, ceea ce i-a facut pe observatorii nordisti din baloane sa traga concluzii gresite, cu consecinte grave din punct de vedere strategic

[3] si confederatii au utilizat baloane de observatie dar se pare ca acestea erau rare –este insa cunoscut faptul c-au apelat si ei la binomul barja-balon, aceasta numindu-se CSS Teaser. Mai mult decat atat, nu dispuneau de trupe si personal specializat in numar suficient. Oricum, capacitatea industriala a Nordului, armamentul si echipamentul superior, productia de serie mare, reteaua caii ferate si telegraful, mult superioare celor din Sud –a carui economie se baza strict pe plantatiile de bumbac si exploatarea sclavilor negrii–avea sa aduca castig de cauza unionistilor

[4] avea urmatoarele caracteristici: pus pe cala la Santierul Naval Fore River din Quincy/Massachusetts in data de 14 august 1905/lansat la apa 29 mai 1907/in uzul US Navy din 11 aprilie 1908/scos la pensie 1 decembrie 1923/casat 13 mai 1930; crucisator clasa „Chester”; greutate 3750/3810 tone; lungime 129 m; inaltime totala 14,4 m; inaltime coca 5,2 m; viteza maxima 45,4 km/h; echipai 359 oameni; armament: 2 tunuri calibrul 127 mm/6 tunuri calibrul 76 mm/2 tuburi lans-torpile de calibrul 530 mm

[5] pilotul se numea Eugene Ely, avea 24 de ani si era civil. A decolat cu un avion Curtiss, dupa un rulaj de doar 50 m. Glenn Curtiss avea urmatoarele caracteristici: biplan; un pilot; lungime 8,92 m; anvergura 11,66 m; inaltime 2,39 m; greutate: gol 318 kg/cu incarcatura maxima 590 kg; motor Curtiss E-4, 40/50 CP/30/37 kW, 4 cilindrii in linie, racit cu apa, greutate 114 kg; viteza maxima 80 km/h; autonomie 2,5 ore

[6] nava avea urmatoarele caracteristici: pus pe cala in data de 7 august 1901/lansat la apa 22 august 1903/in uzul US Navy din 9 martie 1905/scos la pensie 10 iulie 1931/casat 21 decembrie 1931; crucisator clasa „Pennsylvania”; greutate 13900 tone; lungime 153,6 m; inaltime totala 21,18 m; inaltime coca 7,95 m; viteza maxima 40,7 km/h; echipai 829 oameni; armament: 4 tunuri calibrul 203 mm/14 tunuri calibrul 152 mm/18 tunuri calibrul 76 mm/2 tuburi lans-torpile de calibrul 460 mm; blindaj cuprins intre 102-152 mm

[7] nava avea urmatoarele caracteristici: pus pe cala in data de 21 martie 1905 la Newport News Shipbuilding and Drydock Company/lansat la apa 6 octombrie 1906/in uzul US Navy din 7 mai 1908/scos la pensie 18 februarie  1921/casat 29 septembrie 1930; crucisator clasa „Tennesse”; greutate 14500/14700 tone; lungime 153,77 m; inaltime totala 22,20 m; inaltime coca 7,60 m; viteza maxima 41 km/h; echipai 859 oameni; armament: 4 tunuri calibrul 250 mm/16 tunuri calibrul 150 mm/22 tunuri calibrul 76 mm/4 tuburi lans-torpile de calibrul 530 mm; blindaj cuprins intre 76-230 mm

[8] a fost realizat de catre firma Curtiss Aeroplane and Motor Company din Buffalo, New York, fiind creat de catre Glenn Hammond Curtiss, avand urmatoarele caracteristici: primul zbor 12 ianuarie 1912; exemplare construite 150; anvergura 13,75 m; lungime 8,47 m; inaltime 3,42 m; greutate: gol 844 kg/la incarcatura maxima 1116 kg; motor Curtiss OXX-3 V-8, 100 CP/75 kW; viteza maxima 111 km/h; autonomie 1370 km/5,30 ore; plafon de serviciu 1370 m; rata de urcare 1,2 m/s (in 10 minute ajungea la 700 m altitudine); echipaj 2; s-a aflat si in dotarea Marinei Imperiale ruse si a celei italiene

[9] era realizat de catre firma Short Brothers dupa biplanul francez „Farman”, si avea urmatoarele caracteristici: lungime 12,83 m; anvergura 14,15 m; anvergura aripilor 48 m/patrati; greutate: gol 499 kg/la incarcatura maxima 699 kg; motor Gnome 7 Omega, 7 cilindri, 8 litri, racit cu aer, benzina, 50 CP/37 kW; viteza maxima 77 km/h; primul zbor in anul 1910

[10] nava avea urmatoarele caracteristici: pusa pe cala in Devonport Dockyard pe data de 6 ianuarie 1904/lansat la apa 17 iunie 1905/in uzul Royal Navy din 2 ianuarie 1907/scos la pensie in octombrie 1917/casat noiembrie 1921; crucisator clasa „King Edward VII”; greutate 16350/17500 tone; lungime 138,28 m; inaltime totala 24 m; inaltime coca 8,15 m; viteza maxima 34 km/h; putere instalata 18000 CP/13 MW; echipai 777 oameni; autonomie: 3704 km la viteza de 34 km/h/9760 km la viteza de croaziera de 18,5 km/h; armament: 4 tunuri calibrul 304 mm/4 tunuri calibrul 233 mm/10 tunuri calibrul 152 mm/14 tunuri calibrul 76 mm/5 tuburi lans-torpile de calibrul 450 mm/2 mitraliere Maxim; blindaj cuprins intre 25-356 mm), aflandu-se in mars cu viteza de 19 km/h (englezii au fost primii care experimentasera si chiar pusesera in practica ideea avioanelor lansate prin catapultare de pe puntea unor nave comerciale, cu un oarecare succes in lupta anti-submarin, dar numarul avioanelor ce puteau fi ambarcate era extrem de mic. Dealtfel, Royal Navy va avea, inaintea americanilor, primul portavion functional numit HMS ARK ROYAL, lansat in 1914 (nava avea urmatoarele caracteristici: pus pe cala in data de 7 noiembrie 1913 la Blyth  Shipbuilding Company din Northumberland/lansat la apa 5 septembrie 1914/in uzul Royal Navy din 10 decembrie 1914/scos la pensie in februarie  1944/vandut unei firme din Panama pe data de 18 octombrie 1946/casat in octombrie 1950; nava destinata operarii si transportarii hidroavioanelor; greutate 7190/7570 tone; lungime 111,60 m; inaltime totala 15,50 m; inaltime coca 5,7 m; viteza maxima 20 km/h; autonomie 5610 km la viteza de 19 km/h; echipai 180 oameni; armament: 4 tunuri calibrul 76 mm/2 mitraliere/8 hidroavioane ambarcate si doua catapulte de lansare a acestora. Interesant este faptul ca prima nava de acest gen a apartinut francezilor, ea numindu-se „La Foudre” si a intrat in uzul Marinei in anul 1911), acesta servind in campania din Dardanele si in WW I. Mai mult decat atat, primul atac aerian venit de pe mare a apartinut tot britanicilor, acesta avand loc pe data de 19 iulie 1918, cand sapte aparate Sopwith Camel lansate de pe HMS FURIOUS, au atacat cu bombe de 50 kg –doua de fiecare avion -baza Zeppelinelor germane de la Tondern (baza era functionala din martie 1915 si a avut initial doua mari hangare destinate adapostirii dirijabilelor, acestea avand 165 m lungime, 29 m inaltime si 37 m latime. Primul dirijabil de tip PARSEVAL PL-25 a sosit aici in data de 23 martie 1915 si avea urmatoarele caracteristici: lungime 112,3 m; diametrul 16,40 m; volumul gazului inmagazinat 14000 m/cubi; motor 2 Maybach C-X de 154 CP fiecare; viteza maxima 76 km/h; armament o mitraliera. Acest dirijabil a ramas la Tonder timp de 8 luni dupa care a fost inlocuit cu L-7: lungime 158 m; diametrul 15 m; volumul gazului inmagazinat 24300 m/cubi; motor 3 Maybach C-X de 210 CP fiecare/630 CP in total; altitudine operationala 2000 m; autonomie undeva la 2200 km; viteza maxima 52 km/h; greutate la incarcatura maxima de aproximativ 18 tone –putea lua la bord cam 8,4 tone incarcatura; armament 1/2 mitraliere. Ulterior, germanii au adus la baza Tonder si 5 avioane de vanatoare ALBATROS D III in vederea apararii dirijabilelor, avand urmatoarele performante: echipaj un pilot; lungime 7,33 m; anvergura 9 m; inaltime 2,90 m; anvergura aripilor 23,6 m/patrati; greutate: gol 695 kg/complet incarcat 955 kg; motor Mercedes D IIIa pe benzina, 6 cilindri, racit cu apa, 170 CP/127 kW/1400 rpm –la nivelul marii/204 CP/152,12 kW/1600 rpm –la altitudine maxima, lungime 1,65 m, inaltime 1,07 m, latime 49 cm, greutate 310 kg; viteza maxima 175 km/h la nivelul marii; autonomie 480 km; plafon de serviciu 5500 m; rata de urcare 4,5 m/s; armament: 2 mitraliere calibrul 7,92 mm, LMG 08/15 –lungime 1,17 m, lungimea tevii 72 cm, rata de foc 450-500 proiectile/minut, viteza initiala a proiectilului 900 m/s, raza maxima de actiune 3500 m, dar in luptele aeriene aceasta era de 2000 m; greutate de aproximativ 35-40 kg, mitraliera fiind racita cu apa. Baza de la Tonder avea cam 600 de soldati). Nava n-avea posibilitatea recuperarii aeronavelor si, drept urmare, doua s-au prabusit in mare, pilotii fiind recuperate, restul avioanelor ajungand in Danemarca, stat neutru pe-atunci. Ulterior, o solutie ad-hoc adoptata in lipsa navelor mari dotate cu punte de zbor, a fost cea a avioanele ambarcate ce erau lansate prin catapultare de la bordul navelor, acestea fiind in marea lor majoritate dotate cu flotoare, ele amerizand in apropierea navelor-baza, fiind ridicate la bord cu ajutorul macaralelor –solutie ce se va mentine si-n WW II, chiar si dupa aceea).

[11] la asezarea chilei navei JUPITER a participat si presedintele SUA de-atunci, William H.Taft. Interesant este faptul ca nava a avut trei fratiori sau surioare, dupa cum considera fiecare, pe nume: CYCLOPS/AC-4 –disparuta fara urme in celebrul Triunghi al Bermudelor in martie 1918; PROTEUS/AC-9 –disparuta si ea in Triunghi, in noiembrie 1941; NEREUS/AC-10–disparuta si aceasta in Triunghi, in decembrie 1941

[12] a ajuns la Norfolk in data de 6 aprilie 1917 de unde a facut doua voiaje spre Franta -iunie 1917 si noiembrie 1918. In iunie 1917, nava a transportat in Anglia primul detasament al US Air Force, format din 7 ofiteri si 122 trupa, sub comanda locotenent-comandor, Kenneth Whiting. In 23 ianuarie 1919 nava a plecat spre Brest/Franta, de unde a adus acasa militarii americani din Europa)

[13] pe data de 1 iulie 1922, Congresul SUA a hotarat transformarea crucisatoarelor Lexington si Saratoga, neterminate datorita sfarsitului WW I, in portavioane, conform intelegerilor stipulate in Tratatul de la Washington -12 noiembrie 1921, sub auspiciile Ligii Natiunilor si la cererea presedintelui Warren G.Harding. Acest Tratat stipula limite stricte in ceea ce priveste tonajul si gurile de foc ale marilor nave de razboi, vizate fiind marile puteri ale vremii, SUA, Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia. Este foarte probabil, daca nu sigur, ca SUA sa fi fost ingrijorata inca de pe-atunci de cresterea puterii navale a Japoniei, putere pe care aveau s-o cunoasca 20 de ani mai tarziu. Oricum, Tratatul prevedea dreptul fiecareia dintre cele 5 natiuni sa construiasca nave ce nu trebuiau sa depaseasca urmatoarele tonaje: SUA –nave de lupta maxim 525000 tone, portavioane 135000 tone; Marea Britanie – nave de lupta maxim 525000 tone, portavioane 135000 tone; Japonia – nave de lupta maxim 315000 tone, portavioane 81000 tone; Franta – nave de lupta maxim 175000 tone, portavioane 60000 tone; Italia -nave de lupta maxim 175000 tone, portavioane 60000 tone. Cu toate acestea, USS LANGLEY/SARATOGA/LEXINGTON erau portavioane realizate prin transformare, deci, cu alte cuvinte, nu fusesera proiectate inca de la inceput cu aceasta destinatie). Primul portavion 100% original, inca de pe planseta destinat transportului si operarii de pe mare a avioanelor ambarcate, a fost USS RANGER/CV-4, a carei chila a fost pusa la Newport New Shipbuilding and Drydock Company pe data de 26 septembrie 1931. A fost lansata la apa in data de 25 februarie 1933, intrand in uzul US Navy pe data de 4 iunie 1934, sub comanda capitanului Arthur L.Bristol

[14] Nr.53305/01.04.1921. N-a fost o pacaleala de 1 Aprilie, dovedindu-se un succes notabil care va defini misiunile ulterioare ale Flotei de Portavioane a Marinei SUA, perfect valabile si-n ziua de astazi. Forta ce impune respect oriunde si oricui, forta pe care multi o admira, putini si-o permit, dar pe care, cu certitudine, multi bezmetici mai mari sau mai mici din lumea asta o urasc si se tem de ea). Biplanul s-a aflat si-n dotarea altor forte navale, precum cele din Norvegia (8 exemplare dintre care 7 construite local sub licenta de catre Marine Flyvebatfabrik. 4 erau inca in uz la data invaziei germane, fara a participa la lupte) si Peru (4 exemplare dotate cu motoare Wright-Typhoon V-12, 650 CP/523 kW

[15] monoloc, fabricat Curtiss-Wright Corporation, primul zbor 14 octombrie 1938, 13738 exemplare fabricate, viteza maxima 555/609 km/h, plafon maxim 13106 m, autonomie 386 km, greutate: gol 2636 kg/la incarcatura maxima 3424 kg, lungime 9,66 m, inaltime 3,75 m, anvergura 11,37 m, armament: 6 mitraliere Browning de calibrul 12,7 mm/o bomba de 54 kg, motor Allison V-1710-81 V-12/1360 CP, rata de urcare 653 m/minut

[16] marinarii au fost recuperati de USS PECOS, insa multi dintre marinarii de pe AV-3 aveau sa piara mai tarziu, atunci cand USS PECOS s-a scufundat in drum spre Australia. Cand n-ai noroc, nu ai, bietii nenorociti. Au sarit exact din lac in put! In aceeasi zi, odata cu ei, au pierit si 31 din cei 33 de piloti de pe AV-3 salvati de catre USS EDSALL, cand aceasta nava s-a scufundat in urma atacului japonez

 

 

 

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor:Jeepuri semi-senilate, VW Kubelwagen & Jeep WillysEnciclopedia Armelor- Formidabilul! >>