In februarie 1952, au inceput negocierile pentru tratatul CDE (Comunitatea Defensiva Europeana), in cadrul careia Jean Monnet (unul dintre responsabilii refacerii economiei franceze dupa razboi si cel care a creat in 1951 “Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului” ce cuprindea: Franta, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg –comunitate cunoscuta si sub denumirea de “Cei 6”) a propus crearea unei Armate Europene in cadrul comunitatii defensive europene. Comunitatea, in virtutea intensificarii “razboiului rece” a inceput sa dea o importanta tot mai mare Germaniei occidentale in ceea ce priveste contributia la apararea Europei de Vest.
Insusi cancelarul vest-german, Konrad Adenauer, a reusit sa-i convinga pe ministrii de externe ai Aliatilor, sa nu impuna masuri discriminatorii Germaniei Federale. Si asta, spre nemultumirea Frantei care inca de atunci visa sa-si reia statutul de mare putere europeana, pe care il avusese inainte de 1940, in conditiile in care reconcilierea franco-vest-germana facuse un mare pas inainte prin “Planul Schuman” conceput de catre…Jean Monnet!
Drept urmare, restrictiile asupra viitoarelor activitati nucleare vest-germane (sa nu uitam ca Germania nazista avusese un program nuclear, si vom vedea asta in cursul acestui articol), sau limitat la mentinerea unei productii de maxim 500 de grame de plutoniu pe an –limitare ce ulterior s-a raspandit asupra tuturor celor sase parteneri. Ca Franta n-a respectat aceasta limitare, este o alta poveste!
In concret, intelegerea suna cam asa: tara care dorea sa depaseasca aceasta limita de productie, trebuia sa obtina autorizatia organului de conducere al CDE, si in principiu o obtinea automat, dar numai pentru scopuri civile. Insa, textile si prevederile tratatului erau departe de a fi clare si juristii nu puteau sa cada de acord in interpretarea tratatului si a protocoalelor aditionale. Si asta spre “marele necaz” al Frantei, fiindca iata ce spunea secretarul general, ambasadorul Parodi: “Intai am legat de maini Germania Federala, pe urma, in numele egalitatii, ne-am legat pe noi, care apoi ne-am creat singuri dureri de cap incercand san e dezlegam!”. Dreptate n-avea insa, fiindca ministerele franceze ale apararii si afacerilor externe, participante la negocierile pentru CDE, nu au consultat niciodata CEA (Comisariatul pentru Energia Atomica) si nici nu l-au informat ca toate sau o parte din clauzele propuse de proprii lor experti pentru mentinerea abstinentei nucleare a Germaniei de Vest, ar putea fi aplicate programului atomic al Frantei, mizand pe principiul ca “cel ce nu vede si nu stie, traieste o mie de ani in pace”.
Si au procedat bine, fiindca cel putin virtual, aplicarea tratatului ar fi impiedicat Franta sa aiba un program nuclear militar, deoarece ar fi avut nevoie de acordul tuturor partenerilor, chestiune pe care francezii nici nu vroiau sa o ia in calcul. De altfel, proiectul apararii comune a si cazut, nefiind acceptat tocmai de catre…Franta!
In continuare, este necesar sa facem o paranteza, pentru a vedea de ce Franta s-a opus cu inversunare ca Germania sa-si continue programul nuclear, dar si pentru a vedea unde s-a situat aceasta din urma cu cercetarile in acest domeniu, atat inainte de razboi, dar mai ales in timpul acestuia.
Interesant este faptul ca programul nuclear german, a fost orientat initial spre obtinerea de energie nucleara, luand o turnura militara mai ales dupa atacarea URSS, cand germanii au avut in vedere posibilitatea de a izola uraniu-235 pentru a face un exploziv. Au considerat insa aceasta intreprindere prea dificila si au abandonat idea, dar exista surse care spun ca lucrurile n-au stat asa, ei reusind a fabrica si testa, cu putin timp inainte de sfarsitul razboiului, o bomba radiologica. Iata ce se vehiculeaza in acest sens, desi parerile specialistilor sunt pro si contra unei asemenea reusite din partea germanilor. Potrivit surselor militare sovietice, dar si occidentale, cercetatorii nazisti ar fi testat arme nucleare in ultimele luni ale celui de-al doilea razboi mondial, fiind la doar cateva luni distanta de obtinerea unei operationale transportabila de catre faimoasa racheta V-2 (bombardiere capabile de asa ceva n-aveau si nici superioritate aeriana. Aveau insa proiecte interesante si futuriste!), ceea ce este greu de crezut insa! Cert este faptul ca germanii au avut un reactor atomic lângaBerlin, care a functionat insa putin timp (probabil câteva zile ori câteva luni), ce se pare ca a fost capturat de catre americani in 1945.
Iata ce ne spune Rainer Karlsch in lucrarea sa, „Bomba lui Hitler”: “Am reusit sa dovedesc faptul ca nazistii au efectuat teste nucleare in Turingia si in largul Marii Baltice.” In aceasta carte, autorul, istoric german, sustine ca savantii lui Hitler reusisera sa creeze o arma nucleara de putere mica, mult inferioara celor de la Hiroshimasi Nagasaki, create si lansate de catre americani. Dupa spusele sale, germanii au desfasurat ultimul lor test nuclear pe 3 martie 1945 in Turingia, distrugand totul pe o zona de câtiva kilometri patrati si ucigând sute de prizonieri de razboi (in marea lor majoritate se pare ca erau rusi), dar si detinuti din lagarele de concentrare. Cu toate acestea, ei s-ar fi aflat inca departe de obtinerea unei arme functionale ce putea fi montata in ogiva unei V-2, existand probleme la sistemul de detonare si nu numai. Aceasta afirmatie a autorului cartii este cel putin bizara: „Nu s-a auzit absolut nimic despre acest subiect pâna in prezent deoarece un numar foarte restrâns de oameni de stiinta a fost la curent cu el si documentele privitoare la bomba atomica germana au fost confiscate de Aliati. Le-am putut gasi in arhivele britanice, americane si rusesti”. Sic!
Interesant este faptul ca istoricul german aduce in sprijinul afirmatiilor sale, o nota informativa scrisa de un spion sovietic si adresata „tovarasului Stalin, personal”, unde acesta vorbeste despre „doua explozii uriase care s-au auzit in noaptea de 3 martie”. Mai departe, autorul german, citeaza mai multi martori care au vorbit despre asa-zisa aparitie, in noaptea de 3 martie, a unei lumini extrem de puternice ce a transformat doar cateva secunde, noaptea in zi si urmata de o rafala puternica de vânt, iscata din senin. Autorul sugereaza ca acesti martorii, ar fi fost interogati prin anii ’60, de catre politia secreta din RDG, temuta STASI; carora le-ar fi declarat ca in zilele ce au urmat exploziilor, ar fi avut dureri de cap, scurgeri de sânge din nas si ameteli. Karlsch sustine dealtfel, ca a facut masuratori radiologice in zona presupuselor explozii, depistand urme de izotopi radioactivi. Care o fi adevarul, nu stim cu siguranta, dar eu am urmarit pe canalul TV History, un documentar legat de presupusa arma nucleara germana si rezultatele testelor cu aceasta, pe care vi-l recomand, fiind deosebit de interesant si incitant totodata! Posibil ca germanii sa fi fost mai avansati in cercetarea nucleara decat s-a crezut? Greu de crezut, dar sa revenim la cercetarile nucleare germane, despre care exista date certe!
Germanii, cel putin pentru inceput, si-au concentrat eforturile in realizarea “masinii cu uraniu”, bazata pe reactia in lant controlata, pe care credeau ca ar putea-o folosi intr-un motor generator de electricitate. Credeau, de asemenea eronat, ca aceasta “masina” ar putea fi folosita ca exploziv daca reactia ar fi accelerata. Se pare ca nu stiau inca nimic despre formarea plutoniului! Pare, fiindca cele descrise mai sus, lasa a se intelege cu totul altceva.
Astfel, germanii au conchis ca o bomba atomica veritabila nu ar putea fi confectionata in cativa ani, nici macar de catre Aliati, ceea ce era o grava eroare, benefica din fericire pentru cursul razboiului! Ce ar fi fost dacaGermanianazista obtinea prima bomba atomica, nici nu vrem sa ne gandim; nici macar la modul “ce-ar fi fost daca…”! Cercetatorii germani au urmat aceeasi linie ca francezii, ale caror lucrari le erau cunoscute inca din 1940.
Astfel, pentru “masina” lor, s-au orientat spre un sistem bazat pe uraniu si apa grea. Apa grea, era furnizata de uzina norvegiana Norsk Hydro ce a fost distrusa de Aliati in doua randuri: prima data de catre un comando britanic format din militari norvegieni refugiati in Anglia, iar a doua oara de un bombardament aerian britanic (dupa ce fusese repusa in functiune de catre germani, dar la o capacitate de productie mult diminuata in urma primului raid). Intr-un final, germanii n-au mai avut posibilitatea de a o repune in functiune si ca urmare productia a fost abandonata pana la sfarsitul razboiului.
Cu toate acestea, efortul imens al Germaniei de a reconstrui uzina in urma primului raid, cel de comando, a convins Aliatii ca inamicul dadea o mare importanta programului nuclear –cel putin, asa credeau! Chiar si germanii aveau informatii –putine, este adevarat- in legatura cu eforturile americane de obtinere a bombei atomice (sovieticii, stiau chiar totul!), dar nu le-au luat in serios, fiind convinsi de faptul ca o bomba nu se poate face la repezeala (ei se gandeau la un termen de cel putin 7-10 ani, in conditiile in care ai tot ce-ti trebuie!). Sau inselat insa amarnic cu privire la capacitatile si potentialul Americii, asa cum dealtfel au facut-o si japonezii! Faptul ca au gandit ca daca “ei” nu pot, atunci nici “ceilalti” nu-s in stare, a fost benefic pentru soarta razboiului. Mandrie germana, orgoliu, prostie ori dezinformare (daca ne gandim la cele spuse de catre istoricul german, Rainer Karlsch), nu stim cu certitudine! Si mai ciudat este faptul ca germanii credeau ca prin cercetarea nucleara, americanii incearca sa-si asigure avantaje comerciale pentru perioada postbelica; concluzie la care ajunsesera serviciile de informatii germane –total eronat, fiindca SUA urmareau de fapt puterea militara si scurtarea razboiului. Ne intrebam, cum oare au putut germanii sa creada o asemenea bazaconie; cum oare au putut serviciile lor de informatii sa faca o asemenea greseala? Sa fi fost acestea dezinformate sau analistii lor au gresit? Posibil! Cert este doar faptul ca americanii si-au intensificat eforturile in ceea ce priveste inarmarea nucleara, iarGermaniaa continuat doar sa “cocheteze” cu aceasta idee. Fiindca abia in 1945, cand in sfarsit au patruns pe teritoriul acestui stat, Aliatii au avut dovada finala ca, contrar tuturor temerilor, germanii erau cu cativa ani in urma lor si ca nu atinsesera macar stadiul primei reactii in lant, realizata in SUA la sfarsitul anului 1942.
Pe de alta parte, germanii dadusera rachetelor V-1 si V-2 o prioritate pe care n-au considerat-o necesara pentru uraniu. Rachetele balistice intercontinentale si rachetele de croaziera sunt rezultate directe ale activitatii si realizarilor germane in domeniu. Ca Germania a fost cu mult inaintea Aliatilor in domeniul rachetisticii (sa nu uitam ca V-1 “bomba zburatoare” lovea la 250 km, iar V-2 la 320 km si urca la o inaltime de 88 km! Absolut impresionant, ceea ce a facut ca atat SUA cat si URSS sa o “copieze” dupa razboi) nici nu mai incape vorba! Ca savantii si inginerii germani au contribuit involuntar la armele atomice si vectorii purtatori de astazi, prin asigurarea unui mijloc de transport (racheta) ce le face teoretic, greu de combatut, nu-i nici o indoiala! Sa revenim insa, la perioada postbelica si Franta, mai bine spus pe data de 23 octombrie 1954.
La aceasta data au fost incheiate la Paris o serie de acorduri, cunoscute sub denumirea de “Acordurile de laParis”. Aceste acorduri au pus bazele Uniunii Europei Occidentale (UEO), care cuprindea pe “Cei 6” si Marea Britanie, largindu-se tratatul de la Bruxelles din 1948, care grupa aceleasi tari, cu exceptia Germaniei occidentale si Italiei. Cancelarul german Adenauer, a carui tara isi recastigase libertatea de actiune in domeniul atomic civil (sub control strict insa), a fost convins sa promita oficial si solemn ca Germania occidentala se va abtine de la producerea oricarei arme nucleare pe teritoriul ei. Adenauer, intr-o scrisoare adresata UEO, defineste armele atomice intr-un mod foarte riguros, incluzand orice substanta existenta sau produsa pentru astfel de arme. Plutoniul si uraniul imbogatit cu mai mult de 2,1% (uraniul 235) fiind vizate de aceeasi definitie, asa ca productia lor a fost interzisa in Germania, desi in scrisoare exista o fraza contradictorie care stipuleaza, printre altele, ca produsele folosite numai in scopuri civile trebuie excluse din aceasta definitie. Interesant este faptul ca cel care a obtinut renuntarea Germaniei la o eventuala inarmare nucleara, a fost nimeni altul decat Mendes France, care considera totusi ca nu putea fi mentinuta mai mult de 15 ani. Prea destul ca Franta sa-si recapete statutul de mare putere europeana (la care visa) si…atomica!
Opinia lui Mendes France a fost confirmata cativa ani mai tarziu in ceea ce priveste “materialele interzise”, pentru ca, in 1970, Republica Federala Germania a pus in functiune o mica uzina de extractie a plutoniului si s-a alaturat Marii Britanii si Olandei intr-un proiect ce viza producerea de uraniu imbogatit. Franta totusi nu s-a “plans”, fiindca deja obtinuse tot ceea ce-si dorise –statutul si arma nucleara! Ea este astazi, unica putere europeana continentala ce detine arme nucleare, iar Germania cu siguranta, daca si-ar dori asta, ar putea la randul sau sa produca asemenea arme, desi este semnatara a “Tratatului de Neproliferare” din iunie 1968.
WW
Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol.
