Nave celebre – Episodul 7: Fregate americane – Partea I

Din punctul meu de vedere, flota navală a Statelor Unite ale Americii reprezintă unul din mijloacele diplomatice prin care guvernul american îşi face cunoscut punctul de vedere pe glob. O forţă fără egal, necontestată de niciun alt stat, cu excepția poate a Chinei.

Nici un alt stat de pe Terra nu are în dotare la fel de multe portavioane, nave amfibii, crucişătoare, distrugătoare şi toată suita de nave auxiliare necesare operării unei astfel de flote. Ca flotă de suprafaţă, SUA nu are în acest moment nici un contracandidat, nici măcar un „challenger”, ca să folosesc un termen din box.

oliver-hazard-perry-fregata

Cu toate acestea, ceea ce-i lipseşte în acest moment flotei SUA este un tip de navă extrem de răspândit în flotele lumii şi anume, o fregată. O fregată de talia celor de clasă „Oliver Hazard Perry” aş adăuga eu…

Mărturisesc sincer că sunt unul din fanii înrăiţi ai fregatelor „Perry”, o adevărată fregată multirol, care prin capabilităţile sale se apropie mai mult de un distrugător decât de o fregată. 71 de nave au fost construite dintr-un total de 71 planificate ceea ce demonstrează capabilităţile şi eficienţa design-ului FFG7.

Lansator Mk 13 cu o racheta Harpoon pe sine

Lansator Mk 13 cu o racheta Harpoon pe sine

Din punct de vedere al armamentului, nava a fost construită în jurul lansatorului de rachete tip Mk13 capabil să lanseze rachete anti-aeriene tip Standard SM-1MR şi rachete anti-navă tip Harpoon, tot armamentul de la bord fiind gestionat de sistemul de control al focului de tip Mk92 FCS, o versiune US Navy a Thales Nederland Signaal WM-25 FCS a cărui licenţă a fost achiziţionată de americani. Sistemul de control al focului Mk92 desemna ţintele utilizând atât radarele de căutare aeriană/suprafaţă cât şi propriile sale capacităţi radar, integrând şi informaţiile primite de la ceilalţi senzori ai navei, fiind, cel puţin în stadiu incipient, ceea ce ne place să denumim astăzi drept un Combat Management System („CMS”).

mk-13-missile-launcher-002

Mk 13 in pozitia de incarcare

Sistemul Mk13 era, şi încă mai este, capabil să lanseze o rachetă Standard la fiecare 10 secunde şi o rachetă Harpoon la fiecare 22 de secunde având la dispoziţie 40 de rachete Standard şi Harpoon dispuse într-o magazie rotativă compusă din două „inele”, unul exterior cu 24 de rachete şi unul interior cu 16 rachete.

mk-13-missile-launcher-004

RIM-66 Standard Missile SM-1MR

Acest sistem a început să fie înlăturat de pe navele US Navy din 2003, o dată cu retragerea rachetei SM1 din serviciul activ, fiind înlocuit cu o platformă pe care era amplasat un tun naval. Cu toţii ştim însă ca acest sistem este încă activ pe multe alte fregate FFG7, în special pe cele transmise prin Excess Defense Articles (EDA) către aliaţii SUA, din care opt în Turcia, cel mai mare utilizator non SUA, dar şi, spre exemplu, pe cele două fregate/distrugătoare AAW franceze de clasă „Cassard”.

mk13_mod4_nicholas_ffg47

Racheta SM 2

Cu ocazia întâlnirii ISMUG (International Standard Missile Users Group) din 2012, US Navy a anunţat că suportul pentru SM-1 va înceta în 2020, propunând utilizatorilor sistemului Mk13 actualizarea şi modernizarea acestuia pentru a putea utiliza rachete Standard SM-2 Block IIIA. În opinia Raytheon, modificările aduse lansatorului Mk13 vor fi minore, nu vor necesita înlocuirea radarelor de control al focului însă vor necesita ajustări ale CMS-ului datorită capabilităţilor superioare ale SM-2.

Sistemul de luptă anti-submarin AN/SQQ-89 (CV)2 integra un sonar Raytheon SQS-56 montat în carena navei şi un sonar tractat tip Gould SQR-19. Sistemul integra şi oferea operatorilor şi datele transmise de sonarul şi senzorii elicopterului asigurând detecţia, clasificarea, desemnarea şi ţintirea submarinelor.

us_navy_040626-n-5319a-006_an_anti-submarine_warfare_asw_mk-50_torpedo_is_launched_from_guided_missile_destroyer_uss_bulkeley_ddg_84

Mark 50 Advanced Lightweight Torpedo

Principalele arme anti-submarin erau torpilele, în două lansatoare triple Mk32 ce puteau utiliza în luptă torpilele Mk46 mod 5 şi Mk50 produse de Alliant Techsystems (ATK), prima fiind o torpilă „uşoară”, focos de 44 kg, rază de 11 km şi o viteză de 40 de noduri, cea de-a doua având un focos de 45 kg, raza de 15 km şi o viteză de 50 de noduri.

 

După cum spuneam mai sus, în opinia mea, navele clasei „Perry” au fost all-rounder-ul (să mi se scuze romgleza) perfect, capabile să lupte cu succes în mediul anti-aerian (AAW), anti-navă (ASuW), anti-submarin (ASW) fiind, de exemplu, cel puţin până la dotarea clasei „Spruance” cu sistemul Mk41 VLS în anii 1990, aparent la fel de capabile ca acestea, deşi „Spruance” erau clasificate ca distrugătoare.

Din punct de vedere al arhitecturii navale, FFG 7 au fost produse în două variante de lungime, cele denumite „short-hull” (Flight I) având o lungime de 136 de metri şi cele denumite „long-hull” (Flight III) având o lungime de 138 de metri, diferenţa dintre cele două privind dimensiunile elicopterului ambarcat, navele Flight III putând opera mult mai capabilul SH-60 Seahawk LAMPS III spre deosebire de cele scurte care puteau opera doar elicopterele de tip SH-2 Seasprite LAMPS I.

old-newperrycomp

FFG 7 – „short-hull” (Flight I)

Navele clasei „Perry” putea opera două elicoptere LAMPS III, fiind prevăzute cu două hangare şi o punte de zbor de 410 m2 cu un singur loc de aterizare şi un sistem de recuperare şi asigurare a elicopterelor (RAST: recovery assist securing and traversing). Elicopterele SH-60 au capabilităţi „all-weather” pentru lupta împotriva submarinelor şi a navelor de suprafaţă, dar pot executa şi misiuni de suport al flotei, aprovizionare, SAR sau evacuare medicală.

ffg-60-rodney-m-davis-long-hull-perry

FFG-60 Rodney M.Davis – „long hull”

 

„Perry” au fost a două clasă de nave din marina SUA, după distrugătoarele clasei „Spruance”, care au trecut la propulsia cu turbine cu gaz fiind propulsate de două turbine „General Electric LM2500-30” capabile să genereze 31 MW şi două APU (in l. romana – Unităţi de propulsie auxiliare) capabile să genereze 260 KW, asigurând navelor clasei o viteză de peste 29 de noduri şi o autonomie de 4.500 de mile marine la viteza de 20 de noduri. Navele erau echipate cu sisteme auxiliare (e.g. bow-thruster) de natură a facilita manevrele în spaţii restrânse sau manevrele de acostare în porturi, limitând dependenţa de remorchere.

Sistemele de propulsie erau automatizate putând fi controlate şi monitorizate dintr-un sală de control separată de sala maşinilor şi, în premieră pentru marina SUA, motoarele puteau fi controlate direct de pe puntea de comandă care putea stabili astfel direct viteza navei.

O altă caracteristică a acestei clase de nave a fost suprastructura construită din aluminiu, ceea ce a generat la un moment dat probleme structurale, demnă de menţionat fiind fisura de 12 metri a suprastructurii lui USS „Duncan”, înainte ca aceste probleme să fie remediate.

 

Destinaţia primară a navelor a fost aceea de luptă AAW şi ASW, capabile să acţioneze în escorta navelor amfibii sau comerciale în medii de luptă moderate ca intensitate, într-un potenţial război cu URSS şi ţările Pactului de la Varşovia. Navele au fost însă folosite şi în escorta port-avioanelor, a navelor amfibii şi a grupurilor acestora, dar şi ca escortă pentru navele comerciale. Până la urmă, actualizarea lor repetată de-a lungul timpului a tot adăugat noi şi noi capabilităţi acestor fregate.

51 de FFG7 au fost construite pentru US Navy, prima, USS „Oliver Hazard Perry”, intrând în serviciu în 1977, ultima, USS „Simpson”, fiind scoasă din serviciu în 29 Septembrie 2015. Unele nave ale clasei au avut un serviciu îndelungat, de peste 30 de ani, altele au fost scoase din serviciu după numai 14 ani.

Câteva din navele clasei sunt disponibile pentru a fi transmise aliaţilor, cel mai probabil prin EDA, toate având în jur de 30 de ani de la data lansării, cum este cazul fostei USS „Simpson” şi al fostei USS „Rodney M. Davis”, cele mai „noi” dintre ele.

 

Nu voi vorbi astăzi despre USS „Stark”, as fi a „n”-şpea persoană care şi-ar da cu părerea despre un subiect pe seama căruia au curs râuri de cerneală. Voi vorbi însă puţin despre „Operaţiunea Praying Mantis” pe care eu o consider ca fiind una din puţinele bătălii navale ale zilelor noastre purtate între adversari apropiaţi tehnologic. Şi, aş mai adăuga, unul dintre primele angajamente navale în care s-au folosit rachetele pe scară largă.

prayingmantis

„Operaţiunea Praying Mantis” a fost declanşată de SUA, în timpul războiului dintre Iran şi Irak, ca urmare a minării de către Iran a apelor Golfului Persic cu consecinţa directă a avarierii semnificative a unei nave americane.

 

Astfel, în data de 14 aprilie 1988, USS „Samuel B. Roberts”, o fregată de clasă „Perry”, a lovit o mină în timp ce îndeplinea o misiune de escortă a unor petroliere. Explozia minei a rupt coca navei, cu consecinţa creării unei găuri de apă de aproximativ cinci metri. Echipajul, prin echipele de combatere a avariilor, a reuşit să controleze incendiul şi găurile de apă, salvând astfel nava. Remarcabil, dar nici un membru al echipajului nu a fost pierdut cu această ocazie iar nava a ajuns în Dubai, remorcată, în data de 16 aprilie.

Cercetările ulterioare au condus US Navy la concluzia că minele erau iraniene, fiind decisă o acţiune militară de represalii împotriva Iranului.

Două fregate de clasă „Perry” au participat în această operaţiune: FFG-56 USS „Simpson” care a făcut parte din Surface Action Group Charlie şi FFG-24 USS „Jack Williams” care a făcut parte din Surface Action Group Delta. La acţiune a mai participat şi Surface Action Group Bravo precum şi aviaţia îmbarcată pe CVN-65 USS Enterprise.

Ostilităţile au fost declanşate în 18 Aprilie 1988, la patru zile de la avarierea lui USS „Samuel B. Roberts”, de Surface Action Group Bravo, aflat sub comanda lui USS „Merrill”. SAG Bravo a fost desemnat să atace platforma de foraj petrolier iraniană Sassan. La 8 dimineaţa, ajuns în zona platformei, USS „Merrill” somează pe ocupanţii platformei spunându-le să o abandoneze. După ce aşteaptă 20 de minute, navele grupării americane deschid focul împotriva platformei. Militarii aflaţi pe platformă ripostează cu tunurile ZU-23 din dotare. După un schimb intens de focuri, urmat de un scurt armistiţiu pentru ca o parte din ocupanţii acesteia să o evacueze, tunurile ZU-23 sunt neutralizate şi un detaşament de puşcaşi marini urcă la bordul platformei.

images

Corpul principal al platformei petroliere iraniene Saasan in flacari

După evacuarea singurului supravieţuitor, a unor arme uşoare şi a unor materiale conţinând informaţii clasificate, puşcaşii marini plantează explozibili în punctele cheie şi, după ce părăsesc platforma, îi detonează. După distrugerea platformei Sassan, SAG Bravo este redirecţionat spre nord către platforma petrolieră Rakhsh cu care urma să implementeze aceeaşi procedură. Pe când SAG Bravo se îndrepta spre noul obiectiv, două F4 iraniene încearcă un atac asupra SAG-ului dar rup contactul în momentul în care USS „Lynde Mc Cormick” le „fixează” cu radarele sale. Distrugătorul american nu trage încercând să mai dezamorseze situaţia.

Între timp SAG Charlie desfăşura operaţiuni similare cu platforma petrolieră Sirri pe care un grup Navy SEAL urma să o ocupe şi să o distrugă. Nu a mai fost nevoie, platforma fiind grav avariată de focul artileriei navale americane.

Fregata iraniana IS Sahand F 74, inainte si dupa atacul american

Ostilităţile iau amploare pe măsură ce Iranul începe să dea replica, „Joshan”, o vedetă rapidă, atacând navele SAG Charlie. Crucişătorul USS „Wainwright” somează pe „Joshan” să oprească motoarele şi să abandoneze nava întrucât urma să fie scufundată. „Joshan” lansează atunci o rachetă Harpoon care este combătută cu ajutorul contramăsurilor de la bordul navelor americane. Este momentul în care USS „Simpson” intră în scenă lansând într-o succesiune rapidă nu mai puţin de patru rachete Standard urmată de o a cincea rachetă Standard lansată de pe USS „Wainwright”. Toate rachetele îşi ating ţinta transformând suprastructurile lui „Joshan” într-o torţă fumegândă. Cum nava iraniană refuză să se scufunde, USS „Bagley” lansează la rândul ei o rachetă Harpoon care însă ratează ţinta.

Bătălia este finalizată „old fashion way”, USS „Simpson”, USS „Bagley” şi USS „Wainwright” folosindu-şi artileria navală ambarcată ca să scufunde pe „Joshan”. Cum două F4 iraniene orbitau la circa 48 de km de locul bătăliei, USS „Wainwright” decide să le îndepărteze ceea ce se şi întâmplă după ce sunt lansate două Standard cu rază extinsă. Una dintre ele avariază serios unul dintre cele două F4, dar nu-l distruge. Evident, avioanele iraniene se retrag.

 

Situaţia continuă să degenereze pe măsură ce o nouă navă iraniană, fregata „Sahand”, atacă navele americane ce formau SAG Delta. „Sahand” este reperată de două A-6E care făceau siguranţă aeriană pentru distrugătorul USS „Joseph Strauss”. „Sahand” atacă cu rachete AA avioanele americane care ripostează imediat lansând două Harpoon şi patru bombe Skipper ghidate laser către fregata iraniană, urmate aproape imediat de încă o rachetă Harpoon lansată de USS „Joseph Strauss”. Aproape, sau chiar toate rachetele/bombele americane înregistrează lovituri directe cauzând avarii impresionante pe „Sahand”, care este cuprinsă de flăcări de la prova la pupa. În momentul în care incendiul, scăpat de sub control, ajunge la una dintre magaziile cu muniţii, „Sahand” explodează şi se scufundă.

Deşi erau în mod evident depăşiţi de situaţie, iranienii nu renunţă şi trimit în luptă fregata „Sabalan” care atacă cu o rachetă AA un grup de A-6E din VA-95. Acestea ripostează cu bombe Mark 82 ghidate laser, avariind nava iraniană care este cuprinsă de flăcări. Nava va fi remorcată, fiind în final reparată şi re-introdusă în serviciul activ.

Racheta Silkworm si fregata USS Gary 

Iranienii nu se lasă şi atacă SAG Delta în strâmtoarea Hormuz cu rachete Silkworm, şi pe USS „Gary”, aflat în Golful Persic. Niciuna din rachete nu-şi atinge ţinta datorită manevrelor evazive şi contramăsurilor utilizate de navele atacate. Este probabil ca una dintre rachete să fi fost doborâtă de tunul de 76 mm al lui USS „Gary”. Americanii nu ripostează încercând să dezamorseze situaţia. Care, în final, se dezamorsează, dar într-un mod nu prea fericit pentru iranieni care pierd două nave.

 

Câteva gânduri… Este unul dintre cele mai intense angajamente navale americane de după cel de-al Doilea Război Mondial şi încă unul în care au fost utilizate pe scară largă rachetele. Este de remarcat versatilitatea sistemului Mk13 şi a rachetei Standard SM1 care i-au permis lui USS „Simpson” să riposteze rapid şi cu precizie împotriva unei ţinte manevriere – vedeta rapidă iraniană. Versatilitatea rachetei Standard şi capacitatea ei de a fi folosită atât anti-aerian cât şi anti-navă sunt impresionante (vă mai amintiţi? Câte una la fiecare 10 secunde…). Cu toate acestea, încărcătura de luptă mai mică decât a unei rachete Harpoon, o face mai puţin eficientă împotriva ţintelor navale. Dar care Harpoon a dat greş cel puţin o dată, pe de altă parte…

S-ar părea că nu tot ce zboară şi loveşte, aviz amatorilor de atacuri cu rachete care distrug într-o clipită orice obiect plutitor.

Contramăsurile par însă să-şi fi arătat eficienţa în mai multe situaţii ceea ce arată că racheta anti-navă/anti-aeriană este susceptibilă a fi păcălită. Pe de altă parte, lupta s-a dat cu armament american şi dintr-o parte şi din cealaltă parte.

Este interesant şi faptul că americanii au ajuns să termine una dintre navele iraniene folosind clasicul tun… Acum imaginaţi-vă ce capabilităţi pot avea tunurile de 155 mm ale lui „Zumwalt”.

 

Revenind la fregatele noastre, putem constata că, pe lângă calităţile certe demonstrate în luptă, aceste nave aveau şi capacitatea de a îndeplini cerinţele specifice unei nave lider, la bordul lui USS „Jack Williams” aflându-se comandantul SAG Delta, deşi „Jack Williams” era singura fregată din grupare, celelalte două fiind clasificate ca distrugătoare.

După umila mea părere, iranienii nu s-au ridicat la înălţimea forţelor americane, atacând oareşcum haotic, ţinte vădit superioare din toate punctele de vedere. Aviaţia iraniană a fost de asemenea temătoare, mult prea temătoare.

US Navy a încheiat retragerea din serviciu a acestor nave fără a le desemna un înlocuitor. LCS-urile, aşa cum le spune şi denumirea, sunt un soi de corvete denumite de americani „Littoral Combat Ship”. De ce or evita americanii denumirea de corvetă numai ei ştiu.

Chiar dacă US Navy nu mai operează în prezent nave de clasă „Perry”, acestea sunt încă în serviciul multor alte ţări, unele fiind deja modernizate să folosească Standard SM2 şi ESSM. O flotă semnificativă de nave de clasă „Perry” este operată de Turcia, care a întreprins ample măsuri de modernizare a acestor nave, dezvoltând local cu ajutorul Raytheon un nou CMS pentru aceste nave, CMS probabil capabil să tragă şi Standard SM2 şi ESSM, fiind în plan montarea unui VLS Mk41.

Unele dintre unităţile clasei sunt conservate în vederea unor potenţiale vânzări ulterioare. N-am nici cea mai vagă idee despre starea lor şi, deşi ar părea o bună soluţie stop-gap pentru noi, cred ca a venit momentul să ne uităm la platforme noi. Arhitectura navală evoluează, la fel şi instalaţiile şi mijloacele de propulsie ale navelor.

Revenind la programul LCS, aproape la fel de controversat ca programul JSF, pot să-i zică americanii cum vor, tot o corvetă rămâne, fie că vorbim de „Freedom” fie că vorbim de „Independence”.

„Freedom” este o construcţie clasică, în oţel, mono-cocă în timp ce „Independence” arată mai mult ca o pasăre klingoniană de pradă, fiind un trimaran. Păcat că nu are şi puterea de foc a sus numitei păsări klingoniene.

lcs-02-01

USS Independence

Navele sunt concepute să acţioneze şi să manevreze în zone litorale, cu adâncimi mici ale fundului. Navele din ambele clase pot accesa zone cu ape mici pescajul la deplasament maxim fiind de aproximativ 3,5 metri. Viteza maximă va fi de aproximativ 50 de noduri. La viteza maximă navele au o autonomie de 1.500 de mile marine, autonomie care creşte la 4.300 de mile marine în cazul navigaţiei cu o viteză economică de 20 de noduri.

Extrem de manevrabile şi de rapide (pentru nişte nave, se înţelege) mulţumită sistemului de propulsie cu jet, navele se bazează pe un concept modular, având ca armament permanent, de bază, tunul de 57 mm şi sistemul anti-rachetă Sea RAM dar şi posibilitatea de a ambarca module de luptă de suprafaţă, anti-submarin sau de dragare mine. Pe scurt, nava nu va fi capabilă niciodată să poarte lupta în acelaşi timp în mai mult de un mediu marin, cu posibilităţi de apărare limitată în celelalte medii marine.

Tunul de 57 de mm este comun ambelor tipuri de LCS şi este produs de BAE Systems Land and Armaments fiind capabil să tragă 220 de proiectile pe minut la o distanţă maximă de 14 km.

Trimaranul celor de la General Dynamics are o lungime de 127,8 metri, o lăţime de 28,4 metri şi un deplasament de 2.637 de tone, designul său având la bază un feribot civil proiectat de Austal.

Un alt element comun ambelor proiecte este sistemul anti-rachetă dezvoltat de Raytheon, Sea RAM care combină senzorii sistemului Phalanx 1B dar înlocuieşte tunul de 20 de mm cu 11 rachete.

„Freedom”, designul celor de la Lockheed Martin, are la bază o combinaţie între proiectul comercial de 1.000 de tone – Destrier al celor de la Fincantieri care deţine recordul de viteză transatlantic şi clasa Jupiter de 3.000 de tone. Nava are o lungime de 115,5 metri şi o lăţime de 13,1 metri, un deplasament de 3.500 de tone, viteza maximă fiind de 45 de noduri mulţumită unui sistem de propulsie ce combină turbine cu gaz cu motoare diesel şi utilizează jeturi de apă dezvoltate de Rolls-Royce.

Ambele tipuri sunt prevăzute cu hangar şi helipad şi sunt capabile sa opereze elicoptere MH-60R/S şi drone pe o mare de forţa 5, ceea ce înseamnă vânturi de 27 de noduri şi valuri având o înălţime de 2 până la 3,5 metri.

Navele au capacitatea de realimentare cu combustibil şi alimente pe mare având la bord provizii pentru 21 de zile.

Conform proiectului, modulele pentru misiuni (modulul de dragaj, modulul de luptă anti-submarin şi modulul de luptă de suprafaţă) vor putea fi schimbate la bordul navelor într-un interval de 24 de ore fiind integrate în containere standard, care, după montarea lor la bordul navelor sunt conectate la sistemul energetic, de comandă şi control al navei. Fiecare modul conţine echipamente specifice fiecărui mediu de luptă, nava beneficiind şi de serviciile dronelor, aeriene, navale sau submersibile.

 

Modulele nu sunt operaţionale încă…

 

Va urma

 

Nicolae

 

„If you don’t stop, I’m going to sink you!” – Capt. James Chandler, USS „Wainwright”, Operation Praying Mantis

 

 

Bibliografie:

http://www.naval-technology.com/projects/oliver-hazard/

http://www.navyrecognition.com/index.php/west-european-navies-vessels-ships-equipment/french-navy-marine-nationale-vessels-ships-equipment/french-navy-marine-nationale-frigates-and-destroyers/549-cassard-class-guided-missile-destroyers-ddg-type-f70-aa-anti-aircraft-frigate-aaw-fregate-antiaerienne-cassard-d614-jean-bart-d615-rim-66e-sm-1mr-block-vi-smart-s-mk2-marine-nationale-french-navy-dcns-datasheet-pictures-photos-video-specifications.html

https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Praying_Mantis

http://www.naval-technology.com/projects/littoral/

http://edition.cnn.com/2015/09/29/politics/uss-simpson-decommissioned-warship/

42 de comentarii:

  1. Ai o parte la articol si cu versiunile construite sub licenta de alte state, cum ar fi spaniola Santa Maria, cu asemanari si deosebiri intre acestea si cele americane?

    • Clasa Santa Maria, produsa in 6 exemplare dupa 90 e de vanzare, spaniolii urmand sa o inlocuiasca cu clasa F-105, o versiune modernizata a clasei F-100 Alvaro de Bazan (un fel de Bath II sau Mk. II).

    • Nu, articolul se va referi doar la Perry-urile din US Navy. Si australienii au avut Perry, de exemplu. In mare parte ele au fost la fel la inceput, ulterior au aparut actualizari si modificari ale navelor de natura a le deosebi de cele ale US Navy.
      Daca nu ma inseala memoria, australienii le-au modifcat la SM2 si le-au montat Mk41 pentru ESSM, probabil si cu ample modificari ale CMS-urilor.
      Turcii vor proceda probabil intr-o maniera asemanatoare.

      • Felicitari pt articol! este super interesant. intrebarea mea este : nu ar putea US Navy sa dea o fregata ca aceasta clasa Hazard Perry lui FNRo, bineinteles full dotata si modernizata, long hull? nu ca cele 2 frigate britanice Type 22 pe care le-a cumparat Armata romana…chele. asa ca suntem noi cel mai iubit aliat al SUA la Marea Neagra.

  2. Foarte frumos articolul Mi-ar placea daca ar fi posibil sa faci un fel de serie cu bataliile celebre sau relevante de dupa ww2 gen falkland, pig’s bay etc nu vietnam sau ceva mare ci doarlupte mai reduse ca intensitate

    • Extraordinare articole! Atata informatie in domeniul militar cred ca nici la Academie (militara) nu au! Si pentru noi e moca, si tradusa si cu note de subsol! Eu va multumesc!

    • boieru, Cosmin, va multumesc! 🙂
      Seria „Nave celebre” se apropie de final, din pacate sau nu, nu stiu exact parerea voastra! 🙂
      Fie ca v-a placut sau nu, scopul ei principal a fost sa popularizeze marina, navele, navigatia, istoria navala s.a.m.d.
      Cu bataliile e mai complicat, mult mai mult de studiat, de plasat in contextul geo-politic etc asa ca nu stiu ce sa zic…
      Va fi o serie noua si, in acest context poate facem ceva si cu bataliile. 🙂

  3. Ar fi de amintit polonezii cu doua fregate Oliver Hazard Perry.Nu stiu daca au facut o afacere mai buna ca noi,navele ” graviteaza” in jurul lansatorului Mk13,posibilitatile de modernizare fiind limitate.

    • I-am mentionat doar pe turci pen’ca ei au cea mai mare flota de Perry, modernizata mult mai mult decat OHP-urile polonezilor.
      Despre Mk13 poti vedea in articol ca poate fi actualizat sa traga SM2, printre cele mai bune rachete AA occidentala din prezent…
      OHP-urile au fost mult mai „multirol” decat Type 22-urile britanice, cu capacitati de lupta AA reale, nu self-defense (point defense) ca Type 22.
      Insa, spre deosebire de turci sau de australieni, polonezii nu cred ca au investit mare lucru in ale lor, a doua fregata fiind mai mult canibalizata pentru piese.

      • Ai dreptate,fata de type22,OHP au fost de la inceput gandite pentru a fi multirol.Cand am spus ca posibilitatile de modernizare sunt limitate,ma refeream la faptul ca depinzi doar de americani,dar daca stau mai bine sa ma gandesc poate nu-i chiar un lucru asa rau ……
        Din cate stiu,OHP-urile se vand fara sistemul Mk13,singura exceptie fiind navele vandute Poloniei.Apropos,nu stiam ca una din ele este canibalizata pentru piese!
        Felicitari pentru articol,asteptam continuarea.

        • FMS Sales 2014 Navy Poland FFG-7 SHIP AND ELECTRONIC SPARE PARTS Service Authorized to Supply EDA 19/08/2014 $2,081,507.15

          Au luat de la americani piese de schimb prin EDA si vor moderniza doar una din cele doua nave (cred ca am anticipat treaba cu canibalizarea datorita faptului ca nu vor moderniza decat una sau am citit mai demult pe undeva, nu mai stiu unde). Modernizarea nu va fi la nivelul celor turcesti sau australiene.
          Mai multe informatii poti gasi aici: http://www.defenseindustrydaily.com/poland-to-extend-improve-its-ffg-7-frigates-07020/
          De americani cam depindem oricum…

  4. Doua comentarii:
    1. Un stil placut de a scrie, o foarte buna cunoastere a limbii romane. Un articol periat bine de catre autor, ceea ce demonstreaza respectul autorului fata de cititor.
    2. Conflictul naval dintre americani si iranieni: in 1988, iranienii sufereau inca datorita dezorganizarii ce a urmat debarcarii sahului si pierderii unui numar insemnat de experti, in toate domeniile. Rezultatul acelor confruntari era previzibil, inclusiv datorita acestui fapt.
    Relativ la informatii…pentru mine acestea sunt SF.

    • 1. Respectul autorului pentru cititor = respectul autorului fata de sine insusi 🙂
      2. Orice batalie, fie ea chiar si izolata, trebuie pusa in context. Contextul necesita intotdeauna o abordare pluri-disciplinara, care imi depaseste puterile si, mai ales, timpul limitat de care dispun pentru a scrie aceste articole.
      Cum am zis mai sus, scopul articolelor din aceasta serie este sa popularizeze navele si navigatia. Sper ca la sfarsitul seriei informatiile sa nu mai fie SF pentru nimeni… 🙂

  5. Uimitoare inconstienta cu care iranienii au mentinut atacul asupra navelor americane desi era clar ca nici nu stiu ce fac, nici nu au cu ce…
    Poate si noi ar trebui sa luam aminte la diferentele de tehnologie de la MN.

    • Explicatia lui RD pare plauzibila in acest context. Funny este ca iranienii aveau armament american la greu (F4, Harpoon), deci echipament modern la acea data, intr-o epoca in care digitalizarea nu aparuse si, cred eu, era ceva mai greu pentru americani sa-si contracareze propriul armament decat le-ar fi probabil acum.
      Inca o data, se demostreaza ca armamentul modern si lantul de comanda slab pregatit nu fac deloc casa buna, consecinta fiind, din pacate, moartea unor oameni. Evident nu a celor din lantul de comanda, de la varful lui mai precis…
      Pentru ca in cadrul acelei operatiuni au murit destul de multi iranieni.
      Mutandu-ne la Marea Neagra, mi se pare aberant sa te mai bazezi pe armamentul primit de la fostul prieten, actualul inamic.
      Oricum, si americanii au mobilizat o forta impresionanta, cu o putere de foc foarte mare, plus acoperire aeriana, rezultatul era previzibil chiar si cu o strategie iraniana de raspuns mai bine pusa la punct.
      Mai mult decat atat, avand in vedere prevederile Conventiei de la Montreaux, aliatilor le este mult mai greu sa ne ajute pe mare decat sa o faca din aer sau de pe uscat. Marina a fost arma cea mai neglijata de Statul major si, inca nu se vad semne semnificative de imbunatatire.
      Iar turcii… ei bine, turcii au devenit ai naibii de imprevizibili. Si, din pacate, sunt singurii de la Marea Neagra care pot face fata rusilor. Iar daca soparla polonezilor cu Mistralurile egiptene e adevarata, lucrurile stau mult, mult, mult mai prost pentru noi…
      Si in al Doilea Mondial, flota noastra a dus greul in Marea Neagra cand am luptat alaturi de nemti. Care nemti, pe langa lipsurile lor, si de-ar fi vrut n-ar fi putut sa mute nave grele (distrugatoare de exemplu) in Marea Neagra.

      • Yap, „e” de bagat la cap din ispravile altor. Pt mine situatia noastra de la MN e din colectia „fiori pe sira spinarii”.
        Revenind la episodul iraniano-american este de remarcat promtitudinea si atitudinea foarte clara a americanilor, parca imi este dor de zilele alea.
        Fara negocieri, fara Consiliul de Securitate: pac! pac! si gata.

        • PS Nu cred o iota referitor la vanzarea Mistralurilor catre Rusia, ar fi una dintre cele mai mari surprize – in domeniul militar – pt mine!
          PPS Ma alatur si eu baietilor in a spune ca seria ta de articole este una de o o calitate cu totul deosebita si daca ne gandim ca totul a plecat de la canoniera Stihi, biata de ea, biata de noi…

        • Nu va exista niciun Consiliu de Securitate in momentul in care liniile comerciale internationale sunt amenintate: va fi doar: pac! pac! si gata 🙂
          Cel mai bun exemplu de pac-pac este cel recent cu rebelii houthi si nava UAE. Au trimis 2 Arleigh Burke in zona, le-au testat sistemele de aparare si dupa ce s-au mai dumirit nitel: pac! pac! pac! Au aruncat securile.
          Nici macar iranienii nu au comentat, nici rusii, nici chinezii, nimeni! De ce? Pentru ca nimeni nu vrea sa-si vada petrolierul in flacari pentru un exaltat cu gandul la cele o mie de fecioare.
          Vezi si Marea Chinei, de ceva vreme nu mai vazusem 2 CSG actionand impreuna.
          Iranienii tot ameninta ca inchid stramtoarea dar nu-i vad atat de prosti sa o si faca…
          Atunci, cu razboiul dintre Iran si Irak au acordat pavilion american unor petroliere kuweitiene si si-au trimis navele in zona sa le escorteze. Altfel nu s-au prea amestecat in pocneala dintre Iran si Irak (asta-i impresia mea), doar cand navele le-au fost amenintate/lovite.

  6. Frumos articolul, mai ales ca este vorba despre o clasa de nave pe care o admir foarte mult. De ce naiba nu am luat 2-3 din acestea in locul copailor englezesti T22 nu stiu… Un plus si pentru claritatea articolului (fara divagari excesive a.i. sa se piarda scopul).

    • O intrebare buna, ideea – cand au fost cumparate T 22-urile – a fost, presupun doar, sa avem doua nave dedicate vanatorii de submarine, iar aici T 22 exceleaza, adevarat ( ca la radio Erevan) ca: T 22 este o nava pentru vanatoare de submarine, dar in largul oceanului nu in MN si impotriva sub-urilor nucleare nu ale astora clasice.
      Si noua ne-ar fi trebuit niste nave mai multirol, iar pt submarine bune ar fi fost niscai corvete mai mici, mai multe si dublate de elicoptere, mai multe si mai mari…

  7. Da, ma gandeam cum at fi fost in locul ” englezoaicelor ” sa fi luat „americancele ” la vremea aceea . Probabil rezultatul at fi fost acelasi daca nu le-am fi modernzat , am fi avut doua nave in flota si atat. Din articol imi pare ca sunt mai usor de upgradat decat 22 – urile si poti pune mai multe chestii pe ele .

  8. Eu as incerca vand „cuplu regal” in America de Sud si apoi fuga la USA sa ne doneze ce OHP mai au in rezerva, daca mai au, modernizare cu ei si la ei ; de banii luati pe „englezoaice” + banii alocati acum pentru treaba asta poate ies 4. Echitabil pentru toti, aia doneaza ce au retras si iau banii pe modernizare iar noi ne alegem cu 4 fregate inarmate .

    • A incasat-o de doua ori in situatii reale si de fiecare data a scapat cu bine,un Exocet si o mina.

      • Prin comparatie,HMS Sheffield dupa ce s-a pupat cu o Exocet a fost considerat irecuperabil (a fost torpilat de navele britanice,desi inca plutea).

      • Asta e de fapt dovada lucrului bine construit si a echipajului bine instruit, ceea ce se intampla in situatii de lupta. Na, am inceput sa vorbesc ca presedintele… 🙂
        BTW, in cazul USS Stark, cred ca au fost 2 Exocet, iar Stark nu s-a aparat deloc, toti erau la cafea sau in afara orelor de program (vezi elvetienii)…

          • Multumesc, Alex! Super, raportul JAG-ului 🙂 , il voi lectura in week-end ca n-am timp acum. Totusi, din diagonala pe care am tras-o prin vreo 25 de pagini, Stark, pe toata durata atacului, nu a manevrat, pastrand drum adevarat 300, nu au respectat ROE, si, in general, au fost muuult, muuult prea relaxati. Contramasurile nu erau armate iar operatorul CIWS-ului era la buda (la propriu)
            Suma nefericita de factori care a dus la moartea unor marinari. Sper ca CO-ul n-a ramas nepedepsit, oricum nu cred c-a mai primit vreo comanda dupa incident…

    • Clipul e de la SINKEX-ul de anu’ asta si aici trebuie spus ca fregata lovita nu are la bord munitie, combustibil si, in general, nimic inflamabil/exploziv.
      Totusi putem trage doua concluzii extrem de utile:
      1) tragerile cu armament real sunt foarte valoroase ca experienta;
      2) o nava, cu cat e mai mare, cu atat e mai greu de scufundat. Ganditi-va cum ar fi fost daca se apara, nu statea asa, dead in the water.
      Asta e unul din motivele pentru care eu militez pentru corvete de peste 2500 de tone si nu pentru corvete mici, rapide (niciodata o barca nu va fugi mai repede decat o racheta/proiectil) din materiale exotice si „stealth”.
      Scuze Gabriel, nu m-am putut abtine… 🙂

  9. Oh, clasa mea preferata de fregate. Daca numai ai putea sa faci ceva similar, o varianta imbunatatita sau macar o nava construita pe premise asemanatoare.
    Cateva intrebari:
    1) de ce a fost adoptate VLS-urile in defavoarea lansatoarelor cu brate? Capacitate mai mare? Viteza de reacite mai buna?
    2)RBS-15 are si varianta pentru VLS?
    Ca si fapt divers, observ ca in general navele mai mci sunt mai bine inarmate per kilogram decat navele mari (Sa’ar versus Ivar ). Deci raman la ideea ca navele din clasa corvetelor au cea mai buna bubiala per kilogram, si ne-ar prinde cel mai bine . De asemenea, observ ca navele care ar putea fi propuse pentru noi (Ivar) au raza de actiune exagerat de mare pentru nevoile noastre. Nu e asta un motiv pentru inarmarea lor mai slaba per kilogram? Avem noi nevoie de 17.000km raza? Mie pana si Formidable mi se pare ca au raza prea mare (4800km; totusi daca as putea , le-as lua si in pat).

    • 1) VLS-urile au fost adoptate pentru mai multe considerente, din care imi vin rapid in minte faptul ca poti trage in orice directie fara ca lansarea sa-ti fie obstructionata de vreuna din suprastructurile navei (racheta pleaca vertical pana la o anumita inaltime dupa care o ia in orice directie are nevoie), degajeaza mai mult spatiu la bordul navei (nu prea poti sta in zona unui lansator cu brate cand lanseaza, adica trebuie sa degajezi o zona mai mare de pe punte ca sa nu ia nimeni/nimic foc), lansatorul cu brat/brate are nevoie de reincarcare (dureaza si asta) dupa una/doua rachete trase, din VLS le tragi direct din container, nu trebuie sa reincarci nimic, deci viteza de reactie mai buna.
      Ca si numar de rachete depinde de VLS. Ticonderoga are 2 Mk41 VLS, cu cate 61 de celule fiecare, deci 122 de celule si tine cont ca, de exemplu, ESSM-urile sunt cate 4 intr-o celula. Ca si comparatie, primul batch de Ticonderoga aveau lansatoare Mk26 cu cate doua brate care trageau doar Standard si Asroc, in jur de 80 si ceva de rachete. Mk41, prin comparatie, poate acomoda Standard, Asroc, Tomahawk, ESSM si naiba mai stie ce.
      Prin urmare nu degeaba s-a generalizat VLS-ul.
      2) Din cate stiu eu, nu.
      Vor fi fiind navele mici mai bine inarmate/kg dar sunt si mai usor de distrus/kg din cauza unei sume de factori. Daca te intereseaza subiectul, vezi conversatia mea cu admin-ul de pe tehnomil (sa ma ierte romilitary, oricum si ei dau trimitere la tehnomil pe pagina de start): http://www.tehnomil.net/2016/10/21/muma-padurii/
      Presupunand ca te referi la fregatele AA de clasa Ivar Huitfeldt, nu le poti compara cu Saar, nici ca destinatie, nici dpdv capabilitati, sunt doua ciorbe complet diferite.
      Eu intotdeauna am zis si voi zice, in domeniul naval militar: bigger will always be better. De ce? Pentru ca steel is cheap…
      In ceea ce priveste raza, nu e vorba numai de ce distanta poti sa faci cu un plin, e vorba in special de cate zile poti ramane pe mare fara a necesita realimentare si reaprovizionare.
      Iti voi da un exemplu foarte scurt si usor pueril (n-am altul la mine acum 🙂 ): esti deja la jumatate cu plinul si proviziile si primesti ordin sa vanezi un submarin. Asta poate presupune zile sau chiar o saptamana daca te joci de-a soarecele si pisica cu un submarin cu AIP. Vitezele sunt foarte mici cu stopari si reporniri dese etc Aniuei, sa presupunem ca asta iti consuma si restul resurselor si ai o nava de aprovizionare care vine sa te realimenteze/reaprovizioneze insa pina sa apuci sa faci asta se strica vremea. Nu ti-ai fi dorit ca in momentele astea sa fi avut o autonomie mai mare?
      Sistemul clasic de clasificare a navelor militare tinde sa se schimbe din motive bugetare si de schimbare a prioritatilor tactice. Acesta este motivul pentru care vor aparea din ce in ce mai multi hibrizi.
      Noi, in fata rusilor trebuie sa trisam: avem nevoie de corvete? Da. Bine, atunci sa luam niste corvete grele (a se citi fregate usoare) multirol si, cu tupeu maxim, sa le denumim simplu „nave de patrulare” sau ceva de genul asta, oricum, ceva „nevinovat” in aparenta…

      • Interesant. Si multumesc pentru link si informatii. As mai intreba daca nu crezi ca o flota ar trebui sa fie compusa din escadroane, unde unei nave mari i-ar corespunde o serie de corvete. Gen o fregata si doua corvete ar forma o celula (stiu, e termen de aviationist, dar asta sunt si nu stiu cum sa ii spun altfel 🙂 ), unde corvetele ar fi ASW sau anti-aer (covete de tonaj mai mare, nu pitice), iar fregata ar fi un multirol-comanda a gruparii. Ceva pe model Damen sau FREMM. Sau chiar trei corvete (AA, ASW, AS) de 1500 tone la o fregata de 4500 sau 4800 (multirol comanda). Ar face un plan usor de respectat (in princioiu determini cate freagte ai nevoie, si pornesti de acolo). Asta pe langa alte tipuri de nave care, bineinteles ar fi prezente in flota (sunt curios ce ar vrea domnul Bula sa propuna pt Epitropi).
        Si o ultima intrebare: crezi ca rusilor le-ar pasa de cum ne clasificam noi navele? 😛

        • La noi sunt divizioane. Este clar ca se antreneaza sa lupte impreuna. In momentul in care vor termina de inarmat fregatele si vom avea si noile corvete, probabil ca fregatele vor fi nave lider. Despre corvete s-a zis clar: multirol, ceea ce inseamna capabilitati AAW, ASW, ASuW si EW. AAW-ul corvetelor va fi probabil un point-defense (self-defense), fregatele avand (ipotetic) un sistem AAW cu raza medie (gen ESSM), putand astfel acoperi gruparea al caror lider sunt.
          In opinia mea, ideala ar fi o structura de forte cu 4 fregate multirol si 4 corvete multirol (toate cu helipad si hangar pentru lupta ASW si nu numai).
          Lasati Epitropii in pace, nu mai ai ce face cu ei…
          Nu, rusilor nu le pasa, pe de alta parte ar incepe sa tipe ca iar stricam echilibrul de forte la Marea Neagra… Atunci le-as raspunde cu zambetul pe buze ca astea (corvetele) nu sunt nave de lupta, sunt nave de patrulare… 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *