Enciclopedia Armelor: PPS

Episodul LXXXII – PPS-41/PPsh-41

Daca in WW I mitraliera s-a impus ca arma definitorie in arsenalul distrugerii secerand intr-un ritm ametitor, nemaivazut pana atunci in conflictele lumii noastre, combatanti din ambele tabere, in WW II, avea sa se impuna o arma asemanatoare in ceea ce priveste conceptul si puterea de foc, insa mai usoara si portabila la utilizator si-anume, pistolul-mitraliera. O arma teribila in lupta apropiata dezvoltata de catre toti combatantii, atat in perioada premergatoare izbucnirii marelui conflict, cat si pe perioada desfasurarii acestuia. O arma pe care infanteristii aveau s-o indrageasca, o arma pe care infanteristii aveau s-o respecte, o arma ce-avea sa devina, imediat dupa WW II, dotare standard pentru toate categoriile de forte oriunde in lume, pustile si carabinele trecand in planul secund ori disparand cu totul.

O astfel de arma, deosebita din punctul de vedere al specialistilor, arma ce s-a aflat si-n dotarea Armatei Populare Romane dupa instaurarea cu forta a “democratiei populare venita de la Rasarit”, a fost realizata de catre sovietici, renumita PPS-41/PPSh-41.

Aceasta arma a fost realizata de catre cunoscutul designer de arme sovietic, Georgi Semionovici Spaghin (1897-1952. Pentru serviciile sale, G.S.Spaghin a fost declarat Erou al Muncii Socialiste si decorat cu trei mari distinctii sovietice, Ordinul Lenin, Ordinul Suvorov II si Ordinul Steaua Rosie), si avea sa fie indragita de catre soldatii sovietici si nu numai, cunoscut fiind faptul ca germanii au adoptat-o si chiar modificat-o in mod oficial, iar romanii, ungurii, bulgarii si altii le-au folosit in mod neoficial din capturi, asta pana dupa instaurarea comunismului in zona cand au fost importate in mod oficial, unele dintre “noile comuniste”, precum Romania si Ungaria, producand-o limitat sub licenta (productia avea sa fie inlocuita rapid cu modelul Kalashnikov. Model din care rezulta si “noua arma de asalt” pe care ne chinuim s-o facem/s-o dezvoltam, dar despre soarta careia nu se mai vorbeste nimic. Despre eventuala achizitie a ei de catre armata romana, asijderea! Da’ ce sa-i facem, soarta este de vina…).

Arma, asa cum mentionam anterior, a fost indragita rapid de catre infanteristii sovietici, care-au poreclit-o dragastos “Pe-Pe-Sha”, prescurtarea derivand probabil din cuvantul “Papasha” (Tati, in limba rusa. Soldatii sovietici ii mai spuneau si “Balalaica”, dupa un instrument muzical traditional. Ca “instrumentul” in cauza canta mortal, nici nu mai incape indoiala!). Insa arma a devenit cunoscuta cu deosebire in dotarea trupelor NKVD/Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne, forte temute chiar si de catre militarii sovietici, care in preajma WW II numarau circa 150000 de oameni (cam 15 divizii. Insa, in 1945, NKVD avea aproximativ 53 de divizii si 28 de brigazi, printre acestea numrandu-se si asa-zisele Zagrad Otriadi/Detasamente de baraj, acestea fiind spaima militarilor sovietici,ele ocupandu-se de dezertori, avand “grija” si de cei care intentionau sa se retraga fara ordin.

Omologii germani ai NKVD erau Waffen-SS, si astia de trista amintire) organizati in trei structuri, unitati de securitate interna, graniceri si unitati de paza a inchisorilor si lagarelor (temutele si uratele Gulag/Glavnoie Upravlenie Lagerei/Lagare de Munca Fortata, de “binefacerea” carora am avut si noi parte). Interesant este faptul ca ofiterii si soldatii ce faceau parte din NKVD erau recrutati din randul membrilor de partid total devotati regimului, verificarile legate de “originea sanatoasa” erau draconice si, bineanteles, acestia erau cu predilectie rusi cu origine sociala “sanatoasa” (fii de militari sau de membrii de partid, precum si membrii ai organizatiei de tineret a Partidului Comunist numita Komsomol –komsomolisti mai bine spus). Existau in NKVD, cu deosebire pe timpul WW II cand pierderile au impus aceasta, si militari din natiuni apartinand “maretei” URSS (letoni, lituanieni, estoni, georgieni,etc), insa ponderea acestora era scazuta, fara grade superioare si functii importante in ierarhia acestei “institutii de securitate” importanta pentru supravietuirea si impunerea “luminii de la Rasarit”.

Militari sovietici cu PPsh-41

G.S. Spaghin avea origini “sanatoase”, fiu de tarani din satul Kliushnikovo, a lucrat ca armurier intr-un regiment de puscasi al Armatei Rosii. In 1920 dupa demobilizare, a lucrat in atelierul Kovrov unde se produceau mitraliere alaturi de alti doi mari creatori de arme, VG Fedorov si VA Degtiarev, participand direct la realizarea noilor arme. A fost artizanul modernizarii mitralierei grele calibrul 12,70 mm, DSHK, si creatorul pistolului-mitraliera PPSh-41, adoptat in serviciu de catre Armata Rosie pe data de 26 aprilie 1940 sub numele de “Pistol-mitraliera sistem Spaghin, model 1941/PPS Md.1941”, calibrul 7,62 mm, in urma avizului primit din partea comisiei infiintata in cadrul Comisariatului Poporului pentru Aparare al URSS.

 

Ca urmare, Guvernul sovietic a infiintat o fabrica in oraselul Zagorsk (a purtat acest nume intre anii 1930-1991) din apropierea Moscovei (astazi se numeste Serghiev Posad) insa, odata cu invazia germana, aceasta a fost mutata cu “arme si bagaje” spre est, in Uralii de Vest, la Ijevsk (astazi este capitala asa-zisei Republici Udmurtia ce face parte din Federatia Rusa. Fabrica de arme este cunoscuta-n lume astazi ca Izmash Arms, si produce o gama larga de armament de infanterie, inclusiv renumitele Kalashnikov, bineanteles, revizuite si modernizate), aici aflandu-se deja o fabrica de profil (se pare c-a aparut in anul 1760, fiind initial un atelier de prelucrare a metalelor. Era cunoscuta in acei ani ca Ijevsk Arsenal).

Ideea mutarii fabricii in apropierea Arsenalului de la Ijevsk a fost geniala, fiindca constructorii de aici aveau mare experienta in realizarea armamentului de infanterie si puteau colabora foarte bine la realizarea si implementarea in productie a noilor arme, cele doua Arsenale putandu-se sustine reciproc in realizarea productiei, renumiti designeri de arme creandu-si “ustensilele” aici, precum: Fedor Vasilievici Tokarev (celebrele pistoale TT-30/33, regulamentare in armata sovietica, calibrul 7,62 mm si pustile semi-automate SVT-38/40, calibrul 7,62 mm. Ne-am jucat si noi multi ani cu astea, TT-ul si Carpati-ul faceau “deliciul” tuturor ofiterilor din Armata Romana, la MI si Securitate. Inca ne mai “jucam”…Mare parte din aceste arme au fost produse la Arsenalul din Tula, fondat de catre Petru I/Petru cel Mare in anul 1712. Aici au lucrat si creat celebrii designeri Tokarev si Simonov); Mosin-Nagant (pusca Mosin-Nagant calibrul 7,62 mm, model 1891, a fost creata de catre capitanul Serghei Mosin din Armata Tarista in colaborare cu fabricantul belgian de arme, Leon Nagant, ulterior modernizata in anul 1930 si cunoscuta drept Model 1891/30. A fost produsa pana la sfarsitul anului 1965); Serghei Gavrilovici Simonov (pusti semiautomate si carabine, precum AVS-36 si SKS, insa a lucrat si la AK-47. A creat in anul 1938, impreuna cu Vasilii Alekseevici Degtiarev, celebra pusca-antitanc calibrul 14,50 mm, PTRS-41. Degtiarov a lucrat si la fabrica din Kovrov, astazi facand parte din Regiunea Vladimir/Federatia Rusa); Evghenii Fiodorovici Dragunov (a lucrat la SVT, creator al celebrei pusti semi-automate cu luneta SVD la inceputul anilor *60. Arma se afla si astazi in dotarea Armatei Romane, fiind produsa sub licenta sau copiata de multe state, inclusiv de catre Romania, fiind cunoscuta la noi drept PSL/Pusca semiautomata cu luneta si fabricata la Cugir). Aici, din anul 1920 au inceput sa fie fabricate si motociclete, printre acestea numarandu-se IZ-49/56/350, iar din 1966 au produs si celebrele vehicule din gama Moskvich ce-au facut istorie in URSS si nu numai, precum IZ-408/412/2125/2715, vehicule ce-au rulat si inca mai ruleaza si pe “drumgropile” patriei noastre.

 PPSh 41

La doar o luna dupa ce echipamentele fabricii de la Zagorsk au ajuns la Ijevsk si dupa terminarea noii fabrici numita Vjatskie Poljani Arsenal/VPA (exista si astazi, apartinand regiunii Kirov, Federatia Rusa, fiind cunoscuta drept Molot JSC, producand si tunuri AA, lansatoare de grenade, mitraliere, munitii, etc. Astazi productia militara este limitata, fabrica orientandu-se pe productia de mijloace civile, precum masini-unelte, motociclete, instalatii de incalzire, arme sportive si de vanatoare –exportate cu deosebire in SUA, derivand din celebra SKS si cunoscute sub numele de OP-SKS), a inceput productia primelor pistoale-mitraliera PPSH-41 insa, in octombrie 1941, in prima parte a razboiului, trupele sovietice aveau un deficit mare de astfel de guri de foc de mici dimensiuni in comparatie cu germanii, ceea ce s-a vazut pe front, insa situatia avea sa se schimbe in curand.

VPA avea sa aiba un rol crucial in dotarea soldatului sovietic cu arme automate de calibru mic, numai in perioada octombrie 1941-mai 1945 uzina fabricand cel putin 2,5 milioane de pistoale-mitraliera PPSH-41 si 350000 de pistoale de semnalizare (SPSh/Signalny Pistolet Spaghina/Pistol de Semnalizare, calibrul 26,50 mm, lungime 22 cm, lungimea tevii 15 cm, greutate 900 grame gol/960-975 grame incarcat, intrat in serviciu in anul 1943 si cunoscut drept SPSh-43 sau OP-26), posibil si un numar nedefinit de pistoale TT -30/33 si Nagant M1895 (revolver calibrul 7,62 mm, produs pana in anul 1950 in aproximativ 2 milioane de exemplare. Era arma preferata a comisarilor NKVD). PPSH-41/Pistolet Pulemiot Schpaghina avea sa fie, pana la sfarsitul razboiului, una dintre cele mai importante arme de infanterie din dotarea Armatei Rosii si, pana la incheierea productiei, intre 5,3/5,4 si 6 milioane de exemplare au fost produse. Arma avea sa fie produsa si sub licenta insa, pana a afla de catre cine, haideti sa vedem de unde-au plecat sovieticii in realizarea acestei arme si, bineanteles, sa aflam povestea ei.

Inainte insa de a executa “trageri” cu PPSH-41 este necesar sa amintim faptul ca acest pistol-mitraliera n-a fost primul din dotarea Armatei Rosii, si-asta fiindca nu cu mult inainte de izbucnirea WW II si invazia germana, intrasera in numar limitat in dotare doua modele, realizate de catre V.A.Degtiarev (general-maior de artilerie, inginer, la momentul 1940; Doctor in stiinte tehnice; Erou al Muncii Socialiste -1940; Ordinul Stalin de 4 ori in 1941, 1942,1944 si 1949 –postum; Ordinul Lenin de 3 ori; Ordinul Suvorov de 2 ori; Ordinul Steaua Rosie; deputat in Sovietul Suprem -2 mandate. Un adevarat “tovaras rosu”, insa asta era destept!), cunoscute drept PPD model 1934/38 si PPD model 1940 (PPD/Pistolet-Pulemiot Degtiarova). Ambele erau de inspiratie finlandeza (Suomi model 1931) si germana (MP 28/II model 1928), insa acestea n-au dat rezultatele scontate, deficientele fiind remarcate pe timpul razboiului de iarna cu Finlanda.

Pistolul-mitraliera PPD a avut mai multe modele fabricate in perioada 1935-1941 (aproximativ 80000 de exemplare produse), precum: PPD –modelul de baza, inspirat copios din cel german, Bergmann MP-28, a carui camera de ardere era special proiectata pentru uzul noului cartus 7,62×25 mm Tokarev, copie revizuita dupa cel german, 7,63 mm Mauser; PPD-34 –modelul de Serie 1 aparut in 1935; PPD -34/38 –cu design simplificat in vederea productiei de masa; PPD -40 –revizuit pe baza experientei din Finlanda si “inspirat” copios din Suomi md.1931/Suomi KP/Suomi M-31 fabricat de catre finlandezi (arma a fost in serviciul activ pana in anul 1980, insa avea sa fie pensionata abia in 1998 –rezervistii aveau acasa astfel de arme, inca o au). A avut modificari importante in ceea ce priveste inchizatorul si sistem imbunatatit de fixare al incarcatorului tambur (capacitate, 71 de cartuse). Germanii au capturat si folosit o gramada de PPD-uri, aceste arme aparand in inventare drept MP 715(r)/PPD -34/38 {mai apare in inventare si ca Fremdgeratenummer Maschinenpistole 715(r)} si MP 716(r)/PPD-40 {mai apare in inventare si ca Fremdgeratenummer Maschinenpistole 716(r)}.

Interesant este faptul ca sovieticii au pornit lent in dezvoltarea acestui tip de armament de infanterie cu toate ca erau la curent cu proiectele germane, strategii militari considerand ca pustile si carabinele semiautomate erau perfecte si adecvate nevoilor armatei. Odata cu aparitia pistolului-mitraliera PPD dezvoltat de catre Degtiarov, putine exemplare au ajuns in dotarea Armatei Rosii (cu deosebire la ofiterii superiori), insa majoritatea celor produse au fost luate de catre NKVD, ajungand la trupele de graniceri. Strategii sovietici aveau sa-si schimbe viziunea si neincrederea in aceste arme atunci cand trupele sovietice s-au confruntat cu cele finlandeze in timpul Razboiului de Iarna din 1939-1940, soldatul sovietic vazand pe viu ce ravagii facea pistolul-mitraliera Suomi M-31 in lupta apropiata.

Mai mult decat atat, sovieticii incepusera sa dezvolte un pistol-mitraliera inca din anul 1925, inspirandu-se din modelul MP-18 german de la sfarsitul WW I (o alta poveste interesanta), model aparut doi ani mai tarziu fiind creatia lui Fedor Vasilievici Tokarev si cunoscut sub numele de “Tokarev Model 1927”. Arma avea urmatoarele caracteristici: pistol-mitraliera experimental; anul aparitiei 1927; greutate: gol 2,80 kg/incarcat 3,30 kg; doua incarcatoare a cate 21 de proiectile, cel de-al doilea incarcator fiind de rezerva si dispus in patul armei; calibrul 7,62 mm, folosea cartusul pistolului Nagant (7,62×38 mm, acesta era insa considerat a fi prea slab pentru aceasta arma. Cartusul este o copie modificata dupa cel german, 7,63 mm Mauser); rata de foc 1100-1200 proiectile/minut, arma putand trage in doua moduri avand declansator cu doua pozitii (selector de tir) –in pozitia spate arma tragea un singur foc/in pozitia fata arma tragea foc semiautomat; viteza initiala a proiectilului 302 m/s; raza maxima pentru eficienta, undeva la 200 m. Se pare c-a fost realizat si un al doilea prototip cu inaltator reglabil pana la 800 m, carabina avand teava mai lunga si un singur incarcator detasabil, nici acesta n-a intrat in productie de serie.

Arma a aparut in urma deciziei Comisariatului Poporului pentru Aparare din anul 1925 de realizare a unui pistol-mitraliera destinat initial doar ofiterilor. Pana atunci, in uzul Armatei Rosii s-a aflat arma cunoscuta drept Fiodorov/Fedorov Avtomat, un pistol-mitraliera (pe-atunci ii spuneau pusca-automata, considerata a fi prima arma de asalt din dotarea rusilor/sovieticilor si prima astfel de arma operationala pana in anul 1924) realizat de catre designerul de arme, Vladimir Grigorievici Fiodorov (pe-atunci capitan in Armata Tarista, ulterior general-locotenent in Armata Rosie, inventator si designer de arme. Degtiarov i-a fost…ucenic), proiectata inca din anul 1912 (in dotare, 1915-1945, 3200 de exemplare construite pana in 1924 la Arsenalul din Kovrov. In 1916 Armata Tarista intentiona sa comande 25000 de exemplare, insa datorita framantarilor din tara si a izbucnirii Revolutiei din Octombrie sau comandat doar 9000 de exemplare.

Intr-un final sau fabricat doar 3200 de exemplare. S-a aflat in dotarea Armatei Albe si Armatei Rosii in timpul Razboiului Civil, participand si la Razboiul de Iarna din Finlanda. Arma avea urmatoarele caracteristici: greutate gol 4,40 kg; lungime 1,04 m; lungimea tevii 52 cm; calibrul 6,50 mm; recul scurt; cadenta de tragere de aproximativ 400-600 lovituri/minut; viteza initiala a proiectilului 654 m/s; incarcator detasabil cu 25 de cartuse; sistem de ochire mecanic), insa aceasta folosea munitie straina (6,5×50 mm Arisaka, achizitionate masiv prin intermediul Marii Britanii alaturi de pusti Arisaka. Interesant este faptul ca initial Fedorov dezvoltase pusca-automata cu gloante de calibrul 7,62 mm, ce dezvoltau 3600-4000 de Jouli, insa din anul 1913 conducerea militara a optat pentru calibrul 6,50 mm, arma suportand modificari minore. Arma a fost marcata de defecte, fiind sensibila la depunerile de praf si mizerie, piesele nefiind interschimbabile iar incarcatoarele nu se prea potriveau de la o arma la alta, asamblarea-dezasamblarea era greoaie si complicata), ceea ce punea probleme in ceea ce priveste aprovizionarea cu munitie.

Constienti de acest fapt, conducerea Armatei Rosii a hotarat incepand cu anul 1924 sa renunte la toate armele ce nu foloseau munitie autohtona, in iunie 1928 acest fapt devenise oarecum litera de lege pentru toti designeri de arme (nesigur insa, fiindca tot in 1928 conducerea Armatei sugera recalibrarea armei Tokarev pentru a putea trage cu cartusul Mauser, calibrul 7,63 mm. Ca urmare, in perioada 1920-1930 au aparut o gramada de prototipuri realizate de catre mai multi designeri de arme, insa fara a atrage atentia forurilor decizionale militare, datorita interesului inca scazut pentru astfel de arme, basca ca erau multe voci care sustineau ca acestea nu faceau decat “risipa de munitii”). Totusi, in perioada 1932-1933 s-au desfasurat mai multe studii constand in 14 probe diferite cu modele de pistoale-mitraliera prototip realizate de catre designerii Tokarev, Degtiarev, Spitalnii, Korovin, Prilutsk si Kolesnikov, ultimii trei fiind eliminati din competitie datorita lipsei de fiabilitate si incredere a armelor lor.

 

PPD 34-38 sus si PPD 40 jos

In cele din urma s-au confruntat proiectele lui Tokarev, Spitalnii si Degtiarev, avand castig de cauza cel din urma, pistolul-mitraliera PPD-34 calibrul 7,62 mm, acesta avand precizie, viteza initiala a proiectilului mare, rata mica de foc (asa cum dorea armata sovietica si cei care sustineau “economia” de munitii), usurinta in manipulare, intretinere si fiabilitate, fiind comandat in anul 1935 (ritmul de productie era lent si arma costisitoare, basca ca necesita mult material, astfel ca pana in anul 1939 au fost fabricate 2473 de exemplare. Spre exemplu, iata care a fost ritmul productiei defalcat pe cativa ani: 1934 -44 de exemplare; 1935 -23 de exemplare; 1937 -1291 de exemplare; 1938 -1115 exemplare; 1939 -1700 de exemplare; 1941 -5868 de exemplare, ultimul an de productie. Oricum, unul dintre motivele fabricatiei limitate a fost risipa de munitii si materii prime, precum si pretul de cost mare, insa la momentul izbucnirii WW II, in septembrie 1939, se pare c-aveau in dotare peste 4000 de PPD-34 si PPD -34/38, posibil 4174 de exemplare in razboiul cu Finlanda, in dotarea unitatilor de elita si a ofiterilor de rang inalt.  Aceeasi problema este intalnita si la modelul PPD-40, arma scumpa si proces de fabricatie indelungat, cam 28 de ore per exemplar, cu modificari relativ minore, precum radiatorul de racire al tevii ce avea fante mai putine dar mai lungi. Intre anii 1940-1941 la arsenalele Sestroretsk si Tula sau fabricat aproximativ 90000 de exemplare de PPD-40, insa arma avea sa fie inlocuita in scurt timp, incepand din noiembrie 1941, cu PPSH-41. Sestroretsk se afla in nord-vestul Rusiei, la 30 km nord de Sankt-Petersburg ).

Tokarev model 1927, incarcatorul de rezerva

 

Asta pana la Razboiul de Iarna cand au iesit la iveala neajunsurile in raport cu pistolul-mitraliera finlandez, cu toate ca Degtiarev continuase sa imbunatateasca designul si performantele armei sale, aparand in anul 1938 modelul simplificat in vederea usurarii procesului de fabricatie, cunoscut drept M1934/38, ce era in mare masura asemanator cu M1934, insa avea rata de foc marita. PPD -1934/38 avea urmatoarele caracteristici: in productie cel mai probabil intre decembrie 1939 si februarie 1940; arma cu repetitie calibrul 7,62 mm; lungime 78/78,80 cm; lungimea tevii 26,90/27,30 cm; greutate: incarcat 5,69 kg/gol 3,63 kg; incarcator: tambur cu 71 de cartuse, greutate incarcat 1,44 kg (inclusiv la modelul PPD-40)/sector cu 25 de cartuse, greutate 430-500 de grame incarcat. Arma folosea cartusul pistolului TT (7,62×25 mm, cunoscut si ca Tokarev Tip P, o copie revizuita dupa cel german Mauser, calibrul 7,63 mm, ce era folosit la pistolul Mauser C96 pe care inca il mai aveau in uz, acesta fiind achizitionat de catre Armata Tarista nu cu mult inainte de izbucnirea WW I); rata de foc 800 proiectile/minut (850-900 proiectile/minut la modelul PPD-40, intrat in productie din februarie 1940); viteza initiala a proiectilului 488-489 m/s; numarul de ghinturi 4; raza maxima de actiune eficienta 200 m; PPD-40 avea inaltator cu cursor si foaie gradata de la 50-500 m, diviziunile fiind din 50 in 50 m (inaltatorul se regaseste si pe lotul initial de PPSh-41); PPD-40 dispunea de un suport realizat din lemn dispus in fata incarcatorului, acesta avand rol de protectie, tragatorul nefiind nevoit sa tina arma cu mana de teava incalzita in urma tragerii.

Ordinul Lenin

La armele fabricate in anul 1941 inaltatorul s-a modificat avand doar doua pozitii, doua foi basculante in forma de “L” corespunzatoare tirului la 100 m si 200 m –acest tip de inaltator se regaseste si pe PPSH-41 incepand cu anul 1942; PPD-40 avea selector de tir cu doua pozitii dispus in fata garzii tragaciului, maneta acestuia fiind inscriptionata “1” pentru foc semi-automat si “71” pentru foc full-automat. Interesant este faptul ca arma a fost scoasa din fabricatie si stocata prin depozite la jumatatea/sfarsitul lui 1939/1940, asta in urma unei directive idioate data de catre Comisariatul Poporului pentru Aparare al URSS, comenzile date fabricilor fiind anulate, motivul acesteia fiind procesul de fabricatie lent, costisitor si bineanteles, risipa “inutila” de munitii. Masura aceasta absolut idioata avea sa aiba ecouri negative in razboiul cu Finlanda cand sovieticii au acuzat o lipsa acuta de arme automate individuale, extrem de utile in fata razboiului de gherila dus de catre finlandezi, care atacau rapid si dispareau la fel de rapid precum aparusera, puterea de foc a armelor individuale fiind devastatoare in astfel de atacuri si ambuscade si, din disperare, au reintrodus in serviciu Fedorov Avtomat, arme scoase de la “naftalina” dar care inca isi faceau treaba. Ca urmare, decizia scoaterii din productie a PPD a fost anulata, asta in urma experientei finlandeze dar si-n urma relatiei bune dintre Degtiarov si Stalin, cunoscut fiind faptul ca acesta a intervenit pe langa “tatucul” in vederea anularii Directivei cu promisiunea usurarii procesului de fabricatie si a economiei de materii prime.

 

In urma anularii Directivei, in perioada 1939-1940, Degtiarov a introdus modificari minore la PPD-38/40 si PPD-40 pentru a le face mai usor si mai rapid de produs, productia de masa debutand in 1940, an in care sau fabricat 81118 exemplare, insa asta n-avea sa salveze aceste arme de la “condamnare”, comandamentul sovietic abandonand, nu mult dupa aceea, fabricarea pistoalelor-mitraliera PPD-40, considerate prea laborioase si greu de fabricat, acestea avand multe componente metalice ce erau produse prin frezare (otel frezat), un proces costisitor si indelungat. Asta nu-nseamna ca conducerea Armatei Rosii nu-si dorea un pistol-mitraliera (vazusera, in baza bunelor relatii cu germanii, capabilitatile acestor arme. Au vazut MP-38 in Polonia, arma pe care in ciuda defectelor initiale precum declansarea involuntara a focului in urma manuirii brutale sau a socurilor, o caracterizau astfel: greutate scazuta; robustete; calitati balistice; proces de fabricatie facil si rapid, arma fiind realizata prin ambutisare avand pat metalic rabatabil. Toate astea aveau sa-i “inspire” pe sovietici in viitoarele proiecte), insa necesitatile armatei reclamau o arma ce trebuia sa fie usor de fabricat, usor de intretinut, sa fie robusta si sigura in exploatare.

Ca urmare a noii cerinte, la sfarsitul lunii august 1940 s-a testat o noua arma creata de catre G.S.Spaghin (aceasta arma a reprezentat o premiera in industria sovietica, de inspiratie germana, si-anume ambutisarea, ceea ce a dus la scurtarea procesului de fabricatie si la reducerea semnificativa a pretului de cost), testele de evaluare relevand faptul ca noua arma era superioara lui PPD-40, fiind mai precisa si mai usor de fabricat, cu imbunatatiri semnificative fata de arma lui Degtiarev. Aceasta arma avea sa fie o mare reusita, fiind cunoscuta drept PPSh-41, intrand rapid in productie de serie, doar in 1941 fiind realizate 98644 de exemplare, ca in anul urmator s-ajunga la cifra impresionanta de 1,5 milioane de exemplare, si-asta cu toata invazia germana si relocarea fabricii, descrisa anterior.

Cu toate acestea, introducerea noii arme asemanatoare ca design cu PPD (ceea ce a dus la nenumarate confuzii) n-a insemnat scoaterea din dotare a PPD, acest pistol-mitraliera ramanand in dotarea trupelor pana la sfarsitul razboiului, chiar si dupa. Finlandezii au capturat 178 de pistoale-mitraliera PPD -34 si PPD -34/38 (nu numai ei, astfel de arme au fost capturate si de catre romani, bulgari, unguri si italieni, basca de catre germani) in Razboiul de Iarna (cat si in WW II, inclusiv PPD -40), aceste arme ramanand in dotare pana prin anul 1960, ulterior fiind date acasa rezervistilor sau vandute catre colectionari si muzee din toata lumea. Astfel de arme se gasesc in colectii particulare sau muzeale, fiind si astazi foarte cautate de catre colectionari (exista firme in Finlanda, SUA, Germania care produc copii sau reconditioneaza/modernizeaza arme originale, chiar si-n Rusia sunt astfel de firme. Exista surse care sustin ca la Tula se fac astfel de arme la comanda pentru colectionari si impatimiti ai armelor –bravo lor daca stiu sa se alieze economiei de piata, faci orice, bani sa iasa).

Partizanii bielorusi

PPD a fost si-n dotarea partizanilor, se pare ca acestia aveau cel putin 6 armurerii improvizate unde intretineau aceste pistoale-mitraliera, existand informatii ca aici se facea chiar si productie (la cel putin o locatie, aici producandu-se 28 de exemplare in doi ani). Posibil, insa este greu de crezut ca faceau productie, aceasta necesitand utilaje si instalatii industriale basca materii prime, partizanii ascunsi in mlastini, munti si paduri n-aveau cum sa dispuna de toate acestea asa ca, cel mai probabil, asamblau arme prin procesul de canibalizare –recuperau tot ce se putea de la arme deteriorate si faceau unele functionale (eee, si noi le-avem cu canibalizarea, vezi MIG-urile 21 Lancer, de care tragem de peste 50 de ani. Sfarsitul se-apropie insa implacabil!).

 

PPSh-41 este creatia lui G.S.Spaghin, devenita simbol al Marelui Razboi pentru Apararea Patriei, a fost o arma eficienta, simpla, usor de intretinut si, deosebit de important pentru caracteristicile spatiului si climei specifice URSS, dar si Frontului de Rasarit, arma functiona ireprosabil pe orice vreme nefiind deloc pretentioasa la umiditate, mizerie si praf. Categoric in proiectarea ei s-a tinut cont de experienta frontului finlandez si a “prietenilor” germani. Arma, selectata in vederea dotarii Armatei Rosii pe data de 14/21 decembrie 1940 de catre comisia Comisariatului Poporului, respecta una dintre cele trei cerinte importante ale Armatei Sovietice, fabricatie usoara si rapida (necesita doar 5,36-7,30 ore per exemplar, cam de 4 ori mai putin decat la PPD -40, si-asta de catre muncitori necalificati de care Rusia nu ducea lipsa. Era usor de produs fiindca arma era realizata din tabla de otel cu grosimi cuprinse intre 2-5 mm prin procedeul numit ambutisare dupa model german, existand supozitii ca germanii ar fi livrat sovieticilor echipamentele si utilajele necesare acestui proces in timpul “prieteniei” dintre popoarele rus si german), economie de materii prime (se foloseau cam 13,9 kg de metal per exemplar si avea doar 87 de componente si 2 conexiuni filetate), robustete si siguranta in exploatare (arma era mai usoara si mai usor de manevrat) si-a fost nepretuita pentru armata sovietica ce numara milioane de oameni ce trebuiau echipati si dotati rapid, cu-atat mai mult in primii ani de razboi cand pierderile au fost catastrofale scotand la iveala deficiente de strategie si dotare.

  PPSh-41 datorita simplitatii constructive, a standardizarii si a numarului mic de repere, putea fi realizata si in ateliere mici de care era plina Rusia, unele dintre acestea aflandu-se prin curtile oamenilor, ba chiar si prin fabricile de tutun, si-asta fiindca arma n-avea nevoie de finisare exagerata (ca si la tancurile T-34 a caror turela a fost considerata “bruta” de catre germani. Nemtoii au ras la-nceput, insa ulterior le-a ramas rasul in gat. Ce finisare, URSS n-avea timp pentru asa ceva!), singura sa caracteristica, sa-i zicem de finete, era cromarea tevii, asta doar in vederea prelungirii duratei de viata si a “aclimatizarii” la specificul vremii din URSS.

 PPSh-41 in uz german la Stalingrad

PPSh-41 considerata de catre experti, inclusiv de catre cei germani (soldatii germani chiar o preferau in locul MP-38/40, pentru fiabilitate, rezistenta la intemperii si mizerie. Insa, soldatul german o prefera in mod deosebit pentru ca arma era dotata cu selector de tir, ceea ce lipsea la armele similare autohtone, MP-38/40 si ulterior, MP-40/II, militarii trebuind sa aiba grija cum “pisca” tragaciul, altfel riscau sa ramana fara munitie), a fi printre cele mai precise si robuste din WW II, avea urmatoarele caracteristici: arma cu repetitie calibrul 7,62 mm; lungime 84,30 cm; lungimea tevii 26,90 cm; greutate: incarcat 5,45 kg cu incarcator tambur cu 71 de cartuse (greutate incarcator+proiectile 1,44/1,84 kg)/gol 3,63 kg/greutate arma cu incarcator sector cu 35 de cartuse, 4,10 kg (greutate incarcator+cartuse 500-680 de grame.

Arma folosea cartusul pistolului TT, 7,62×25 mm, cunoscut si ca Tokarev Tip P, o copie revizuita dupa cel german Mauser, calibrul 7,63 mm. Acest incarcator a fost realizat initial din tabla de otel cu grosimea de 0,5 mm, considerat nesatisfacator si putin rezistent la impact accidental si socuri, ulterior au fost realizate din tabla de otel de 1 mm grosime, ceea ce-a rezolvat problema. Aceste incarcatoare au devenit majoritare incepand cu anul 1944 si erau mai usor de transportat si manevrat, fiind agreate de catre soldatii sovietici care nu erau foarte incantati de incarcatorul tambur, greu si masiv); rata de foc maxima 900-950-1000 proiectile/minut/ foc cu foc 30 proiectile/minut/full-automat 120 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 489-490-500 m/s; numarul de ghinturi 4, orientate spre stanga; raza maxima de actiune 800 m/pentru eficacitate maxima 200 m; energia dezvoltata de proiectil la gura tevii 650 Jouli; PPSh-41, lotul initial, avea inaltator in forma de “U” cu cursor si foaie gradata de la 50-500 m, diviziunile fiind din 50 in 50 m insa, din anul 1942, arma a avut inaltatorul modificat, acesta avand doar doua pozitii, doua foi basculante in forma de “L” corespunzatoare tirului la 100 m si 200 m.

Din 1943 si acest inaltator avea sa fie inlocuit, noua varianta avand aripioare metalice laterale cu rol de protectie si amortizor de recul din piele ce rezista la aproximativ 15000 de proiectile trase, inlocuindu-l pe cel initial din textolit (acesta era de fapt un tampon din textolit destinat amortizarii reculului); PPSh-41 dispunea de un pat masiv din lemn de esenta tare, teava armei fiind dispusa in interiorul unui radiator metalic de racire cu gauri alungite, teava radiatorului fiind mai lunga in vederea compensarii tendintei de ridicare a tevii armei in momentul tragerii (indeplinea rol asemanator unei contragreutati). Interesant este faptul ca sovieticii au folosit pentru aceasta arma si tevi ce proveneau de la vechile pusti Mosin-Nagant model 1891 si Mosin-Nagant model 1891/30, inca in uz masiv in Armata Rosie, usor de produs/integrat in fabrici de profil sau ateliere improvizate si, foarte probabil, aceste tevi trebuiau schimbate dupa 30000 de proiectile trase, curatarea si lubrifierea facandu-se dupa cel putin 5000 de proiectile trase (soldatii foloseau kerosen, spirt sau vodca, in functie de ce gaseau ori ce aveau la dispozitie); ejectarea cartuselor trase se facea in sus, ceea ce reprezenta un inconvenient pentru tragator, acesta putand fi ranit la fata daca tragea prin vizare directa; siguranta incarcatorului era formata dintr-o parghie scurta si ascutita, ulterior aceasta fiind inlocuita cu o parghie rabatabila de mari dimensiuni, rotunjita si curbata, ceea ce facea ca utilizatorul s-o poata actiona chiar si-atunci cand avea manusi in mana, un atuu important in iernile geroase din Rusia; selector de foc dispus in interiorul garzii tragaciului avand doua moduri, foc cu foc (lovitura cu lovitura, selectorul fiind impins in spate) si foc continuu (rafala, selectorul fiind impins in fata); arma s-a aflat in dotarea tuturor categoriilor de forte ale Armatei Rosii, initial la trupele de desant, ulterior si-n dotarea infanteristilor, marinarilor, tanchistilor si bineanteles, partizanilor, intre 5-6 milioane de exemplare fiind produse pana in anul 1945-1946 (cel mai probabil au fost 5,3-5,4 milioane de exemplare fabricate in mod oficial).

Type 50 chinezesc

Arma avea sa iasa din inventarele sovietice pe la sfarsitul anilor *50, fiind inlocuita cu la fel de renumita Kalashnikov, insa a ramas inca multi ani in dotarea tarilor satelit din Pactul de la Varsovia si nu numai, pana pe la sfarsitul anilor *70 (spre exemplu: Albania –fabricata sub licenta, foarte probabil cu sprijin chinez; China –a fabricat-o fara licenta sub numele de Type 50, arma fiind dotata doar cu incarcatoare tip sector, insa foarte probabil accepta si incarcatoare tambur; Vietnamul de Nord/Vietnam –produsa de la inceputul anilor *60 cu ajutor chinez, o modificare a Type 50, arma fiind cunoscuta drept K-50M si avea mansonul de racire redus la 76 mm, partea fata, teava mai bine spus, provenind de la arma franceza MAT-49. Arma era mai usoara cu 500 de grame decat Type 50 si cantarea 3,40 kg, utilizand atat incarcator sector cat si incarcator tambur, rata de foc 700 proiectile/minut, pat rabatabil din sarma de otel, raza de actiune 200-244 m, lungime 75 cm, lungimea tevii 26,90 cm, calibrul 7,62×25 mm Tokarev. O au si astazi in dotare, arma fiind utilizata masiv de catre NVA pe timpul razboiului din Vietnam; Laos; Maroc; Nicaragua; Cuba; Austria; Bulgaria; Portugalia; Cambodgia; Liban; Coreea de Nord – fabricata sub licenta ca Type 49, posibil dupa chinezi, arma fiind dotata doar cu incarcator tambur; Germania Democrata –cu deosebire in uzul Grentzgruppen/Graniceri si a trupelor de securitate, stocata la inceputul anilor *80; tari africane sau arabe, precum Somalia, Nigeria, Zimbabwe, Namibia, Guineea-Bissau, Tanzania, Angola, Etiopia, Mali, Mozambic, Sierra Leone -o au si astazi in dotare, Yemen, Mauritania, Benin, multe arme fiind furnizate ca “ajutor fratesc” de catre URSS armatelor acestor tari sau diverselor factiuni “revolutionare”; Afganistan –dupa invazia sovietica, mujahedinii utilizand-o si ei din capturi sau furnizate, foarte probabil, de catre SUA via Pakistan prin intermediul ISI/Serviciile Secrete Pakistaneze, foarte active in zona si astazi), unele chiar producand-o sub licenta (Romania –in anii *70 se mai afla inca in dotarea Garzilor Patriotice si stocata prin depozite, arma fiind fabricata sub licenta la Cugir sub numele de “Pistol-mitraliera Model 1952”; Ungaria –produsa sub licenta la inceputul anilor *50 sub numele de “7,62 mm Geppisztoly 48 Minta/48 m/Model 48”. Arma a fost produsa de catre Femaru Fegyver es Gepgyar/FEG din Budapesta intre anii 1948-1955, fiind asemanatoare cu originalul sovietic, armata maghiara folosind arma inca din WW II, din capturi, ulterior, dupa anul 1945, din import. Conform surselor maghiare, varianta lor avea viteza initiala a proiectilului de 500-515 m/s, rata de foc de 700-900 proiectile/minut, 84 cm lungime, lungimea tevii 27 cm, incarcator tambur, greutate gata de tragere 5,40 kg. Arma a “participat” la Revolutia Ungara, insa Militia si Trupele de Graniceri au renuntat la ea abia in anul 1990 sau dupa; Polonia; Iran; Iugoslavia –produsa sub licenta cu modificari substantiale, numita Crvena Zastava Automat M-49, fiind fabricate la Arsenalul din Kragujevac, astazi in Serbia.

Arma a fost fabricata incepand din anul 1949, insa a ramas in serviciu pana in anul 1991-1992, multe exemplare fiind vazute pe timpul conflictului iugoslav la toti beligerantii. Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 7,62×25 mm Tokarev; greutate:gol 3,80 kg; lungime 84,70 cm; lungimea tevii 26,70 cm; rata de foc 750 proiectile/minut; incarcator sector cu 35 de cartuse. Nu este cert daca avea si incarcator tambur cu 71 de cartuse, cel mai probabil ca nu, cel putin modelul M-49/57; raza de actiune eficienta 200-250 m; viteza initiala a proiectilului 488 m/s. Arma, desi la exterior semana indeaproape cu originalul sovietic, avea cutia mecanismelor copiata dupa modelul italian, Beretta M38A, posibil chiar preluata si modificata, iar patul armei era similar cu cel al carabinei Zastava M48, varianta iugoslava a celei germane, Karabiner 98 Kurz, calibrul 7,92×57 mm Mauser. Arma a avut si o varianta revizuita, numita M-49/57, insa diferentele sunt minore).

Interesant este faptul ca in anul 1942 in urma solicitarii venita din partea Armatei pentru o arma mai usoara si mai compacta, Spaghin a proiectat o versiune revizuita ce tragea numai la foc automat, aceasta avand pat metalic rabatabil in locul celui fix din lemn masiv, varianta cunoscuta drept PPSh-43, insa arma nu s-a dovedit a fi reusita, fiind selectat modelul concurent, PPS-43. In 1945, Spaghin avea sa realizeze un prototip cu teava curbata capabil sa traga “dupa colt”, neintrat in productie, chiar si unul dotat cu vizor optic de ochire pe timp de noapte, cel mai probabil pe la sfarsitul lui 1943 (nu se stie cu certitudine daca acest prototip chiar a existat, foarte probabil sa fie o upgradare dupa anul 1950).

Asa cum mentionam in cursul articolului, un utilizator important a fost cel de-al III Reich. Wehrmachtul a adoptat-o in mod oficial, aparand in inventare drept MP 717(r). Inainte insa de a vedea istoricul armei in armata germana este util a vedea denumirile armelor de provenienta straina in inventarul acestora, cunoscut fiind faptul c-au folosit si armament de provenienta sovietica, italiana, franceza, engleza sau americana, din capturi sau nu. Iata care-au fost acestea: MP. 717 (r)/PPSh-41 (URSS); MP. 715 (r)/PPD-34/38 (URSS); MP. 716 (r)/PPD-40 (URSS); MP. 738 (i)/Beretta M38/42 (Italia); MP. 739 (i)/Beretta M38/44 (Italia); MP. 739 (i)/Beretta Mo.938 (Italia); MP. 704 (f)/PM Vollmar Erma (Franta); MP. 740 (b)/Mi. Schmeisser-Bayard Mle.34 (Belgia); MP. 760 (r)/LL Thompson (URSS, licenta britanica); MP. 719 (r)/PPS-43 (URSS); MP.722(f)/MAS-38 (Franta); MP.741(d)/Bergmann (facut sub licenta in Danemarca); MP.746(d)/MADSEN M42 (Danemarca); MP.748(e)/Sten Mk.I (Anglia); MP.749(e)/Sten Mk.II (Anglia); MP.750(e)/Sten Mk.III (Anglia); MP.751(e)/Sten Mk.II cu surdina (Anglia); MP.760(a)/Thompson Model 1928 (SUA); MP.760(e)/Thompson Model 1928 (Anglia); MP.760(r)/Thompson Model 1928 (URSS); MP.761(f)/Thompson Model 1921 (Franta).

Asa cum mentionam anterior, germanii au capturat cantitati insemnate de PPD (toate modelele) si PPSh-41, cu deosebire in prima parte a razboiului cu URSS cand frontul mergea bine, arme pe care le-au indragit, cu deosebire PPSh-41. Cel putin o perioada de timp, trupele germane au avut cantitati suficiente de munitie calibrul 7,62 mm pentru aceste arme, din capturi, insa ulterior s-a pus problema ca industria germana sa produca munitia necesara. Usor de spus greu de facut, productia fiind incarcata si-asa, insa germanii stiau ca proiectilul 7,62×25 mm Tokarev deriva din cel autohton, Mauser calibrul 7,63×25 mm, asa ca nu s-au sfiit sa-l foloseasca pe acesta, asemenea munitie aveau din belsug.

MP41(R)-calibrul 9 MM PARABELLUM

Totusi, un numar relativ mare de pistoale-mitraliera PPSh-41, cel mai probabil 10000 de exemplare, au fost recalibrate in anul 1944 de catre germani, aceste arme avand cutia mecanismelor modificata usor pentru a putea utiliza cartusul 9×19 mm Parabellum (incarcatoarele erau identice cu cele ale MP.38/40), folosit la modelele autohtone MP.38/40/40-II. Interesant este faptul ca kitul de conversie al armei era reversibil (foarte probabil era fabricat de catre firma Hanel, insa informatia este incerta), arma putand fi readusa la starea initiala pentru a putea trage cu munitie sovietica. Arma modificata apare in inventarele germane drept MP.41(r), insa soldatii ii spuneau simplu, “PPSh 8mm Parabellum”. Se pare ca trupele Waffen-SS au primit pe Frontul de Est circa 4000 de kituri de conversie pentru PPSh-41, armele urmand a fi aduse la calibrul 9 mm in atelierele mobile ce insoteau trupele. Waffen-SS urma a distribui astfel de arme colaboratorilor, inclusiv trupelor generalului Vlasov, insa nu se stie daca au facut sau nu asta. Se stie insa ca SS-ul a aruncat in aer un depozit masiv de munitie sovietica undeva in Ucraina pentru a nu fi capturat de sovieticii aflati in ofensiva.

Una peste alta, PPSh-41 a fost o arma reusita, larg raspandita in lume, iesind de pe scena ori trecand in esalonul doi doar odata cu aparitia fenomenalului Kalashnikov. Cu toate acestea se pare ca inca exista stocuri mari prin depozitele armatei ruse, unii experti considerand ca acestea ar fi suficiente pentru dotarea a doua armate apartinand unor tari mici. Posibil sa fie asa, insa arma apare inca la paradele armatei ruse, cu deosebire la cea dedicata Zilei Victoriei.

 

 

Episodul LXXXIII – Submarinele germane in Primul Razboi Mondial

   WW  

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.waffenhq.de

www.panzerfreund.de

milpas.cc

de.academic.ru

www.deutsche-landser.de/waffen/15001.htm

wwiireenacting.co.uk/articles/wow/…/index.htm

https://www.smallarmsoftheworld.com/display.a…

encyclopedie-des-armes.com

orygie.ru

www.jaegerplatoon.net

www.militaryfactory.com/…/detail.asp?smallar…

world.guns.ru/smg/rus/ppd-40-e.html

ww2db.com › … › Weapons › Small Arms

www.designmodproject.de/…/ppsh-41-maschin…

world.guns.ru/smg/rus/pca-41-e.html

www.ppsh41.com/ppsh2.html

newsparky.livejournal.com

world.guns.ru/smg/yu/m49-e.html

www.ppsh41.com/GS.htm

en.wikipedia.org/…/List_of_Russian_weaponry…

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor: TestoasaEnciclopedia Armelor: Rechinii Kaiserului – primii dinti >>