ALFA

Cunoastem astazi toate statele ce detin si produc arme nucleare. Insa, un lucru putin cunoscut, este faptul ca multe alte state au avut, dupa WW II, ambitii nucleare. Chiar si state mici precum Germania Federala, Elvetia, Africa de Sud si…Italia. Despre unele dintre aceste state, despre eforturile si rezultatele la care au ajuns in atingerea obiectivelor nucleare am vorbit in seria de articole „Franta si arma nucleara”, cu o singura exceptie, Italia. Da dragi cititori, Italia a avut si ea ambitii nucleare la inceputul anilor *60, l-a avut si l-a dat pe Enrico Fermi, ilustrul savant, pionier a-l dezvoltarii energiei nucleare, cel ce-avea sa conduca si sa obtina prima reactie in lant cu primul reactor nuclear din lume, Chicago Pile-1, la 2 decembrie 1942 in cadrul programului strict secret de realizare a primei bombe nucleare din lume, Programul Manhattan. Inainte insa de a vorbi „chestii” militare, trebuie sa ne oprim putin in „civilie”…

Interesant este faptul ca Italia nu dispunea de un centru de cercetare stiintifica strict pe domeniul fizicii atomice in perioada interbelica. Asta nu nseamna ca erau total rupti de fizica nucleara, la Roma existand pe-atunci Instituto Nazionale di Fisica/INF/Institutul National de Fizica (din data de 8 august 1951 devine Institutul de Fizica Nucleara/INFN/Instituto Nazionale di Fisica Nucleare, avand grupuri de lucru la Universitatea din Roma, Padova, Torino si Milano), primele experimente si cercetari teoretice cu privire la fizica nucleara debutand aici in anii *30 sub conducerea lui Enrico Fermi. Primele experimente cu neutroni facandu-se in 1934, insa cu toate eforturile depuse, echipa condusa de catre Fermi n-a reusit sa determine guvernul fascist al lui Mussolini sa-i ajute a obtine echipamente vitale dezvoltarii cercetarilor (inca de la jumatatea anilor *30, Guvernul fascist condus de Mussolini devenise total dezinteresat de cercetarea nucleara, anuland cu totul fondurile destinate acestor cercetari), iar politica rasista si legile rasiale din 1938 au dus la emigrarea majoritatii cercetatorilor si a fizicienilor nucleari in SUA (o parte dintre acestia, via Suedia), printre acestia numarandu-se si Fermi (sotia sa, Laura Capon, era evreica). Singurul care a ramas in Italia a fost Edoardo Amaldi, continuandu-si cercetarile la un nivel scazut, fara fizicieni cu experienta si fara a avea vreun sprijin din partea autoritatilor (avea sa contribuie din plin, dupa razboi, la relansarea cercetarilor legate de fizica nucleara in Italia, precum si la crearea INFN, CERN/Centrul European de Cercetari Nucleare si a ESA/Agentia Spatiala Europeana. Exista supozitii ca Amaldi ar fi fost contactat de germani pentru a lucra la programul lor nuclear, insa nu exista certitudine in acest sens).

Ei bine, cu toate sincopele, dupa WW II, Italia a fost una dintre tarile, putine dealtfel, ce au inceput un program ambitios de constructie a centralelor nuclearo-electrice/CNE, dar si a unor reactoare destinate cercetarilor civile –dea lungul anilor au acumulat o vasta experienta in domeniu si, la sfarsitul anilor *80, se considera de catre expertii internationali c-aveau experienta si capacitatile necesare obtinerii uraniului imbogatit si a apei grele, adica tocmai ingredientele necesare obtinerii armelor nucleare (hmmm, Romania, pana in 2015 era considerata cel mai mare producator din Europa de apa grea. Uzina de la Halanga aflata la vreo 7 km de Drobeta Turnu-Severin era considerata de catre experti c-a produce cea mai buna apa grea din lume).

Rolul Italiei in zilele de pionierat ale energiei atomice industriale a fost substantial, incluzand construirea a trei centrale electrice nucleare de tipuri diferite intre  anii 1958-1961. Acest program promitator a fost lansat de Felice Ippolito, secretarul general  al Comitetului National pentru Energie Nucleara/CNEN (incepand din anul 1960. Initial, incepand cu anul 1952, s-a numit Comitetul National pentru Cercetari Nucleare/CNRN). Italia s-a numarat printre primele tari importatoare de centrale nucleare din SUA, alaturi de Japonia si Germania Federala (tari ale caror programe atomice fusesera intarziate ca o consecinta a infrangerii lor in WW II. Interesant este faptul ca RFG si Japonia au inceput cu centrale nucleare de mica putere, ce dezvoltau aproximativ 10 MWe, acestea fiind considerate instalatii pentru scopuri demonstrative. Dar, pentru inceput, atat a fost dispusa SUA sa le dea. Belgienii au inceput tot cu o astfel de centrala, cu toate ca nu erau stat „invins”).

Inceputul a fost facut in 1958 cand s-a inceput la Latina, Regiunea Lazio, constructia primului reactor nuclear civil din Italia, acesta fiind de tip Magnox, de productie britanica (1963-1987, 2 reactoare ce generau impreuna 320 Mwe, 160 Mwe per unitate, uraniu natural. Interesant este faptul ca englezii n-au uitat faptul ca, nu cu multi ani in urma, „macaronarii” le-au fost inamici, asa ca inainte de a le vinde reactoarele i-au pus sa semneze un acord privind utilizarea eminamente in scopuri pasnice a acestora. Aceasta vanzare a fost prima de acest fel din istoria britanica, in 1959, reactoare de acelasi tip fiind vandute Japoniei. Reactoarele erau de tip GCR/Reactoare Racite cu Gaz. Astfel de reactoare permit realimentarea cu combustibil fara a necesita oprirea). Urmatoarea centrala nucleara civila achizitionata de catre italieni a venit din SUA, de la General Electric/GE, fiind si primul contract international obtinut de acest concern, locatia centralei atomo-electrice fiind la Garigliano, sudul Italiei (de tip BWR/Boiling Water Reactor/Reactor cu Apa in Fierbere –apa ordinara este folosita ca moderator si agent de racire. Apa rece la presiune scazuta permite fierberea in vasul reactorului, aburul rezultat fiind trimis direct la turbina generand energie electrica. Centrala s-a aflat in uz in perioada 1962-1982 si-a avut un singur reactor ce genera 150 MWe).

In 1959 s-a mai comandat o centrala nucleara concernului Westinghouse, acesta devenind primul reactor PWR (reactor cu apa sub presiune, acest tip de reactor fiind cel mai raspandit in lume. Foloseste apa ordinara ca moderator si agent de racire. Apa de racire este mentinuta la presiune ridicata pentru a nu fierbe in interiorul vasului reactorului si a circuitului primar. Caldura din zona activa a reactorului este transferata unui schimbator de caldura producandu-se aburul ce actioneaza turbina, aceasta generand electricitate) din Italia, locatia centralei fiind la Trino Vercellese, in nord-vestul tarii (un singur reactor ce genera 250 Mwe, operat in perioada 1964-1990. Centrala a purtat numele lui Enrico Fermi). Datorita acestor eforturi, la jumatatea anilor *60, Italia ajunsese a treia tara din Lume in ceea ce priveste nivelul atins la productia de energie electrica cu ajutorul atomului, avand trei tipuri de centrale. Meritul acestei mari realizari ii apartine lui Ipollito, acesta dorind ca Italia sa obtina independenta energetica si, bineanteles, tehnologie si know-how (cunostinte tehnice). Totusi, la ora actuala Italia nu mai dispune de reactoare nucleare, ultimele doua fiind inchise in urma accidentului de la Cernobil, fiind astazi singura tara G8 fara propriile centrale atomo-electrice. Italia este considerata a fi cel mai mare importator mondial de energie, numai in anul 2013 importand 42 TWh/42.000.000.000 kilowatt-ora (TWh=terawatt-ora), in mare parte din Franta (provenind de la centrale atomo-electrice) si Elvetia (in 2012, consumul de energie electrica pe cap de locuitor in Italia a fost de 4900 kWh).

Ultimul reactor construit in Italia a fost cel de la Caorso, din apropiere de Piacenza, construit de catre ENEL (cea mai mare companie italiana din domeniul energiei, aparuta in 1962). Reactorul era de tip BWR fiind realizat in urma unui parteneriat intre General Electric/SUA si Ansaldo Nucleare/Italia, constructia debutand in martie 1970. Reactorul furniza 860 Mwe si a fost operat in perioada 1978-1990. Interesant este faptul ca in 1967, CNEN si ENEL au inceput dezvoltarea primului reactor similar CANDU, numit CIRENE/CISE REattore a NEbbia, ce dezvolta 40 MW. In 1972, Ansaldo a primit contractul de realizare a unui prototip la Latina, insa acesta n-a fost terminat pana in 1988 din cauza problemelor tehnice (de fapt era finalizat in proportie de 95%). Reactorul a fost conceput de catre echipa profesorului Mario Silvestri, n-a fost niciodata alimentat cu combustibil nuclear, programul fiind abandonat dupa Cernobil.

Ei bine, desi Italia n-avea programe de inarmare nucleara, nici facilitatile necesare (asa cum am vazut in randurile de mai sus, toate programele erau eminamente civile), strategii armatei italiene (Esercito Italiano), cu deosebire cei din Marina Militare/MM/Marina Militara Italiana, aveau alte ganduri. Pentru scurt timp, putina lume stie, Italia a cochetat cu ideea crearii unei forte proprii de descurajare nucleara, oarecum inspirata de Franta si la „impulsul” americanilor. Ideea capacitatilor nucleare de descurajare inflacara inca de la inceputul anilor *50 mintea strategilor Marinei si pe cei a-i Aeronautica Militare/AMI/Fortele Aeriene Italiene, inceputul fiind facut pe 23 aprilie 1960, cand Comandamentul Fortelor Aeriene a infiintat 36 Aerobrigata Interdizione Strategica/36 AB-IS in Gioia del Colle/Taranto (Provincia Bari, orasul se afla pe platoul Murgia -365 m deasupra nivelului marii, la jumatatea distantei dintre Marea adriatica si Marea Ionica. Astazi este casa 36 Stormo ce opereaza Eurofighter Typhoon).
Povestea „nuclearelor” italiene incepe in septembrie 1958, la indemnul presedintelui american Eisenhower a cerut guvernului italian sa accepte pe teritoriul sau, a unor rachete purtatoare de ogive nucleare cu raza medie de actiune, tintele vizate fiind Moscova si tarile sudice din cadrul Pactului de la Varsovia. Interesant este faptul ca Brigada 36 n-avea nicio legatura cu 36 Stormo, exceptand faptul ca aviatia de vanatoare apara aceste site-uri, personalul acestei Brigazi operand rachete PGM-19 Jupiter (MRBM/Medium-Range Ballistic Missile/Racheta Balistica cu Raza Medie de Actiune, 3000-5500 km), tehnicienii italienii considerand ca acestea sunt evoluate din V-2 naziste, rachetele neavand ampenaj si cu sistem de control evoluat (in realitate faceau parte din familia rachetelor Redstone. Prima racheta din familie, PGM-11 Redstone, considerata a fi si prima racheta balistica americana cu raza scurta de actiune, 323 km, aceasta derivand intr-adevar din V-2. Redstone este considerata astazi o ROT cu ogiva nucleara). Teoretic, rachetele erau capabile sa atinga teritoriul URSS si Moscova si, expertii italieni, le considerau ca avand o „reala” capacitate de descurajare nucleara in comparatie cu aeronavele din dotarea AMI de la acea vreme (ulterior, aeronavele italiene Tornado erau capabile sa duca si bombe nucleare, asa cum vom vedea in cursul acestui articol).

                                                                        PGM-11 Redstone

La baza aparitiei acestor rachete in Italia a stat trimiterea de catre rusi pe orbita a primului satelit artificial, Sputnik-1, ceea ce-a produs ingrijorare la Washington si-n capitalele tarilor vestice. Vesticii, dar si americanii, se temeau ca URSS a depasit SUA in cursa spatiala, iar strategii americani si cei a-i NATO aveau temeri ca sovieticii ar fi putut sa doteze rachete intercontinentale cu ogive nucleara trimitandu-le pe capul lor (asa si era, racheta R-7 Semiorka ce-a dus Sputnik-ul pe orbita, era de fapt prima racheta balistica intercontinentala sovietica, in serviciu 1959-1968). Ca urmare, cu totii asteptau un raspuns valid din partea Washingtonului, ceea ce s-a si intamplat, presedintele Eisenhower hotarand consolidarea armatelor NATO, inclusiv dotarea acestora cu rachete balistice cu raza medie de actiune (pe atunci,la jumatatea anilor *50, rachetele americane atingeau Moscova si teritoriul URSS doar lansate din site-uri aflate in Europa Occidentala). Ca urmare, intre 16-19 decembrie 1957 la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic de la Paris, Presedintele SUA a prezentat Aliatilor noul sau program de aparare comuna, propunand tarilor partenere instalarea pe teritoriul national a unor rachete balistice de tip PGM -19 Jupiter.

                                                                       PGM -19 Jupiter

Italia si Turcia au fost de acord cu gazduirea pe teritoriul national a acestor rachete. Cu toate acestea, in urma intelegerilor cu statul italian, SUA pastra controlul total al ogivelor nucleare, acestea ramanand in custodia militarilor americani din Italia (oricum, si rachetele erau strict monitorizate, italienii nu puteau face lansari fara acordul SUA, fapt ce nemultumea multi ofiteri superiori italieni). AMI a creat in 1959, Brigada 36, care, in ciuda scurtei sale vieti (1960-1963), a avut responsabilitatea gestionarii instalatiilor si bazelor de lansare a rachetelor balistice cu focoase nucleare, fiind, dealtfel, singura unitate din cadrul armatei italiene echipata vreodata cu astfel de arme.

36 Aerobrigata Interdizione Strategica de la Gioia del Colle (baza poarta numele de „Antonio Ramirez”, exista si astazi) dispunea de 10 site-uri de lansare a rachetelor Jupiter (raza maxima de actiune 2500 km, sursele italiene mentionand 3200 km), independente una de cealalta si sub stricta monitorizare americana (exista sistemul „cheilor duble”, pentru siguranta. Italienii nu puteau lansa de unii singuri, ofiterii americani prezenti in aceste site-uri dispuneau de a doua cheie. Ogivele nucleare de 1,44 megatone erau la americani, italienilor nefiindu-le date vreodata. Odata cu desfasurarea rachetelor Jupiter in Italia si Turcia, in Marea Britanie s-au adus rachete PGM-17 Thor, 3700 km raza maxima de actiune,amplasate la baza RAF de la Feltwell/Norfolk, august-1958-septembrie 1963, rachetele fiind capabile s-atinga Moscova. Toate aceste desfasurari de rachete balistice americane in Turcia, Italia si Marea Britanie, aveau sa duca, curand, la Criza Cubaneza, URSS amplasand in mare secret rachete nucleare SS-4 Sandal si SS-5 Skean in Cuba. In urma intelegerii dintre SUA si URSS vizand detensionarea crizei si evitarea „Apocalipsei nucleare”, bazele de lansare MRBM din Europa, inclusiv din Italia, au fost desfiintate. Ca urmare, 36 Brigata, unica unitate ce opera rachete balistice din Italia, s-a desfiintat pe data de 1 aprilie 1963, la doar trei ani de la infiintare, toate rachetele si ogivele aferente s-au intors in SUA. „Visul” italo-american a costat o suma enorma pe-atunci, 340 de miliarde de lire italiene, dintre acestea 180 de miliarde au fost suportate de SUA, restul de 160 de miliarde golind pusculita italienilor. Efortul uman, material si financiar depus de italieni in constructia site-urilor de lansare si a facilitatilor aferente, a fost covarsitor pentru o tara ce inca-si revenea dupa dezastrul din WW II). Astazi se pare ca nu mai exista supravietuitori din randul „rachetistilor nucleari” din 36 Brigata (ultimul soldat posibil sa fi decedat in 2009), despre ei nu se mai vorbeste de mult in Italia si putini mai stiu c-au existat. Doar pasionatii, varianta italiana a celor de pe RomaniaMilitary, mai amintesc si cauta informatii despre „forta de descurajare nucleara”, despre soldatii italieni ce s-au aflat pentru scurt timp, trei ani, in prima linie a ripostei italiene si a NATO, acestia fiind considerati pe buna dreptate, militari de elita de un inalt profesionalism (nici nu s-ar fi putut altfel, ei lucrau si operau sisteme foarte sensibile, considerate de top la acea vreme. Pregatirea lor s-a efectuat in SUA, numarul acestora nedepasind 130 de oameni).

Lansarea efectiva a unei rachete Jupiter era efectuata de o echipa mixta italo-americana comandate de catre un ofiter superior din ambele natiuni. Acesti ofiteri dispuneau de cate o cheie unica purtata non-stop la gat, asa-zisele „chei de lansare”, fara aceste chei nu se putea incepe numaratoarea inversa din procesul de lansare. Mai exista si a treia cheie fara de care nu se efectua ultima etapa a numaratorii inverse ce arma si lansa efectiv racheta, aceasta fiind tinuta si pazita de catre un ofiter superior american ce-si dezvaluia rolul doar in caz de alarma reala –acesta si codul de lansare erau ultima „reduta” in calea declansarii Armaghedonului.

                                                SITE DE LANSARE JUPITER -ITALIA 1962

Cele 10 site-uri de lansare italiene erau amplasate in sudul Italiei, in zonele Puglia si Basilicata (la Alta Murgia, Altamura, Gravina si Irsina Matera), fiecare site avand cate trei rachete Jupiter, acestea fiind active in perioada ianuarie 1960-aprilie 1963, o astfel de racheta fiind lansata in maxim 15 minute de la darea alarmei. Aveau sa fie inlocuite cu sisteme mult mai moderne, mai sigure si mai letale dispuse la bordul submarinelor/SLBM (primul submarin american dotat cu Polaris A1 a fost USS George Washington/SSBN-598, 16 Polaris 1 avand o singura ogiva W47/600 kT, ulterior Polaris A3-MIRV, 3 ogive W58/200 kT) si navelor de suprafata, incepand din anul 1961 (Marina italiana intentiona sa-si doteze cateva crucisatoare ramase din WW II si modernizate, precum Giuseppe Garibaldi, cu containere de lansare a rachetelor Polaris A1, o ogiva nucleara de 600 kT, raza maxima de actiune 1900-2000 km. Povestea o vom vedea ceva mai incolo in cursul acestui articol, poveste ce-a dus la…Alfa. Britanicii si-au dotat submarinele din clasa Resolution cu Polaris A3, furnizare de catre SUA in urma unui acord semnat in insulele Bermude de catre Presedintele Kennedy si primul-ministru britanic, Harold Macmillan,1957-1963, raza de actiune a rachetelor fiind marita dea lungul anilor pana la 4700-4748-4800 km. Dar asta este alta poveste).

Bineanteles, URSS stia despre bazele nucleare din Italia, supraveghindu-le indeaproape. A existat si un incident ciudat, cand un MIG-17 apartinand Aviatiei bulgare, pilotat de catre locotenentul Milius Solakov (24 ani), a aterizat fortat pe un camp in apropierea unei ferme pe data de 20 ianuarie 1962 (sambata), in mediul rural (se pare c-a ramas fara combustibil, pilotul este foarte probabil sa fi dezertat, dar, la fel de bine, putea executa o misiune speciala de sondare a apararii AA din zona aferenta site-urilor nucleare. CIA si Servizio per le Informazioni e la Sicurezza Militare/SISM/Serviciul Militar de Informatii si Securitate erau siguri de asta), la Acquaviva delle Fonti/Bari, pe drumul spre Sannicandro, la mica distanta de un site de lansare a rachetelor Jupiter.

In acea perioada, rachetele amplasate in Italia si Turcia erau deja, la doar un an si jumatate de la amplasare, motiv de disputa intre SUA si URSS, fiind considerate „riscante” de catre Moscova si tarile satelite comuniste, astfel de rachete puteau lovi, pe langa teritoriul URSS, cu certitudine, Romania, Bulgaria si Iugoslavia. Acest MIG-17, interesant, era dotat cu camere foto si un tun de 37 mm, dotare neuzuala in mod normal, ceea ce-a atras atentia agentiilor de securitate americane si italiene, si, conform datelor obtinute de acestea, pilotul, Locotenent Milius Solakov, apartinea Escadrilei 11 Recunoastere cu baza la Berkovitsa, vestul Bulgariei. Desi autoritatile militare au incercat sa ascunda incidentul, presa a aflat si-a izbucnit un adevarat scandal.

Radarele de pe aeroportul Gioia del Colle depistasera intruziunea MIG-ului, delimitand bine zona in care acesta a disparut de pe ecrane, pilotul bulgar fiind capturat rapid (conform unor surse, acesta a fost capturat de Carabinieri insotiti de catre oameni in civil, unii dintre acestia vorbind limba engleza, foarte probabil americani de la CIA –aceasta avea o puternica statie la Roma, una dintre cele mai mari din Europa. Cert este doar faptul ca nu erau”Men in Black”, iar pilotul „Aliens”) si, datorita faptului ca fusese ranit in urma aterizarii fortate, acesta a fost internat in spitalul din Murgia sub paza permanenta. Acesta a declarat anchetatorilor italieni si americani ca „s-a ratacit si-a ramas fara combustibil” si, conform datelor stranse de ziaristii italieni, se pare ca acesta s-a intors in Bulgaria dupa vindecare, insa nu-i o certitudine, autoritatile militare bulgare si italiene pastrand tacerea (cativa ani dupa accident stirile au fost contradictorii pana cand, intr-un final, s-a uitat totul. Se stia doar ca pilotul bulgar a fost dus de catre militarii italieni intr-o directie necunoscuta, dupa vindecare. Medicii din spitalul unde a fost tratat erau uimiti cat de strict era pazit acest om, situatie cu care acestia nu se confruntasera niciodata).

Mai mult decat atat, in primele zile de dupa aterizarea fortata a MIG-ului bulgaresc, atasatul militar aero-naval al Bulgariei in Italia, a dezmintit faptul ca „pilotul ar fi cerut azil politic alegand libertatea, cum se vehiculeaza in presa locala, statul bulgar fiind unul democrat si crestin…” (wooww, maiculita, cum sa nu, URSS libertate ne-a/le-a adus! Limbaj de politruc scolit la Moskva…), iar cotidianul Partidului Comunist Italian, numit La Voce/Vocea, publica un articol semnificativ numit „Rachetele din Puglia pot fi vazute din tren”, incercand, cel mai probabil, conform expertilor din Informatiile militare italiene, sa abata atentia de la operatiunea de spionaj militar executata de Bulgaria la ordinul Moscovei, bagatelizand incidentul si importanta acestor site-uri nucleare pentru siguranta Italiei si a NATO (foarte probabil sa fi fost vorba de un articol comandat de la Moscova, dar nimic nu-i cert pe „frontul invizibil”). Militarii din 36 Brigata erau de parere ca adevarata misiune a aeronavei bulgare a fost testarea apararii antiaeriene din zona site-urilor nucleare, desi recuperate, filmele din MIG-ul bulgaresc n-au fost dezvaluite, cel mai probabil, niciodata.

Interesant este faptul ca AMI n-a reactionat conform asteptarilor si, ulterior incidentului, doua aeronave de vanatoare italiene (F-104 G Starfighter) au fost in permanenta alerta de lupta, 24 h din 24 h, acestea fiind bazate la Gioia del Colle –rolul lor, apararea site-urilor nucleare. Interesant este faptul ca operatorii italieni a-i acestor site-uri nu erau constienti ca erau tinte potentiale in caz de bum-bum, inclusiv pentru sabotorii sovietici (GRU si KGB cunosteau bineanteles aceste locatii, acestea erau monitorizate), securitatea nu era foarte stricta, cel putin nu la nivelul dorit de catre americani –in jurul bazelor pasteau turme de vite, localnicii vedeau si stiau mai mult decat ar fi trebuit, gardurile din sarma ghimpata n-aveau, se pare, sisteme de alarmare. Astazi, exista voci care sustin ca-n zona in care se aflau odinioara aceste site-uri, nivelul radiatilor depaseste normalul, existand modificari in flora si fauna locala, insa, cu toate acestea, la peste 50 de ani de la dezafectare, nimeni n-a confirmat aceste teorii.

Per total, italienii au operat 30 de rachete Jupiter dotate cu focoase nucleare W-49 de 1,44 megatone/1,5 milioane tone de TNT (hidrogen, o asemenea ogiva era de 100 de ori mai puternica decat bomba similara de la Nagasaki. Racheta avea ghidaj inertial. Acordul a fost semnat pe data de 26 martie 1959), formarea personalului facandu-se in SUA la Baza Aeriana Lackland, vestul San Antonio/Texas, cursul de formare incheindu-se in octombrie 1960. Cu toate acestea, pe toata durata operarii rachetelor (3 ani), tehnicienii italieni au depins puternic de americani (combustibil pentru rachete, piese si componente, SDV-uri si aparatura de testare, etc. Oricum, 36 Brigata era sub comanda unui general italian, acesta avea drept adjunct un colonel american din cadrul USAF), ogivele nucleare nefiind vreodata furnizate, acestea ramanand in custodia USAF (asa a fost si cu focoasele pentru rachetele Nike si Honest John). Rachetele au ajuns din SUA in Italia pe calea aerului in 10 transporturi, zborurile avand loc intre 1 aprilie 1960-10 iunie 1960.

Brigada 36 era impartita in doua Divizii, fiecare avand cate 5 Grupe, dupa cum urmeaza: Divizia 1 –grupurile 56, 57, 58, 59 si 60; Divizia 2 –grupurile 108, 109, 110, 111 si 112. Fiecare Grup controla cate trei rachete, una fiind gata de lansare avand ogiva nucleara montata, iar celelalte doua in rezerva, fara ogiva nucleara montata (totusi, se pare ca nu era o regula general valabila, unele site-uri aveau toate cele trei rachete dotate cu ogiva nucleara. Din punct de vedere al americanilor, aceasta era o grava incalcare a protocolului de securitate). Fiecare site sau „Statie de Lansare”, dupa cum le numeau operatorii italieni, era dispusa la o distanta cuprinsa intre 16-48/50 km de aeroportul Gioia del Colle (Taranto, spre exemplu, se afla cel mai departe de Gioia del Colle, aproximativ 50 km), fiecare Statie fiind operata de doi ofiteri din AMI, secondati de doi ofiteri din USAF (responsabili cu lansarea), acestia lucrand in ture de cate 48 de ore, dupa care erau schimbati. 36 Brigata a avut in organigrama aproximativ 350 de militari americani, fiecare site de lansare avand aproximativ 130 de militari in corpul de paza.

                                                                    LANSARE TEST POLARIS A1

Totusi, americanii au criticat dur modul italienilor de a pastra, opera si securiza rachetele, critici cuprinse intr-un raport  datat 18 septembrie 1961, emis catre Departamentul de Stat al SUA de catre Alan G.James (functionar la Oficiul pentru Afaceri Europene din cadrul Departamentului de Stat). Acesta, in raportul sau concluziona ca italienii incalca flagrant intelegerile anterioare cu SUA, remarcand faptul ca: rachetele erau pastrate in conditii improprii, fiind lipsite de securitate; site-urile de lansare erau plasate, in marea lor majoritate, in zone de unde puteau fi lesne observate, spre exemplu, in apropierea infrastructurii rutiere si feroviare; site-urile de lansare erau slab securizate, supravegherea acestora fiind minima din cauza lipsei dotarilor, a personalului si a infrastructurii necesare; focoasele nucleare trebuiau stocate intr-un buncar de beton armat aflat la maxim 90 m de site-urile de lansare, insa buncarele construite de italieni se aflau la 200 m distanta, ceea ce era foarte mult, expertii americani neavand ce face in acest sens; rachetele erau vulnerabile la atacuri executate de comandouri, rachetele imense fiind tinute in aer liber, in pozitie verticala pe amplasamentul de lansare, orice lunetist inamic sau orice terorist dotat cu o pusca le-ar fi putut face praf ; apararea aeriana a site-urilor era deficitara, basca ca nu exista interdictie aeriana de survol a zonei, fiind numeroase cazurile cand aeronave de mici dimensiuni, apartinand cluburilor aeronautice sau persoanelor private, au survolat zona acestor site-uri. Acesta scria in raportul sau, citez: „Unele posturi sunt situate pe dealuri mici, altele in camp deschis, unul este foarte aproape de linia de cale ferata, multe altele foarte aproape de sosea, toate fiind usor vizibile. Cresc copaci si vegetatie in apropierea multor amplasamente de lansare existand pericol de incendiu, iar carabinierii si politia patruleaza rar zona impadurita si campurile din jurul bazelor. Nu exista patrula militara regulata dincolo de gardul dublu din plasa de sarma. Noaptea, site-urile sunt bine iluminate, toate pozitiile si amplasamentele putand fi lesne identificate si fotografiate”. Oficialul american concluziona ca 60% dintre rachete s-ar lansa in maxim 15 minute de la darea ordinului, alte 20% in 30 de minute de la darea ordinului, insa, pentru ultimele 20% dintre ele „nu era sigur”.

                               CRUCISATORUL GARIBALDI -PANOPLIA MODERNIZARILOR

Mergand mai departe pe firul „nuclearelor” italiene, ajungem la Marina italiana. Aceasta nu putea ramane mai prejos decat AMI, hotarand transformarea unui crucisator ce data din WW II in crucisator purtator de rachete ghidate. Este vorba despre crucisatorul usor Giuseppe Garibaldi, de 12.500 de tone, 10 tunuri de 152 mm, nava ce fusese pusa la conservare in 1953. Aceasta, in perioada 1957-1961, a fost revitalizata si modernizata initial in santierul naval La Spezia, nordul Italiei, ulterior fiind trimisa la rearmare in SUA, devenind primul crucisator purtator de rachete ghidate antiaeriene din Europa de Vest. Crucisatorul avea sa fie primul din Marina Militare ce a tras o racheta antiaeriana/SAM de tip RIM -2 Terrier (ghidaj semi-activ radar, viteza Mach 3, raza maxima de actiune 19-20 km, plafon maxim 24.000 m. Este considerata a fi si prima racheta anti-racheta, acest crucisator fiind considerat primul din Europa dotat cu asa ceva. Putea fi dotata si cu ogiva nucleara de 1 kT, W-45, uzual avea o ogiva cu fragmentatie de 99-100 kg. Italienii n-au avut niciodata in dotare ogiva nucleara), pe data de 11 noiembrie 1962 in San Juan/Puerto Rico, SUA.

                             CONTAINERE RACHETE POLARIS A1-GIUSEPPE GARIBALDI

In perioada 1963-1964, printre dotarile primite s-au aflat si 4 containere verticale de lansare a rachetelor balistice cu ogiva nucleara Polaris A1, situate la pupa (interesant este faptul ca italienii intentionau sa doteze inca o nava cu astfel de containere, acestea au fost produse in SUA, insa n-au fost niciodata montate, ramanand stocate in portul La Spezia. Acestea urmau sa echipeze doua crucisatoare din clasele Andrea Doria si Vittorio Veneto). Interesant este faptul ca la inceputul anilor *60, strategii SUA se gandeau sa echipeze cu rachete nucleare 25 de nave apartinand natiunilor NATO, acestea provenind din Marea Britanie, Franta, Italia si Germania Federala, un fel de forta navala multinationala nucleara a NATO, bineanteles, sub stricta lor supraveghere, ogivele rachetelor ramanand la ei. Aceste nave urmau sa aiba 200 de rachete Polaris, permitand aliatilor europeni sa participe efectiv la forta de descurajare nucleara a NATO.

                                                                  GIUSEPPE GARIBALDI IN 1968

Insa acest fapt nu s-a concretizat din motive politice, basca ca aparuse submarinul purtator de rachete balistice, acesta fiind capabil sa lanseze rachetele din imersiune reducand substantial riscul detectarii –solutie ce-avea sa fie preferata in anii ce-au urmat rachetelor lansate de la suprafata. Exceptie a facut totusi, asa cum mentionam anterior, Italia, Marina Militare reusind sa echipeze crucisatorul Giuseppe Garibaldi, in 1961, cu patru containere de lansare a rachetelor Polaris A1, fiecare tub avand cate 8 m lungime, fiind montate in pozitie verticala la pupa 2×2, facilitate ce-a fost dezafectata in perioada 1980-1983 (acest fapt a facut ca la inceputul anilor *60, italienii sa aiba unica nava din Europa de Vest purtatoare de rachete balistice. Teoretic, fiindca practic, ciuciu rachete!). Din pacate pentru Marina Italiana, visul a fost scurt si…incomplet. SUA n-au livrat niciodata astfel de rachete balistice italienilor, singurele trageri-test cu astfel de rachete ambarcate s-au facut in SUA sub supraveghere, la Norfolk, in decembrie 1961, reusite dealtfel. Bineanteles, rachetele aveau ogive inerte.

                                                                     ALFA -GRAFICA

Totusi, Marina n-a renuntat la ideea dobandirii capacitatilor de descurajare nucleara, lansand la sfarsitul anilor *60 programul ALFA (cel mai probabil in septembrie 1970), ce viza obtinerea unei rachete balistice indigena ce putea fi lansata de pe nave si submarine (Italia n-avea sa detina niciodata un SLBM, da’…intentia conteaza. Se pare ca americanii au refuzat sa-i ajute pe italieni sa-si construiasca o astfel de nava, temandu-se de spionajul sovietic. Au operat totusi submarine cu propulsie nucleara, Clasa Guglielmo Marconi, 1964-1993, 3 unitati construite, Guglielmo Marconi/S503, Alessandro Volta/S504 si Archimede/S509, reactoarele fiind de provenienta britanica, similare celor ce echipau submarinele nucleare de atac din Clasa Explorer/Royal Navy).

                                                                               ALFA MRBM

Dezvoltarea rachetei s-a facut sub controlul Gruppo di Realizzazione Speciale Interforze/GRS, racheta avand urmatoarele caracteristici: motor racheta cu combustibil solid (comburantul, substanta oxidanta care intretine procesul termic, si carburantul, substanta care este supusa procesului termochimic, formeaza impreuna un amestec solid cu care se alimenteaza motorul racheta. Energia degajata de gazele expulzate, genereaza viteza de propulsie a rachetei. Avantajul combustibilului solid fata de cel lichid –eliminarea rezervoarelor separate si a recipientelor criogenice, precum si a turbopompelor), timp de ardere 57 s, putere dezvoltata 232 kN/aproximativ 25 tf; doua trepte; ghidaj inertial –SAGEM/Franta; greutate totala 8 tone; lungime totala 6,50 m; diametrul 1,37 m; lungime prima treapta 3,85 m, carcasa acesteia fiind realizata din fibra de sticla si rasini; greutate treapta a doua -950 kg; rezerva interna de combustibil solid 6 tone, cel mai probabil fiind vorba despre PBAA, un copolimer de polibutadiena si acid acrilic sau HTPB -12% aluminiu/15 % liant/73% perclorat de amoniu.

Combustibilul era produs in Italia sub licenta Rocketdyne/SUA; greutate maxima la decolare de aproximativ 11 tone; focos nuclear de 1 Mt, niciodata realizat sau importat; apogeu 300 km (racheta ajungea la 25 km altitudine intr-un minut); viteza maxima atinsa 10.224 km/h; raza maxima de actiune 1600 km –teoretic, lansata de pe crucisatoare, fregate sau distrugatoare aflate in Marea Adriatica, o astfel de racheta ar fi putut atinge toate tarile est-europene si vestul URSS. Doar trei rachete ALFA au fost construite, doua dintre acestea fiind testate cu succes in perioada 1975-1976 la Salto di Quirra, in Sardinia, ulterior programul fiind abandonat deoarece Italia a semnat Tratatul de Neproliferare Nucleara pe data de 2 mai 1975. Cuirasatul Giuseppe Garibaldi avea sa fie scos din inventar in anul 1971 (20 februarie), fiind vanduta la fier vechi in septembrie 1978, echipajul fiind transferat pe noul crucisator port-elicopter, Vitttorio Veneto/550 (9 Agusta AB-204/AB-212 sau 6 AB-61) dotat cu rachete ghidate (RIM-2 Terrier si RUR-5 ASROC/Anti-Submarine Rocket –raza maxima de actiune 19-20 km).
Interesant este faptul ca Italia incheiase inca din noiembrie 1957, un acord secret cu Germania Federala ce viza aplicatii militare a energiei nucleare, inclusiv realizarea in comun a unei rachete balistice cu raza maxima de actiune de 2500 km. Avea sa renunte la acest acord doar un an mai tarziu, SUA vegheau…Cu toate acestea, Marina Militare n-a renuntat si, in 1969, a lansat studiul in vederea realizarii unei rachete in doua trepte, programul debutand in 1971.

Firmele implicate in proiect au fost: Aeritalia (structura si scutul termic. Astazi se numeste Alenia); SNIA-BPD Spazio (propulsie. Astazi se numeste AVIO Group); Selenia, Laben-Montedel si Sistel (sistemele electronice). Italienii, in perioada septembrie 1975-aprilie 1976, au efectuat trei lansari test cu rachete ALFA la Salto di Quirra/SDQ (toate fiind lansate cu succes), doar trei prototipuri din 6 produse (primul test static a avut loc pe data de 1 februarie 1973 –unele surse mentioneaza ca atunci ar fi avut loc prima lansare), fiind lansate pana la anularea programului: 8 septembrie 1975 –ALFA 1; 23 octombrie 1975 –ALFA 2; 6 aprilie 1976 –ALFA 3. Rachetele aveau doar o singura treapta, cea de-a doua fiind doar de decor. Conform unor experti, racheta italiana era oarecum asemanatoare cu cea americana, Polaris A2.

CRUCISATOARE PURTATOARE DE RACHETE GHIDATE -CAIO DUILIO, ANDREA DORIA, GIUSEPPE GARIBALDI

In cursul documentarii am dat de un lucru interesat, greu de digerat totusi, si-anume ca serviciile secrete italiene, la sfarsitul anilor *60, aflasera ca Romania si Iugoslavia initiasera programe de obtinere a armamentului nuclear!!! Oricum, in martie 1970, atat Romania cat si Iugoslavia au semnat Tratatul de Neproliferare, insa, spionajul militar italian era de parere ca iugoslavii continua programul la Institutul Vinca din apropiere de Belgrad. Putin probabil sa fi fost asa, foarte probabil ca italienii sa fi aflat de programul YUROM, existenta programului nuclear militar romanesc este incerta si-n ziua de astazi. Mda, insa, cu certitudine, elvetienii aveau un program de inarmare nucleara, initiat pe 23 decembrie 1958. Pe 4 mai 1964, armata elvetiana recomanda Consiliului Cantoanelor necesitatea dotarii cu 250 de arme nucleare, inclusiv 100 de rachete cu ogiva nucleara, pana in anul 1980 (bineanteles, totul a ramas doar intentie, dar ma-ntreb, cine-i ataca pe astia!!??).

                                                                TEST LANSARE ALFA

Astazi, conform datelor oficiale, in Italia s-ar mai afla inca arme nucleare. Acestea nu apartin italienilor ci americanilor.USAF ar avea 90 de bombe nucleare pe doua baze operate in comun cu italienii, la Aviano/Pordenone (50 de bombe B-61, termonucleare) si Ghedi Torre/Brescia (40 de bombe B-61, termonucleare). Alte 400 de bombe fiind desfasurate in Germania, Marea Britanie, Belgia si Olanda, toate fiind versiuni ale bombei B-61, puterea acestora variand de la 45-170 kT (de 13 mai mare decat puterea bombei de la Hiroshima). Aeronavele Tornado, inclusiv cele italiene (spre exemplu cele apartinand 6 Stormo de la Ghedi di Torre), puteau duce astfel de bombe, pilotii italieni fiind antrenati de americani in vederea executarii atacului nuclear. Italienii n-au avut niciodata in dotare astfel de bombe, insa faceau exercitii cu bombe inerte, similare acestora. Americanii ar fi transferat bombele nucleare italienilor doar in caz de conflict major.

 

   WW  

 

SURSE DATE SI POZE:Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.

fuseurop.univ-perp.fr/alfa_e.htm

www.globalsecurity.org/wmd/world/italy/

www.secretprojects.co.uk › … › Missile Projects

www.astronautix.com/lvs/alfa.htm

america.pink/alfa–rocket_325216.html

https://www.wilsoncenter.org/…/the-nuclear-cha..

content.time.com/…/0,8599,1943799,00.html

https://niregblog.wordpress.com/…/nuclear–italy…

www.breakingnews.com/topic/nuclear–weapons/

www.aeronautica.difesa.it › … › News

www.quellidel72.it/sistema/jupiter/jupiter_1.htm

nikemissile.forumfree.it/?t=50935968

www.basijupiter.altervista.org/…/articoli…/31-5…