Alarma – episodul 1

Era a treia zi petrecută în alarmă. Realizasem că ceva nu este chiar în ordine din momentul în care numărul de avioane din celula de alarmă a fost dublat, la fel şi numărul de oameni, piloţi şi tehnici.

Pe mine căzuse măgăreaţa dintro pură întâmplare şi din propria mea prostie. Eram de serviciu, iar atunci când Comandantul a venit la celulă şi ne-a întrebat dacă mai putem rămâne în continuare, eu n-am refuzat. Oricum n-aveam ce să fac acasă. Ori aş fi dormit, ori aş fi citit, lucruri pe care le puteam face foarte bine şi aici. Mă rog, minus starea de alertă non-stop în care te găseşti, acea încordare surdă în care te menţii fără să vrei, ca o stare de supra-veghe în care intri din momentul în care-ai preluat serviciul de la celelalte echipaje.

Trei zile chiar era un record personal. Comandantul mă întrebase dacă sunt bine, dacă vreau să mai rămân. Mi-a spus că nimeni nu-mi poate impune asta, chiar dacă este penurie de piloţi cu experienţă, deoarece este iulie şi mulţi sunt fie plecaţi prin ţară, în concediu, fie la studii, fie cine ştie pe unde. Adevărul este că începuseră să vină atunci când s-a anunţat la televizor, au sunat la unitate bănuind ceva şi li s-a spus să revină cât de repede pot. Acum sunt destui, dar fiecare are rolul lui în cadrul angrenajului. Aşa că n-am zis nimic şi am rămas pe recepţie, de strajă Patriei.

Ciudat a fost că nu ne-a deranjat nimeni în aceste trei zile, nu ne-au scos nici măcar până la avioane şi înapoi, nimic. Iar asta era chiar ciudat. Mi se zbârlea blana pe mine când mă gândeam la asta şi simţeam cum nervozitatea creştea în mine.

Ceva nu era în regulă…

Stăteam mai mult în jurul televizorului, ascultând radioul şi dându-ne cu părerea referitor la ce-o să se întâmple în următoarele ore. Deja discutam în ore, nu în zile, atât de încordată era situaţia. Mi-era teamă să nu facă vreuna dintre părţi vreo mişcare tâmpită şi să arunce întreaga regiune întrun război feroce. Asta ne mai lipsea…

Noaptea se lăsa încet peste aerodrom, adusă  de soarele ce se scufunda încet sub orizont, dăruind umbre lungi tuturor lucrurilor de pe faţa pământului şi întinzând întunericul către stratosferă. Am ieşit la o ţigară şi m-am urcat pe acoperişul scund al clădirii celulei. De acolo, de sus, se puteau vedea buzunarul de la Sud şi linia de avioane husate, dormitând cu cozile spre deflectoarele de beton. Am adulmecat aerul, mult prea rece pentru luna asta, adus cu el de un plafon compact în care se ghiceau de-a valma stratocumuluşi şi nimbostratuşi, toţi înveliţi întro pătură consistentă de stratuşi. Am privit cu scârbă la ţigarea care fumega diavoleşte între degetele mele. Mă împiedica să simt parfumul serii ăsteia, seară ce avea ceva ciudat în ea: vântul lipsea cu desăvârşire. Simţisem asta şi după fumul ţigării ce se ridica perfect vertical, încolăcindu-mi-se şerpeşte pe braţ. Am aruncat-o cât colo înciudat, urmărindu-i dâra de lumină galben-portocalie lăsată de grăuntele de foc din vârf, reziduu luminos ce mă ducea cu gândul la o lansare de rachetă deasupra mării, noaptea. Mi-era dor de lansări, unul dintre momentele când demonul din mine se simţea excelent, când îmi urla în urechi să distrug ţinta şi care chiuia încântat când racheta aer-aer cu traiectorie şerpuitoare izbea explodând drona teleghidată, prăbuşind-o în flăcări în apele mării.

În fiecare noapte de alarmă meditam la posibilitatea decolării întro misiune reală, de interceptare a unei ţinte nesimulate, a unei ţinte ce trebuia nimicită cu foc. Mă întrebam, oare cum voi reacţiona? Instinctul şi pregătirea de pilot de vânătoare vor intra în acţiune şi voi trece pe pilot automat, executând totul mecanic, fără sentimente sau resentimente? Sau degetul înmănuşat va ezita asupra butonului de lansare de pe manşă, ros de remuşcările gen „Asta nu-i dronă teleghidată, ăsta-i un om în carne şi oase chircit acolo, în cabina avionului ăstuia… Ce să fac?… Să dau jos de pe cer avionul şi să omor omul?!”… Oare voi apăsa cu fălcile încleştate butonul de lansare până-l voi simţi imprimându-mi-se dureros în carnea degetului? Oare demonul din mine va prelua controlul şi mă va reduce la stadiul de marionetă ce execută cuminte ordinele primite de la sol? Şi după, după cum mă voi simţi? Mă va copleşi regretul, mă vor roade remuşcările? Sau îmi voi picta pe fuselajul avionului meu o siluetă de avion tăiată de o dungă transversală şi mă voi comporta macho, povestind la fiecare pahar de vin cum i-am înfipt racheta-n ajutaj papagalului ăluia?… Niciodată n-am ajuns la vreo concluzie, deoarece mintea şi sufletul luptau continuu, fiecare cu propria-i versiune şi propria-i finalitate. Dar eram conştient că nu există pilot de vânătoare care să nu-şi pună astfel de întrebări la un moment dat în carieră. Şi pilotul militar este om, şi este om mai presus de toate, cu tot ce presupune apartenenţa la specia umană. Cu bune şi cu rele, cu blândeţe şi cruzime. Suntem şi îngeri şi demoni, dar nu în acelaşi timp, iar elementul cheie este alegerea, alegere influenţată de-a vastă paletă de factori. Acolo sus, întro misiune reală, afli cu adevărat cine eşti şi din ce eşti alcătuit, când tragi o linie şi alegi: cap sau pajură…

O încremenire stranie plutea deasupra aerodromului, de parcă şi norii şi-ar fi ciulit urechile, ca pentru a asculta ceva cu atenţie. Am inspirat iar, adânc, expirând prelung, încercând a-mi curăţa plămânii torturaţi de fumul infect al ţigărilor. Reuşisem să mă las, dar cu puţină vreme în urmă, la un chef cu vin oltenesc, dobrogenesc şi dracu’ mai ştie de care, m-am trezit a doua zi cu o mahmureală pe cinste şi cu o teribilă dorinţă de-a încendia o fumigenă. Dezamăgirea a fost cruntă, dar mi-am jurat în barbă că mă voi lăsa cândva, întro bună zi când mi se va pune mie pata. Seara asta atipică ar putea fi la fel de bună ca oricare alta pentru a mă lăsa. Cine ştie, poate chiar am să mă las din acest moment…

Brusc, imaginea-mi plezni nervul optic şi mă electriză: luminile pistei se aprindeau încet, secvenţial, spulberând negura ce se lăsase peste toţi şi toate. Am ştiut în momentul ăla că ceva trebuie să se întâmple. M-am repezit spre scară, dar am renunţat, aşa că am sărit direct în grădină, cu pământul moale şi acoperit de iarbă pregătit să-mi amortizeze căderea. M-am rostogolit expert la contactul cu solul, anii de judo spunându-şi cuvântul. Am ţâşnit în picioare şi dintro săritură peste gardul viu, am ajuns pe alee. Am vrut să strig ceva gen or să ne dea alarmă, dar n-am mai avut timp. Becul roşu a explodat, inundând coridorul cu lumina lui şângerie, în timp ce soneria ţârâia îndrăcită. Moşescu a trecut în goană pe lângă mine, graţios ca un hipopotam pe bicicletă, privindu-mă fugar, în timp ce eu am intrat în camera de echipare. Eram echipat pe jumătate când a intrat şi el după confirmarea alarmei. Am auzit pe hol tropăitul tehnicilor care alergau la avioane, în timp ce eu îmi legam şireturile la ghetele grele de zbor. Mi-am luat casca şi m-am înţeles din priviri cu el, lăsându-l să-şi termine echiparea. Avea ceva de furcă, îi lua destul de mult introducerea emblematicei lui burţi de băutor de bere cu ştate vechi, aşa că l-am lăsat în chinul lui şi am ieşit val-vârtej din celulă, luând-o la trap spre avion.

9614 mă aştepta încordat, adulmecând plafonul încremenit, gata să spintece atmosfera. Era dehusat şi cu toate capacele luate, pregătit pentru pornire, aşa că am sărit pe scară şi m-am aruncat în întunericul primitor şi familiar al cabinei. Tehnicul m-a ajutat să îmbrac chingile, a aşteptat până mi-am cuplat oxigen şi radio, apoi mi-a închis cupola, sigilându-mă de exterior. Acum eram singur cu 9614, nimic nu mai exista în afara conexiunii noastre. Mâinile mergeau singure, cuplând, reglând, verificând. Am făcut semn şi APA s-a opintit, scoţând un nor de fum ce creştea ameninţător, întunecând întunericul.

Flacăra s-a iscat repede în inima motorului, trezind duralul la viaţă şi imprimându-i tremurul caracteristic, vibraţia a viaţă ce mă tulbura pe mine atât de mult, dându-mi impresia că avionul chiar trăieşte, că freamătă, că-şi încordează muşchii hidraulici sub pielea de metal lucios, că-şi rage urletul sfidător adresat tuturor potenţialilor adversari, pregătindu-se de mişcare. Îi puteam simţi fluidele circulându-i prin arterele-i metalice, totul pulsând, transformând, generând, un angrenaj incredibil de complex ce funcţiona cu precizie matematică, un golem mecanic a cărui comandă era la degetul meu mic.

Mobilis in mobile – mişcător în mişcare. Eram în mijlocul mişcării, o multitudine de mişcări necesare creerii mişcării în sine, suma mişcărilor şi chintesenţă a ei: zborul.

APA s-a decuplat de la mine şi a trecut la avionul lui Moşescu, 9608. Cu toţi parametri stabilizaţi, calele zburate de la roţi şi tehnicul stând drept ca o statuie lângă planul stâng, am cerut rulajul prin radio. Zebra mi-a ordonat decolarea în celulă şi trecerea pe canalul dirijării. Ceilalţi doi, al doilea echipaj din alarmă, dublura noastră, adică Dex şi cu Miti, erau eşalonul doi, pornind la ordin. Deocamdată noi eram vioara întâi.

Am aruncat o ultimă privire tehnicului împietrit lângă planul stâng, cu faţa lumânată de sclipirea stroboscopică a lămpii roşii şi l-am salutat cu mâna dreaptă la cască în timp ce 9614 a prins a luneca spre pistă, zdrenţuind întunericul cu lumina farurilor şi clipăcitul spasmodic al lămpilor anticoliziune. Am privit în periscop şi l-am văzut urnindu-se şi pe Moşescu, accelerând să mă prindă din urmă. M-am axat pe centrul pistei şi l-am aşteptat să ajungă în dreapta mea, puţin mai în spate.

Am cuplat forţajul şi am ţinut avionul din frâne, simţindu-i încordarea crescândă din corpul lui de dural, în timp ce lăsa botul în jos, ca un căluţ înfrânat, nerăbdător să guste iar libertatea dată de viteză. Totul era în regulă, toţi parametrii erau normali, eram pregătiţi pentru înălţimi şi orice ne-ar aştepta acolo. Am aruncat o ultimă privire spre Moşescu, el s-a uitat la mine, i-am făcut semn din cap, el mi-a răspuns, şi am eliberat levierul de frânare.

Va urma?!

Preluare de pe blogul: Povesti de aerodrom