COSITOAREA DE MARGARETE (partea 1)

Despre bombe si istoria bombardamentului aerian am mai vorbit in cursul articolelor noastre (primul bombardament aerian -1912, primul “bombardier” –Albatros F2). Asa-zisele “bombe” de dinaintea WW I, proiectile diverse compuse initial din sageti, caramizi, cuie si pietre, inlocuite ulterior cu grenade de mana si mici proiectile de artilerie care rar depaseau 15-20 kg pentru a putea fi aruncate usor peste “bord” de catre piloti sau copiloti, proiectile care rar si faceau ceva pagube dar aveau mare impact psihologic, au dus la bombardamentul strategic, la aviatia de bombardament.

Au inceput s-apara bombe de aviatie, acestea fiind la baza proiectile de artilerie prevazute cu aripioare/ampenaje stabilizatoare si bineanteles, odata cu dezvoltarea acestor proiectile care au devenit din ce in ce mai grele, au aparut si aeronave dedicate bombardamentului aerian, aeronave echipate cu instalatii de lansare, aeronave numite din 1914/1915 –“aeronave de bombardament greu” (Caproni Ca.1-3/Italia; Bristol T.B.8/Marea Britanie, Sikorsky Ilya Muromets/Rusia; Gotha G.4/Germania; Handley Page Type O/Marea Britanie. Despre unele dintre ele am vorbit deja in articole trecute). Nu ne vom opri asupra tuturor marilor bombelor aparute post-WW I si pe timpul WW II datorita faptului c-ar iesi un mega-articol, numai mega-bombele lui Barnes Wallis destinate distrugerii barajelor de pe Rin, scufundarii cuirasatului Tirpitz si distrugerii marilor buncare germane ar acoperi un spatiu imens. Asta nu inseamna ca le vom uita, vine si randul lor!

Ne vom opri asupra primei bombe termobarice de mare calibru din lume, bomba realizata in SUA si folosita pentru prima data in Vietnam. Inainte insa de a merge mai departe putintica istorie a armei termobarice fara a detalia principiul de functionare (pentru mai multe detalii recomand articolul colegului Nicusor: https://www.rumaniamilitary.ro/lovitura-termobarica). Ei bine, daca inca nu v-ati obisnuit deja, inventatorul asa-zisei “bombe cu aerosoli” sau “bombe cu vid” este un german de origine austriaca, infocat national-socialist, profesorul Mario Zipermayr, fizician care a lucrat pentru Luftwaffe in WW II, avand la activ mai multe proiecte futuriste precum torpila L-40, rachetele sol-aer Enzian si Schmetterling si Hexenkessel (cu Enzian si Schmetterling ne vom intalni in articole viitoare, sunt multe de spus…).

Mario Zipermayr s-a nascut la Milano, nordul Italiei, pe 25 aprilie 1899, avand origine italo- austriaca. A studiat la Freiburg/Germania si Karlsruhe/Germania obtinand in 1927 titlul de doctor in inginerie, iar din 1939 obtine calificarea universitara de “Abilitare”, calificare care-i permite sa predea fizica si inginerie la orice universitate din Austria, Germania si Elvetia (aceasta calificare universitara permite persoanei care o detine sa conduca lucrari de doctorat, putand ocupa functia didactica de profesor universitar. Calificarea permite si desfasurarea unor programe de cercetare in cadrul universitatii. Aceasta calificare poate fi obtinuta doar de persoane care detin titlul de doctor in stiinta). Simpatizand cu ideile naziste si adept al “Germaniei Mari”, considerand ca Austria a fost si trebuie sa fie din nou parte a Germaniei unite, Zipermayr se inscrie in 1933 in Partidul Nazist Austriac (Austria a avut una dintre cele mai puternice miscari naziste din Europa de Vest, mare parte a organizatiilor nonsocialiste din tara fiind inca din 1931 pro-naziste.

Atragerea populatiei spre nazism s-a accentuat odata cu criza bancara si economica de la inceputul anilor *30/sec.XX, somajul si degradarea nivelului de trai au creat terenul fertil pentru implementarea ideilor naziste in marea masa a populatiei apte de munca, a cetatenilor de rand, dar si in randul elitelor. La inceputul anilor *30/sec.XX, Austria avea deja doua mari miscari naziste, Heimwehr/Apararea Patriei si Partidul Nazist Austriac, aceste organizatii bucurandu-se de succes in randul populatiei –la alegerile locale si regionale din 1932, spre exemplu, nazistii austrieci au reusit sa castige peste 16% din voturi. Odata cu venirea la putere a lui Hitler in Germania, in 1933, drumul spre nazism si Germania Mare s-a accentuat ducand, intr-un final, la Anschluss, anexarea Austriei la Germania pe 12 martie 1938, luand nastere Germania Mare).

Bucuros de cursul luat de Austria si formarea Germaniei Mari, Zipermayr se inscrie in Sicherheitsdienst/SD/Serviciul de Securitate si Informatii al SS, organizatie in care avea sa ramana pana la Capitulare (numele complet este Sicherheitsdienst des Reichsfuhrers-SS/Serviciul de Securitate al Reichfuhrer-ului –SS, organizatia aparand in 1931. Rolul sau initial a fost protectia Fuhrer-ului Adolf Hitler, organizatia fiind condusa de la infiintare pana in 1942 de catre Reinhard Tristan Eugen Heydrich, un calau de trista amintire. Dupa ce acesta a decedat pe 4 iunie 1942 in urma septicemiei,acesta fiind ranit in atentatul asupra masinii sale care a avut loc la Praga pe 27 mai 1942, atentat executat de catre Special Operations Executive/SOE britanic/Operatiunea Antropoid prin intermediul a doi militari cehoslovaci, SD-ul a fost condus pana la finalul “Reich-ului de o mie de ani” de catre un alt calau de trista amintire, Heinrich Himmler, seful SS).

De numele lui Zipermayr sunt legate multe proiecte militare germane destinate cu precadere Luftwaffe, acesta aducandu-si contributia la proiectarea celei mai rapide aeronave dotata cu motoare cu piston realizata in WW II, superbul Dornier DO-335 Pfeil/Sageata, aeronava despre care am vorbit pe larg intr-un articol anterior. Se stie ca in 1942, Zipermayr a primit aprobarea sa-si infiinteze propriul institut de cercetare, acesta avand laboratoare in Viena si Lofer, cunoscuta statiune montana aflata in landul Salzburg/Austria, institutul avand aproximativ 35 de cercetatori si proiectanti (laboratorul de cercetare de la Lofer era localizat in Hochtal/Marea Vale. Interesant e faptul ca Dr.Zipermeyr a continuat sa lucreze la proiectele sale pana la capitularea Germaniei pe 8 mai 1945, cateva zile mai tarziu, pe 15 mai, a fost arestat si interogat de catre americani la Hochtal, aici fiind gasita stocata o cantitate imensa de explozibili, 2000 kg. Afland cine este Zipermeyr si ce proiecte derula americanii l-au luat la puricat, insa Zipermeyr a fost cooperant raspunzand la toate intrebarile americanilor si, ciudat pentru acele vremuri cand toti alergau dupa creierele germane, Dr.Zipermeyr n-a lucrat dupa razboi pentru niciun invingator. Afland despre cercetarile de la Hochtal, americanii l-au trimis acolo pe Colonel Leslie E.Simon, Director al Laboratorului de Cercetari Balistice de la Aberdeen Proving Grounds. Bineanteles, americanii au luat totul de la Hochtal insa multe date sunt confidentiale si-n ziua de astazi! Se stie insa ca Zipermeyr le-ar fi dat americanilor proiectul asa-zisei “bombe cu vortex”, ogiva fiind incarcata cu praf de carbune si alti compusi explozivi. Ei bine, aceasta arma e considerata a fi prima arma termobarica din lume, si despre aceasta vom vorbi in cursul articolului). Iata cateva dintre proiectele futuriste derulate in cadrul ambelor laboratoare…

Zipermayr a dezvoltat torpila cu lansare din aer L-40, torpila fiind destinata echiparii Arado Ar-234 si DO-335 Pfeil –torpila urma sa poata fi lansata de la 1,50 km distanta de tinta la viteze de pana la 700 km/h si altitudini mari, peste 1000 m. Se stie ca torpilele standard aflat in uz la acea vreme in Luftwaffe puteau fi lansate de aeronave doar in zbor orizontal la viteza de maxim 300 km/h si minim 50 m altitudine, expunand focului inamic aeronavele. DO-335 Pfeil atingea 763-765 km/h in zbor orizontal la 6500 m altitudine, viteza de croaziera fiind de 685 km/h la 7100 m altitudine iar altitudinea maxima atinsa 11.400 m.

Despre torpila L-40 se cunosc putine date, aceasta fiind prevazuta cu suprafete de control automate cu o forma speciala dispuse in V. Acestea asigurau torpilei planare indelungata si o buna stabilitate in zbor. Se pare c-au fost efectuate teste reusite cu prototipul acestei torpile, aceasta fiind lansata de DO-335 la viteza de 720 km/h si altitudini de peste 1000 m, insa nu exista date certe (exista surse care sustin ca torpila putea fi largata in zbor la viteze cuprinse intre 288-720 km/h). Se pare ca spre sfarsitul anului 1944, Dr.Zipermeyer avea in vedere dotarea torpilei cu motor-racheta in vederea atingerii de viteze foarte mari, ca platforme de lansare fiind avute in vedere aeronave futuriste precum cele proiectate de catre Willy Messerschmitt (posibil ME P.1106/1101/1111. Exista supozitii ca si ME-262 era avut in vedere ca torpilor), Blohm$Voss (posibil BV P.203/204/237 Stuka, aeronave proiectate de catre Dr.Richard Vogt) si Alexander Lippisch (posibil Lippisch P.13A, ramjet, supersonic, aripi delta), insa este foarte probabil ca si variante de Focke-Wulf FW-190 erau luate in considerare. Din pacate pentru Zipermeyr si din fericire pentru Aliati, aceste aeronave au ramas in marea lor majoritate doar pe planseta (ehh, obsesia germanilor pentru proiecte futuriste, extraordinare din punct de vedere tehnic insa deosebit de greu de finalizat in conditii de razboi, basca faptul ca erau…prea multe). Insa erau futuriste, mult peste vremea lor, si cu siguranta le vom dezvalui in articole viitoare! Torpila L-40 n-a intrat in productie de serie, se pare ca proiectul a fost oprit in martie-aprilie 1945, oricum nu mai conta…

Unul dintre proiectele de arme avansate desfasurat de catre Zipermeyr, mentionat anterior, a fost Hexenkessel/Cazanul Vrajitoarei, proiect numit initial Humus. Zipermeyr numea aceasta arma “Bomba cu vacuum”, ogiva fiind incarcata cu praf de carbune si alti compusi explozivi. Exista multe supozitii legate de aceasta arma, de dezvoltarea ei se interesa in mod expres SS-ul, conform unor surse. Se pare ca Zipermeyr le-ar fi spus expertilor americani ca arma urma a fi similara unei mici bombe atomice, vidul produs in urma exploziei ar fi anihilat orice fiinta vie si-ar fi distrus orice obiect construit de om sau aflat in natura. Mai mult decat atat, se avea in vedere dotarea rachetelor sol-aer Enzian si Schmetterling cu astfel de ogive, explozia acestora in apropierea formatiilor de bombardiere inamice ar fi anihilat tot ce zboara, termenul folosit de catre Dr.Zipermeyr ar fi fost, conform unor surse, “Moartea din aer”. Se pare ca SS-ul a testat astfel de bombe de 25-50-60 kg in apropierea Marii Baltice cu efect devastator, asta nu cu mult inainte de capitulare fara a exista dovezi certe in acest sens, doar speculatii. Se merge chiar mai departe speculandu-se ca Himmler dar fi dat ordin sa se realizeze o superbomba bazata pe cercetarile lui Zipermayr, bomba urmand a contine 60% oxigen lichid, 40% praf fin de carbune, ambele fiind amestecate cu o substanta ceroasa nespecificata realizata de SS (se pare ca SS Obergruppenfuhrer Hans Kammler, SS Standartenfuhrer Dr.Alfred Klemm si Rudolf Brandt, inalti demnitari din staff-ul lui Himmler, ar fi fost implicati in dezvoltarea acestei arme). Oricum, suntem pe terenul speculatiilor fiindca nu exista dovezi certe ale existentei unei astfel de superbombe sau a implicarii expertilor SS in dezvoltarea ei. Exista chiar si experti USAF care sustin ca detonarea acestei bombe ar fi produs o explozie devastatoare, consumand oxigenul si arzand totul pe o raza circulara de 4,50 km. Ar fi fost, conform expertilor, o mica bomba atomica germana, asta daca intr-adevar a existat fie si la nivel de intentie!

Singura marturie certa a intentiei realizarii superbombei e cea a fiului lui Zipermayr, Philipp, nascut in 1949, acesta sustinand ca tatal sau i-ar fi spus ca-n ianuarie 1945, Luftwaffe i-a ordonat sa realizeze o bomba de 1000 kg, sfarsitul razboiului anuland toate demersurile realizarii superbombei. Tot Philipp sustine ca dezvoltarea bombei cu vacuum a fost propusa de catre tatal sau, Luftwaffe, in octombrie 1942. Primind unda verde, primele teste au avut loc in vara lui 1943, bomba testate avand drept incarcatura exploziva 60 kg praf de carbune brun –carbunele fiind extras din Boemia, la care se adauga oxigen in valoare de 15% din greutatea prafului de carbune. Incarcatura exploziva a fost introdusa stratificat intr-un tub din otel dupa cum urmeaza: primul strat era compus din exploziv de mare putere care cantarea 0,5% din greutatea prafului de carbune; peste acest exploziv de mare putere era dispusa pe suporti din lemn o butelie de oxigen cu capacitatea de 8 L; ultimul strat era format din praful de carbune, 60 kg.

Acest tub era obturat la unul dintre capete, celalalt ramanand deschis, bomba fiind ingropata sub un strat subtire de pamant si detonata pentru prima data pe aerodromul militar Zwolfaxing, aflat la 6 km de aeroportul Schwechat/18 km sud-est de Viena (la Zwolfaxing exista si o fabrica de motoare de avion, aceasta fiind bombardata de catre RAF pe 8 iulie 1944. Ca fapt divers, de pe Schwechat a decolat pentru prima data pe 6 decembrie 1944, Heinkel HE-162 Volksjager/Vanatorul Poporului, aeroportul fiind capturat de catre sovietici pe 5 aprilie 1945). In urma testului au existat ferestre sparte la distanta de 1500 m de locul detonarii, norul generat de explozie – ciuperca sa-i zicem fiindca totul seamana cu o explozie nucleara – s-a ridicat la inaltimea de 45 m si a avut diametrul de 35 m. Locuitorii din zona Schwechat s-au speriat ingrozitor, insa acestora li s-a spus c-au detonat in mediu controlat cateva bombe grele aliate ramase neexplodate. Tot Philipp sustine ca tatal sau i-ar fi spus ca cea mai grea bomba cu vacuum detonata experimental a avut 150 kg de praf de carbune brun, efectul acesteia fiind de minim doua ori mai puternic decat cel al primei bombe. Mai mult decat atat, s-ar fi lucrat la o bomba de 250 kg, de patru ori mai puternica decat bomba initiala de 60 kg, insa sfarsitul razboiului a facut ca aceasta sa ramana doar pe hartie ca si exemplarul de 1000 de kg. Totusi, trebuie sa fim rezervati in privinta unora din aceste informatii deoarece nu sunt sustinute de documente si dovezi video-foto, sunt sustinute doar de marturii, multe dintre acestea apartinand unor persoane a caror probitate este pusa la indoiala, multe dintre acestea fiind civili care locuiau in apropierea zonelor de test (una dintre aceste persoane este omul de stiinta german Ernst Josef, acesta povestind americanilor despre aceste proiecte. Cu toate acestea, expertii americani au concluzionat ca, citez:”Ernst nu este fiabil si, desi poate fi, in unele cazuri, ceva adevar in afirmatiile sale, acestea sunt in ansamblu inexacte si de valoare indoielnica”). Sumarizand, este cert faptul ca Zipermeyr a realizat prima bomba termobarica din lume ce continea 60 kg praf de carbune brun, putin probabil ca SS-ul a testat astfel de bombe care contineau 25-50-60 kg praf de carbune brun la care se adauga un compus cerat necunoscut, si improbabil ca SS-ul sa fi testat si bomba care continea 150 kg de praf de carbune brun (Ernst Josef e singurul care sustine ca s-a testat aceasta bomba cu putin inainte de capitularea Germaniei, aceasta fiind cea care a ras totul pe o raza circulara de 4,50 km).

Unele surse sustin ca ordinul realizarii superbombei a fost dat pe 9 martie 1945, insa totul a fost anulat la sfarsitul aceleiasi luni. Superbomba urma a fi realizata intr-un complex subteran format din mai multe tunele care se construia in centrul Germaniei, landul Turingia, in apropiere de orasul Gotha, nume de cod Jonastal/Siegfried/Jasmin/Olga/Burg/S3, insa constructia n-a fost finalizata pana la sfarsitul razboiului.

Ei bine, Zipermeyr nu s-a limitat la dezvoltarea Cazanului Vrajitoarelor, acesta avand si alte proiecte care aveau drept scop dezvoltarea de arme capabile sa stopeze devastatoarea campanie de bombardament aerian asupra Germaniei initiata de catre Aliati, campanie la care Luftwaffe nu mai facea fata. Nu e o certitudine dar este posibil ca aceste proiecte sa fi concurat la dezvoltarea Hexenkessel, si aici ne referim la Wirbelwind Kanone/Wind Kanone/Tunul cu Vant si Turbulenz Kanone/Tunul cu Vortex.

Wirbelwind Kanone era un dispozitiv ciudat, o arma total iesita din tipare care a si fost construita in mare secret la o fabrica din Stuttgart la sfarsitul lui 1944 sau inceputul lui 1945. Arma a fost ideea lui Zipermayr si era un tun care tragea asupra aeronavelor inamice cu un jet puternic de aer comprimat, un fel de arma cu gaz. Incarcatura “de lupta” sa-i spunem asa, se compunea dintr-un amestec de hidrogen si oxigen in proportii aproximativ egale. Tunul se compunea dintr-o teava inclinata cu lungimea de 12 m si diametrul de 70 cm, teava fiind indoita la varf – unghi de aproximativ 90◦. La capatul superior al tevii se afla o duza cu diametrul de 1,30 cm, pe aici fiind eliberati vaporii de apa sub presiune. “Proiectilul” il forma presiunea de vapori, asa-zisul tun avand duza indreptata spre formatia de aeronave inamice. A fost un esec rasunator, o pierdere de timp si o idee nastrusnica, fiindca in cursul testelor tunul abia a fost capabil ca gaureasca o placa din lemn cu grosimea de 10/25 mm aflata la 200 m distanta. Asta in conditiile in care “tinta” era statica, fiindca asupra unei aeronave aflata in zbor n-ar fi avut niciun efect, basca faptul ca n-avea nicio acuratete iar curentii de aer ar fi anihilat “proiectilul” (in mod clar, efect zero asupra unui bombardier aliat care zbura, de regula, la peste 6000 m altitudine). Germanii, in cursul testelor, au introdus in “incarcatura” peroxid de azot, substanta de culoare maron, asta pentru a putea fotografia si vedea traiectoria proiectilului “transparent”, insa asta n-a ajutat la nimic, tunul era o idee proasta. Totusi, acest tun prototip a fost instalat pe Elba in apropierea unui pod avand drept misiune apararea acestuia impotriva aeronavelor aliate, nu se stie daca a avut vreun succes fiind gasit intact de catre americani care au crezut initial c-au dat peste un compresor de mari dimensiuni.

  Turbulenz Kanone a fost o alta idee nastrusnica a lui Zipermayr care, ca si Wirbelwind Kanone, avea drept scop doborarea bombardierelor USAF si RAF prin intermediul aerului sub presiune. Aceste arme neortodoxe au atras atentia Reichsluftfahrtministerium/RLM/Ministerul Aerului din Berlin in ciuda slabelor lor performante, insa la acea vreme Aviatia nazista era disperata si cauta orice arma capabila sa stopeze asaltul aerian aliat. Turbulenz Kanone era un mortier de mare calibru ce functiona similar fratelui mai mare, Wind Kanone, insa si acesta era ineficient impotriva aeronavelor inamice. Se pare ca mortierul era capabil sa produca un vortex la maxim 100 m inaltime, insa acesta era prea jos si prea slab pentru a afecta aerodinamica zborului aeronavelor inamice.

  Parasim teatrul de operatii WW II pentru a poposi in teatrul de operatii Vietnam, asta pentru a vedea la lucru prima bomba termobarica operationala din lume, vedeta articolului dealtfel, bomba realizata de catre americani in anii *60/sec.XX, numita oficial BLU-82 si poreclita, neoficial, Daisy Cutter/Cositoarea de Margarete.

Ei bine, prima bomba termobarica de mare calibru operationala din lume a fost una dintre cele mai mari arme conventionale folosita intr-un conflict si, datorita puterii sale de distrugere, poate sta alaturi de cea mai mare bomba penetrant-exploziva tip mina realizata pana in 1970 si numita T-12/20 de tone (bomba fabricata in 1944 in SUA care urma a fi lansata de cel mai mare bombardier strategic proiectat in WW II si destinat USAF, Convair B-36 Peacemaker/Pacificatorul. B-36 a intrat in dotarea Strategic Air Command/SAC in 1948 ca bombardier strategic nuclear, insa a avut primul zbor pe 8 august 1946. Din 1955 avea sa fie inlocuit de Boeing B-52 Stratofortress, pasaroi care zboara si-n ziua de astazi. Bomba exploziva tip mina produce la detonare schije de mari dimensiuni si unda de soc foarte puternica. Singura asemanare cu bomba termobarica este unda de soc, fata de bomba exploziva de tip mina, bomba termobarica produce temperaturi foarte mari, cu mult peste cele dezvoltate de bombele clasice). Desi bomba T-12 care deriva din marile bombe penetrante ale Dr.Barnes Wallis, Tallboy/T-39/M-123/5,50 tone si Grand Slam/T-14/M-110/10 tone, aceasta n-a fost folosita niciodata, insa Daisy Cutter avea sa-si indeplineasca menirea!

Nasterea Daisy Cutter este strans legata de Melvin Alonzo Cook, genial chimist american, profesor la Universitatea din Utah (era profesor de Metalurgie si Director in cadrul Explosive Research Group), om de afaceri (a fondat si condus IRECO Chemicals in Salt Lake City, compania devenind producator industrial de explozivi comerciali), teoretician (a avut sute de articole de specialitate publicate), anteprenor si autor de carti de specialitate (a scris 6 carti),expert in explozivi si inventator al mai multor amestecuri explozive (peste 100 de brevete), munca sa de cercetare-inovare intinzandu-se pe mai bine de 50 de ani (ca fapt divers, Melvin era membru activ al Bisericii lui Isus Hristos a Sfintilor din Zilele din Urma/The Church of Jesus Christ of Latter-day Saints/LDS Church, cunoscuta mai bine drept Biserica Mormonilor). El s-a implicat activ, ca expert in explozivi, in cercetarea cauzelor marelui dezastru din Texas City, considerat a fi cel mai mari dezastru industrial care a avut loc in SUA (dezastrul a avut loc pe data de 16 aprilie 1947 in portul orasului Texas. Explozia e considerata cea mai mare explozie non-nucleara care a avut loc pe teritoriul SUA. Pe scurt, la bordul cargoului S.S Grandcamp incarcat cu 2200 de tone de azotat de amoniu, un fertilizator folosit in agricultura, izbucneste un incendiu care n-a putut fi controlat de catre echipaj si echipele de pompieri.

Datorita supraincalzirii, nitratul de amoniu detoneaza provocand o explozie devastatoare care a declansat o reactie in lant –si alte nave aflate in port au explodat pe rand, acestea fiind incarcate cu substante inflamabile, inclusiv petrol. Au explodat chiar si rezervoarele de combustibil aflate in port, numarul victimelor ridicandu-se la 8485 de oameni, inclusiv multi pompieri din cadrul Texas Fire Department. Acest dezastru a declansat primul mare proces intentat guvernului SUA in numele celor 8485 de victime, in baza Federal Tort Claims Act/FTCA/Legea Federala privind Cererea de Despagubire, aparuta nu cu mult inainte de dezastru, pe 25 iunie 1946. Suma totala a despagubirilor s-a ridicat la 17 milioane de dolari. Interesant e faptul ca SS Grandcamp fusese lansata in 1942 la Los Angeles, cargoul de 7176 de tone facand parte din Clasa Liberty, numele sau de botez fiind S.S Benjamin R.Curtiss, si a deservit Flota din Pacific pana la capitularea Japoniei. Dupa razboi, in 1946, nava a fost donata Frantei in vederea reconstructiei Europei de Vest devastate de razboi, francezii rebotezand-o S.S Grandchamp dupa una dintre plajele din Normandia –“Grandcamp-les-bains”).

In decembrie 1956 inventeaza un exploziv neobisnuit la acea vreme, o combinatie formata din nitrat de amoniu, pulbere de aluminiu si petrol. Aceasta mixtura a fost prima din asa-numitele “Slurry Explosive/Exploziv Amestec”, si s-a dovedit a fi foarte sigura si cu mare putere de distrugere (Melvin a fost cel care a revolutionat explozivii comerciali, transformandu-i din “dinamita periculoasa” in “suspensie sigura. Despre tatal sau, Merrill Cook spunea:”Tatal meu a revolutionat industria miniera. Multi cred ca fara explozivii sai, exploatarea miniera la scara mare n-ar fi fost posibila”). In urma realizarii acestei mixturi explozive, Melvin devine consultant la Iron Ore Company of Canada/IOC/Compania Fierului si Otelului din Canada, utilizand cu succes in cadrul exploatarilor miniere de fier o mixtura exploziva compusa din azotat de amoniu, pulbere de aluminiu si apa, mixtura pentru care obtine Brevet de Inventie pe data de 29 martie 1960 (compania a aparut in 1949 in Wilmington, Delaware/SUA, IOC fiind filiala canadiana cu sediul in Montreal,Quebec. Compania produce pelete si concentrat din minereu de fier, exista si astazi. Utilizarea mixturii explozive formata din nitrat de amoniu, pulbere de aluminiu si apa a revolutionat industria miniera,siguranta si eficienta noului exploziv erau nemaintalnite pana atunci, iar utilizarea apei in acest compus s-a dovedit a fi revolutionara. Datorita lui Melvin Cook a aparut o noua categorie de explozivi comerciali numita ANFO/AN-Amonium Nitrate/Nitrat de Amoniu/NH4NO3 iar FO-Fuel Oil/Petrol).

Ei bine, dezvoltarea tuturor acestor amestecuri explozive de catre Melvin avea sa duca la o categorie aparte de explozivi militari, cunoscuta astazi drept “compozitii termobarice” si implicit, la aparitia primei bombe termobarice de mare calibru operationala din lume, BLU-82 “Daisy Cutter/Cositoarea de Margarete”. La realizarea acestei bombe si-a adus aportul si Melvin Cook, a carui contact cu USAF a debutat cel mai probabil in perioada 1968-1969, la acea vreme Fortele Aeriene Americane derulau in Vietnam proiectul “Commando Vault” –folosirea in rol de bombardier a elicopterelor si, ulterior, a aeronavelor de transport C-130 Hercules (ideea folosirii de aeronave de transport in rol de “bombardier de ocazie” nu era nicicum noua, ea fiind experimentata ocazional de Aviatia americana in WW II, cu deosebire pe Frontul din Pacific. Este vorba despre aeronave Douglas C-47 Skytrain, varianta militara a binecunoscutului Douglas DC-3, folosite ocazional pentru lansarea de bombe, de regula atunci cand nu erau bombardiere disponibile si situatia tactica o impunea. Se pare ca bombele erau transportate pe paleti in interiorul compartimentului cargo, acestea fiind impinse manual in exteriorul aeronavei prin usile laterale. Eee, ideea nu apartine americanilor fiind aplicata pentru prima data, de voie de nevoie, in Razboiul Civil din Spania, “bombardiere de ocazie” fiind doua Douglas DC-2 ex-Lineas Aereas Postales Espanolas/Posta Aeriana Spaniola, rechizitionate de catre Fortele Aeriene Republicane. Cele doua DC-2 “Bomber” au bombardat aerodromul militar Tablada aflat la 390 km sud-vest de Madrid, aerodrom folosit initial de catre Fortele Aeriene Nationaliste, bombele fiind lansate manual prin usile laterale –cel mai probabil aveau 25, 50 si 60 kg. Ca fapt divers, aici functionau din 1928, Real Aéreo Club de Andalucía/Aeroclubul Regal din Andaluzia si Escuela de Pilotos de Tablada/Scoala de Pilotaj din Tablada. Interesant e faptul ca avionul de vanatoare folosit pe larg de ambele tabere la debutul razboiului civil, Nieuport-Delage NiD-52, de origine franceza, nu era in stare sa ajunga in zbor aeronavele DC-2 datorita vitezei foarte mici, 255-260 km/h, un DC-2 atingand viteza maxima de 338 km/h, cea de croaziera fiind de 307 km/h).

Conform istoricilor, in Vietnam, Hercules-urile “bombardier” au avut succes, precizia bombardamentului depasind pe cel al multor aeronave dedicate acestui scop. Dar sa vedem in ce consta proiectul Commando Vault, acesta avand legatura stransa cu Daisy Cutter. Va urma…

 

WW

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.

Peter Alan Lloyd

www.globalsecurity.org/military/systems/…/blu-82.htm

https://www.theguardian.com › World › Afghanistan

AntiqueWeaponStore

https://www.alternatehistory.com/…/ahc-thermobaric-bomb-i

jmvh.org/…/munitions-thermobaric-munitions-and-their-me…

www.historyofwar.org/articles/weapons_thermobaric.html

nationalinterest.org/…/the-american-militarys-deadly-thermo…

electricregime.blogspot.com/…/thermobaric-weapons-history…

www.warandtactics.com/…/zippermeyer-wirbelwind-kanon

DISC AIRCRAFT OF THE THIRD REICH

www.thirdreichruins.com/jonastal.htm

www.jonastal.de/…/46-x-akte-jonastal-die-raetsel-des-letzten

news.bbc.co.uk/2/hi/americas/1641411.stm

www.skytamer.com/BLU-82B.html

www.deseretnews.com/…/Explosives-inventor-Melvin-Cook..

lem.ch.unito.it/didattica/infochimica/2008…/ANFO.html

 

9 Comments:

  1. Este…o sa vezi in cursul articolului. Dar fiindca tot ai pus problema uite cateva link-uri: https://www.youtube.com/watch?v=mYTPq3D3oCM
    https://www.youtube.com/watch?v=m2ywisXLSN0
    Incarcatura face diferenta.

  2. Exista controversa dar expertii americani o considera „termobarica” datorita incarcaturii explozive -si prima astfel de bomba operationala. Uite si incarcatura:
    The BLU-82 uses ammonium nitrate and aluminum (cf. ammonal).[3] The warhead contains 12,600 pounds (5,700 kg) of low-cost GSX slurry (ammonium nitrate, aluminum powder and polystyrene).

    • daisy cutters😬suna bine de tot,ma fascineaza din adolescenta…mdea,vietnam war .

      • 😊Da, cunosc fenomenul! In 1977 am vazut pentru prima data intr-o fotografie un F-104 Starfighter. Doamne ce m-a fascinat acea poza, mi se parea ca avionul e din alta lume si mult timp am cautat sa aflu cum „il cheama”😃In 1984 am vazut pe ascuns un documentar la video despre apararea comuna NATO, in care apareau Harrier si multe altele. Atunci am inceput sa-mi pun intrebari existentiale legate de armata noastra.

    • The Daisy Cutter has sometimes been incorrectly reported as a fuel-air explosive device (FAE). FAE devices consist of a flammable liquid and a dispersing mechanism, and take their oxidizers from the oxygen in the air. FAEs generally run between 500 and 2,000 pounds (225 and 900 kg). Making an FAE the size of a Daisy Cutter would be difficult because the correct uniform mixture of the flammable agent with the ambient air would be difficult to maintain if the agent were so widely dispersed. A conventional explosive is much more reliable in that regard, particularly if there is significant wind or thermal gradient.

  3. Inca un link: http://www.tailsthroughtime.com/…/although-role-of-lockheed-c-1...
    Wiki nu-i intotdeauna ok, dar intr-adevar exista controversa „a fi sau a nu fi”. Majoritatea expertilor si surselor serioase conspectate spun „da”! Inclusiv cele rusesti.

Produse evoMAG.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *