Cei doi primi-ministri care au urmat dupa caderea guvernului Mollet in mai 1957, Bourges-Maunoury si apoi Gaillard, au fost clar pentru inarmarea atomica a Frantei. In aprilie 1958, la sase ani dupa adoptarea planului sau de 5 ani, Gaillard a luat o decizie privind etapele initiale necesare, asa ca prima serie de explozii nucleare experimentale urma sa fie efectuata la inceputul lui 1960, la o baza aflata in constructie in Sahara inca de la mijlocul anului 1957.
In iunie 1958, generalul de Gaulle a revenit la putere, mai intai ca prim-ministru, apoi, peste sapte luni, ca sef al statului. El a acordat imediat intregul sau sprijin programului armelor atomice, cat si datei anticipate pentru prima explozie experimentala, la inceputul lui 1960.
Prima bomba atomica frantuzeasca a fost detonata la 13 februarie 1960 la Reggane, la vreo 2000 km sud de Alger, care abia isi revenise in urma serioaselor tulburari politice din ianuarie. Ea a fost de trei ori mai puternica decat fiecare dintre primele bombe, americana si englezeasca si, ca si acestea, folosea plutoniu.
A doua explozie frantuzeasca a avut loc sase saptamani mai tarziu, la 1 aprilie. Cu totul, la Reggane au fost efectuate patru teste atmosferice diferite, intre februarie 1960 si august 1961. Masurile de siguranta luate au limitat, la doze abia detectabile, iradierea la care a fost supusa populatia locala. Cu toate acestea protestele tarilor africane vecine au mers pana la blocarea temporara a proprietatilor frantuzesti sau in cazul Nigeriei, pana la ruperea relatiilor diplomatice.
Ca urmare a acordurilor pentru independenta Algeriei, incheiate la Evian, Franta, in 1962, noul guvern algerian a permis continuarea testelor frantuzesti cu arme atomice pana in 1966; pe aceasta baza au fost efectuate aproximativ 20 de experimente subterane in regiunea Hoggar.
Interesant este faptul ca Franta era interesata sa obtina submarine nucleare din SUA! SUA, dandu-si seama de imensul potential strategic si militar al submarinului nuclear, inca din anul 1958 aveau in constructie sau pe planseta aproximativ 50 de bucati. Aceasta flota cuprindea atat unitati de atac cat si “platforme” lansatoare de rachete capabile sa lanseze, fara a iesi la suprafata, rachete “Polaris” prevazute cu focoase nucleare si avand o raza de actiune de peste 2500 km. Asemenea submarine, purtand pana la 16 rachete, care puteau ramane in imersiune luni de zile, ascunse in largul coastelor inamice, aveau sa reprezinte o arma redutabila de intimidare sau represalii. Lucru evident, inclusiv pentru francezi!
Si asta fiindca Franta (in afara Marii Britanii) a fost singurul aliat care a informat guvernul american de interesul ei imediat in ceea ce priveste submarinul nuclear. Acest interes era la momentul respectiv cu atat mai mare cu cat proiectul national francez de a construi un motor de submarin folosind uraniul natural si apa grea tocmai fusese abandonat din cauza nereusitelor.
Triomphant class, submarin lansator de rachete francez, cu propulsie nucleara.
Pe atunci, atmosfera relatiilor cu americanii era relaxata, si francezii chiar credeau momentan ca ar putea capata un ajutor transatlantic pentru programul lor de producere a armelor atomice. Astfel, la inceputul lui 1958, presedintele Comisiei pentru Energia Atomica a SUA (CEA), Strauss, unul din putinii lideri americani care nu credeau ca detinerea de catre Franta a bombei atomice, ar face mai dificila mentinerea influentei americane in Europa, a autorizat in secret ca o misiune franceza sa faca o vizita detaliata la terenurile de experimentare ale SUA, din Nevada. In urma acestei misiuni, care purta numele frantuzesc de cod “Aurore”, francezii au comandat in SUA o serie de aparate delicate si extrem de scumpe, multe dintre acestea aflandu-se sub embargou, necesare pentru a exploata la maximum rezultatele viitoarelor testari ale armelor nucleare frantuzesti.
Avand echipamente de ultima generatie, Franta si-a continuat eforturile pentru producerea primelor ei arme nucleare, submarinul nuclear nefiind uitat! Astfel, in februarie 1959, o misiune franceza s-a deplasat la Washingtonin acest scop. Succesul a fost insa partial…Si asta fiindca US Navy dar si multi senatori americani erau ostili oricarei afaceri de acest gen cu Franta, fiind impotriva furnizarii unui motor de submarin, a datelor tehnice cu privire la un asemenea motor sau a oricaror date cu privire la submarinul propriu-zis. Chiar amiralul Hyman G.Rickover, parintele submarinului nuclear (este vorba de Nautilus), i-a convins pe membrii Comitetului mixt ca sovieticii erau mult in urma in acest domeniu si ca era necesar ca americanii sa-si pastreze avantajul si sa evite orice risc de divulgare ca rezultat al comunicarii de informatii Frantei. Efectul asupra Frantei a fost insa cu totul altul decat cel scontat de americani, chiar daca acest lucru a insemnat o intarziere de cativa ani in dezvoltarea programului nuclear naval!
Necesitatea de a reinventa si de a realiza din nou atat de multe proiecte si programe de cercetare de mult finalizate de catre SUA, care acum refuza sa-i comunice rezultatele, a insemnat pentru Franta un efort substantial in cresterea potentialului stiintific si industrial, incurajand-o si mai mult sa mearga pe drumul independentei fata de americani. In mod inevitabil, atitudinea Frantei fata de NATO (dominat de catre SUA) a inceput sa se schimbe treptat.
Astfel, primul pas catre retragere a fost facut la o luna dupa esecul misiunii franceze de achizitionare a submarinelor nucleare americane. In martie 1959, guvernul francez a notificat Consiliului NATO decizia sa ca fortele navale franceze din Mediterana sa treaca in caz de razboi sub comanda nationala (pana atunci ele se aflau sub comanda NATO, deci implicit a SUA).
Facem o paranteza insa, pentru a vedea ca nu in acelasi mod s-au “purtat” americanii cu englezii. Anglia, in 1958 si 1959, a semnat o serie de acorduri care ii asigurau “relatia speciala” cu SUA, ca aliat nuclear cu acces la secretele si materialele militare americane (si asta, fara a intampina nicio opozitie din partea Armatei sau a Guvernului SUA). In plus, a obtinut un motor pentru primul submarin nuclear englezesc, prototipul unei serii construite ulterior de industria britanica sub licenta americana. Unul dintre acorduri prevedea livrarea de uraniu -235 american pentru armele englezesti, in schimbul plutoniului produs de reactorii britanici.
Revenind la Franta, unde cu toate ca relatia cu SUA nu mergea deloc bine, la inceputul lui mai 1959, a fost semnat si apoi aprobat de catre Congres acordul prin care SUA urmau sa furnizeze Frantei uraniu imbogatit pentru prototipul motorului de submarin. In cele din urma, Washingtonul a furnizat numai jumatate din cantitatea de uraniu-235 prevazut in acord, dar chiar si aceasta cantitate a redus cu cativa ani timpul necesar francezilor pentru elaborarea motorului.
Fidela ideii de independenta nucleara, Franta si-a creat propriul sistem de control al armamentului nuclear, diferit de cel NATO. Chiar generalul de Gaulle a spus raspicat aceasta intr-un discurs tinut la “Ecole Militaire” (Academia Militara) la 3 noiembrie 1959, declarand:”Desigur, daca va fi cazul, sistemul frantuzesc de aparare se va uni cu cele ale celorlalte tari. Aceasta sta in natura lucrurilor. Dar este indispensabil sa avem un sistem de aparare care sa fie al nostru, in asa fel incat Franta sa se poata apara prin fortele ei si in propriul ei mod”.
Insa, despre ceea ce a facut Franta in aceasta directie si despre sistemul NATO “cu incuietoare dubla”, vom vorbi in articolul urmator!
WW
Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol.
