Dupa introducerea de saptamana trecuta, continuam astazi cu propulsoare electrotermice.
Propulsoare electrotermice
Ele folosesc diverse metode pentru a încălzi un fluid, care apoi este evacuat printr-un ajutaj. Practic, ele sunt tot propulsoare termice, doar că sunt alimentate cu energie electrică externă. Din acest motiv, au multe dintre limitele motoarelor termice (în special temperatura de topire). Similar cu un motor NTR, ele tind să nu le pese ce fel de fluid folosești, atât timp cât acel fluid nu atacă chimic diferitele componente interne la temperaturi înalte. Propulsoarele din acest grup tind să fie clasificate în funcție de metoda prin care se realizează încălzirea masei de reacție:
- Resistojet / propulsor rezistiv: folosește un filament fierbinte pentru a încălzi fluidul. Conceptual, un design extrem de simplu și robust, dar fiindcă nu poate încălzi fluidul dincolo de temperatura maximă a filamentului, are impulsul specific limitat (similar cu un NTR – de ordinul a câteva sute de secunde; conform ESA, între 150 și 700 secunde ). Filamentul trebuie să fie rezistent la temperaturi înalte și la reacții chimice cu fluidul folosit. Au zburat prima dată în 1965, la bordul faimoșilor sateliți Vela (folosiți pentru monitorizarea testelor nucleare și studii pe radiație cosmică). Deși pot folosi teoretic orice fluid, majoritatea utilizează tot monohidrazină obișnuită, rezultând un propulsor hibrid unde parte din energie e dată de filament, și parte obținută din descompunerea hidrazinei. Astăzi, sunt o tehnologie relativ matură, diverse companii oferind design-uri off the shelf, cum sunt AltaSpace și Primex. Des întâlnite pe sateliți mici, care, fiind sarcini secundare pe rachete, trebuie să nu aibă substanțe reactive la bord, și deci nu pot folosit motoare chimice.
- Induction thermal thruster / propulsor termic cu inducție: folosește inducția electrica pentru a încălzi fluidul. Mai pe românește, generează un câmp magnetic care își schimba orientarea rapid (intre 100 și 500 kHz, adică de 100.000 /500.000 de ori pe secundă) și această schimbare agită moleculele polarizate. Aceste molecule (un exemplu e molecula de apă) tind să aibă un pol sud și unul nord, și se orientează după câmpul magnetic ambiental. Dacă câmpul își schimba direcția , ele se rotesc împreuna cu acesta, generând căldură. Foarte multe dintre conceptele hibride pe care le vom discuta în viitor folosesc acest tip de sistem pentru excitarea plasmei. Comparativ cu resistojet-urile, ele tind să fie sisteme mari (datorită bobinelor magnetice) cu forțe propulsive semnificative. Altminteri, nu sunt un domeniu intens dezvoltat, datorită consumului mare de energie.
- RF Electrothermal Thruster / Propulsor electrotermic cu radiofrecvență: similar cu cel cu inducție. Diferența e că câmpul magnetic e static, iar oscilația moleculelor e provocată de un val de unde radio. Pentru că undele radio tind să fie destul de penetrante, se poate obține o încălzire foarte uniformă a fluidului. La fel ca și cele cu inducție, genul acesta de propulsor nu e intens dezvoltat, fiindcă nu se pretează la sateliții relativ mici folosiți în ziua de azi. Pot fi operate continuu sau în pulsuri. Frecventa undelor radio e între 5 și 50 de MHz.
- Microwave Thermal Thruster / Propulsor electrotermic cu microunde: derivat din propulsorul RF, diferența fiind frecvența mai mare a undelor radio. La frecvențe de ordinul acesta, energia primită de moleculele masei de reacție e atât de mare încât se pot transforma în plasmă. Aici intram într-o zona gri, pentru că această plasmă o poți evacua printr-o duză fizică, bazându-te pe simpla ei expansiune termică, dar o poți accelera și evacua printr-un sistem magnetic, caz în care propulsorul tău nu mai este unul electrotermic ci electromagnetic. În principiu, dacă accelerarea masei de reacție folosește un câmp magnetic, propulsorul este electromagnetic, iar dacă accelerarea masei de reacție e datorată dilatării termice, propulsorul e electrotermic. În cazul de față ne vom referi strict la cele electrotermice. Prescurtate și MET-uri, ele prezintă interes pentru că sunt relativ compacte și pot folosi apă ca și masa de reacție. Posibil utile pentru misiuni de minerit al asteroizilor sau cu realimentare in-situ. De altfel, ele pot folosi nu doar apă, ci orice moleculă de fluid, cum ar fi dioxid de carbon, amoniac, azot, hidrogen, gaze nobile (Kr, Ar, Xe, etc). Ba chiar unele modele experimentale folosesc politetrafluoroetilenă, un material plastic foarte stabil, pe care majoritatea îl cunoaștem sub numele de Teflon. Extrem de flexibile.
Reprezentare schematică a unui resistojet – Sursă: https://www.semanticscholar.org/paper/Design-and-development-of-a-low-power-laboratory-Mankavi-Rezaeiha/2c71fjhz1mu526H7mf8WDCTd1PxnvLRZdkp9076
Propulsorul BE-3A AKM, folosit la bordul sateliților Vela – Sursă: http://www.astronautix.com/m/mr-502.html
Molecula de apă, cu polii reprezentați prin culori diferite – Sursă: https://chemistrytalk.org/water-polarity-why-polar/
Schema funcțională a unui propulsor MET, din studiul-reper al NASA – https://ntrs.nasa.gov/citations/19890017533
Propulsorul Ardor al companiei Momentus, în laborator, respectiv în spațiu (imagine artistica) – Propulsorul folosește microunde în bandă S, la 2.45 GHz. Alte companii care oferă sau dezvoltă astfel de sisteme sunt Tethers Unlimited, printr-un contract cu NASA pentru propulsorul lor HYDROS, și Bradford Space, cu propulsorul Comet. De asemenea, există o suită de astfel de propulsoare experimentale dezvoltate de ESA în colaborare cu diferite echipe din Europa.
Mai mult, MET-urile se pretează la a fi dispuse în mănunchiuri de dimensiuni arbitrar de mari, spre deosebire de cele cu inducție sau electromagnetice, care tind să interfereze unele cu altele. Ele sunt de asemenea ușor scalabile la orice dimensiune, de la unele care încap în palmă, până la propulsoare de ordinul a sute de kW. Singurul aspect ce necesită atenție e o bună etanșeizare radio a motorului, pentru a preveni scăpări parazite care ar putea cauza interferențe.
Cine privește literatura de specialitate în privința MET-urilor va observa că nu toate folosesc duze fizice, cele magnetice fiind des întâlnite. Asta e fiindcă plasma produsă în interior e prea fierbinte și reactivă pentru a permite pereților unei duze fizice să supraviețuiască. Așadar, în lista noastră de propulsoare din ce în ce mai sofisticate, MET-urile sunt primele unde există un divorț dintre temperatura maximă suportabilă a componentelor și viteza de evacuare. Un câmp magnetic nu se poate topi.
Cu viteze de evacuare teoretice de ordinul a 9.8 km/sec, corespunzând unui impuls specific de 1000 de secunde, propulsoarele MET ating performanțe similare cu cele mai avansate modele NTR, și sunt relativ ieftine de construit și compacte
- Arcjet / propulsor cu arc electric: fix ce scrie pe cutie, un tip de propulsor care folosește un arc electric pentru a încălzi masa de reacție. Principul este identic cu un aparat de sudură cu arc electric: o descărcare electrică puternică este menținută între doi electrozi, iar masa de reacție trece prin această descărcare și este încălzită sau ionizată. Ca și la unele MET-uri, putem considera că temperatura masei de reacție nu depinde de temperatura maximă a materialelor folosite, și deci se pot obține viteze de evacuare mai mari. În majoritatea design-urilor moderne, anodul (electrodul încărcat pozitiv) este gatul ajutajului, iar catodul este o structură internă. Din păcate, arcjet-urile suferă o intensă degradare a electrozilor din cauza descărcării foarte intense. Încet, încet, ele tind să se evapore, iar materialul evaporat este purtat de masa de reacție și evacuat. Din acest motiv, arcjet-urile au o durată de viață limitată (aspect des întâlnit la propulsoarele mai puternice care urmează a fi discutate).
Schema funcțională a unui arcjet – Sursă: https://llis.nasa.gov/lesson/736
Interesul pentru astfel de propulsoare a început în anii 50, și astăzi exista o sumedenie de design-uri oferite de diverse companii. La fel ca și la MET-uri și resistojet-uri, ele sunt populare datorita stabilității lor chimice la bordul sateliților mici secundari. Comparativ cu un resistojet, ele ating viteze de evacuare mult mai mari, iar comparativ cu un MET, sunt mai simple (e mai simplu să generezi un arc electric comparativ cu un câmp intens de microunde).
La fel ca și MET-uri, ele pot folosit orice tip de masă de reacție care e fluidă la temperaturile de operare. Vom descoperi, spre exemplu, de la arcjet-uri cu viteze de evacuare de 3500-5000 m/sec (Isp de 350-500 sec) cu hidrazină, până la 9000 m/sec pentru amoniac și 19000 m/sec pentru hidrogen. Din acest motiv, se regăsesc și în diverse design-uri pentru misiuni de minerit spațial. Mai mult, arcul electric poate vaporiza însăși roca asteroizilor, permițând extragerea și procesarea plasmei și separarea elementelor chimice astfel obținute.
Propulsorul MR-509 cu hidrazină oferit de Aerojet Rocketdyne pentru sateliți. – Sursă: https://llis.nasa.gov/lesson/736 și http://electricrocket.org/IEPC/7081.pdf
Ele fac parte din familia de propulsoare MR, cu puteri intre 1 și 3 kWe (vezi imaginea urmatoare).
Propulsoare MR509
Arcjet-ul de 1 kWe oferit de compania SITAEL, operând cu diferite tipuri de masă de reacție. Plasma obținută e colorată diferit în funcție de lungimea de undă a luminii emise de atomii excitați – Sursă: https://indico.esa.int/event/181/contributions/1374/attachments/1324/1549/2017_CSID_Gregucci_SITAEL_Arcjet1k.pdf
Arcjet experimental de 10 kWe în dezvoltare la Universitatea din Miyazaki – Sursă: https://www.cc.miyazaki-u.ac.jp/kakami/index_e.html
Până data viitoare, vă salut!
Marian Dumitriu (Checkmate)
Surse:
1. https://etda.libraries.psu.edu/files/final_submissions/1358
2. https://ntrs.nasa.gov/citations/19890017533
3. https://chemistrytalk.org/water-polarity-why-polar/
4. http://www.astronautix.com/m/mr-502.html
5. https://www.semanticscholar.org/paper/Design-and-development-of-a-low-power-laboratory-Mankavi-Rezaeiha/2c71fjhz1mu526H7mf8WDCTd1PxnvLRZdkp9076
6. https://etda.libraries.psu.edu/catalog/8309
7. https://www.eucass-proceedings.eu/articles/eucass/abs/2009/01/eucass1p425/eucass1p425.html
8. http://bustlab.boun.edu.tr/assets/B32%20-%202015%20JPC%20Serhan%20JPCv12_m09_SUBMITTED.pdf
9. https://golden.com/wiki/Momentus_Space-W4BNJRW
10. https://www.thespaceresource.com/news/2019/2/propelling-demand-for-space-water
11. https://ntrs.nasa.gov/archive/nasa/casi.ntrs.nasa.gov/19950005171.pdf
12. http://alfven.princeton.edu/research/past/met
13. https://authors.library.caltech.edu/3304/1/PARaipcp04b.pdf
14. https://patents.google.com/patent/US5956938
15. https://sciencedocbox.com/Physics/70705799-Beamed-energy-propulsion.html
16. http://electricrocket.org/IEPC/7081.pdf
17. https://llis.nasa.gov/lesson/736
18. https://indico.esa.int/event/181/contributions/1374/attachments/1324/1549/2017_CSID_Gregucci_SITAEL_Arcjet1k.pdf
19. https://www.cc.miyazaki-u.ac.jp/kakami/index_e.html
20. https://www.spaceflightinsider.com/conferences/vasimr-plasma-engine-earth-mars-39-days/
21. https://www.daviddarling.info/encyclopedia/P/pulsedplasmathruster.html
22. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S009457651000086X
23. https://appliedionsystems.com/portfolio/ais-uppt1-micro-pulsed-plasma-thruster/
24. https://ntrs.nasa.gov/api/citations/19910017903/downloads/19910017903.pdf
25. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0094576514004494
26. https://www.mdpi.com/2226-4310/8/1/22/htm
27. https://www.researchgate.net/figure/Self-field-MPD-with-coaxial-electrodes-of-the-same-length_fig2_265068302
28. https://iopscience.iop.org/article/10.1088/1742-6596/1686/1/012023/pdf
29. https://www.nature.com/articles/s41598-021-00308-4
30. http://www-personal.umich.edu/~ianrit/PIT/PIT2.pdf
31. https://www.researchgate.net/figure/A-two-grid-Gridded-Ion-Thruster-GIT-as-a-simplified-schematic-diagram_fig5_348599889
32. https://www.esa.int/gsp/ACT/doc/PRO/ACT-RPR-PRO-IAC2006-DS4G-C4.4.7.pdf
33. https://psyche.asu.edu/2018/01/19/electric-thrusters-psyche-spacecraft-work/
34. https://www.nasa.gov/feature/jpl/solar-electric-propulsion-makes-nasa-s-psyche-spacecraft-go
35. https://beyondnerva.com/electric-propulsion/hall-effect-thrusters/
36. https://whatnext.pl/aeps-czyli-zaawansowany-elektryczny-uklad-napedowy-osiagnal-kamien-milowy-w-swoich-testach/
37. https://pepl.engin.umich.edu/project/x3-nested-channel-hall-thruster/
38. https://www.sitael.com/sitael-space-has-successfully-tested-ram-ep-system/
39. https://www.esa.int/Enabling_Support/Space_Engineering_Technology/World-first_firing_of_air-breathing_electric_thruster
40. http://electricrocket.org/IEPC/IEPC_2017_377.pdf
41. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0094576520304264
42. https://www.centauri-dreams.org/2021/11/19/wind-rider-a-high-performance-magsail/
43. https://www.centauri-dreams.org/2019/11/18/the-electric-sail-and-its-uses/
44. https://en.wikipedia.org/wiki/Electrodynamic_tether
45. https://thedebrief.org/this-new-deep-space-propulsion-system-rides-like-a-leaf-on-the-solar-wind/
46. https://ghostarchive.org/archive/DxPRf
47. https://ghostarchive.org/archive/UCXqo
48. https://iopscience.iop.org/article/10.1088/1538-3873/ac4812
presupun ca la met sunt deja rezolvate problemele rezervoarelor de combustibil ,de etanseitate la penetrare cu obiecte solide de mare viteza,si presiunii la care stochezi combustibilul pt a avea o cantitate cat mai multa intr-un recipient cat mai mic si cat mai usor ,ca doar vehicul mic este tinta mica cu probabilitate de a fi atins foarte mica ,vehicul mare tinta mare, creste si probabilitatea de a fi atins ,ca doar exploziile containerelor se produc nu neaparat din cauza unui combustibil care ia contact cu oxigenul si e inflamabil,cea ce e improbabil in spatiu, cat si datorita diferentelor mari de presiune care produc accelerare moleculara brusca.
pt ca presupun ca pt met de dimensiuni mari ai nevoie si de rezervoare ceva mai mari daca e sa le folosesti la nave interplanetare doar spuneai ca sunt scalabile
Nu îmi dau seama dacă e intrebare…
cateaodata e grea punctuatia pt mine 😀 ,si da e intrebare
In principiu, nu ai nevoie de la fel de multa presiune in rezervoare ca sa alimentezi un propulsor electric. Rata de curgere e de ordinul gramelor sau miligramelor, deci nu iti trebuie cei 300 de bari care sunt necesari unui motor Raptor.
Asta nu inseamna ca NU e presurizat rezervorul. Aici e si partea cu substanta in sine: ai doar un singur rezervor (masa mai mica) si el poate fi plin cu ceva mai benign.
Combustibilii de racheta chimica nu prea sunt benigni:
– hidrogenul e scapacios si tinde sa fragilizeze metale.
– oxigenul…oxideaza. Tot ce poate.
– monohidrazina nu necesita temperaturi criogenice, e stabila, frumoasa, si… tinde sa dea cancere in doze micrometrice. Sau sa te otraveasca de-a dreptul in doze de micrograme. Si sa explodeze subit.
– metanul, etanul, butanul si ceilalalte hidrocarburi tind sa lase reziduuri de carbon, si trebuiesc fabricate (sunt rare pe planetele interioare, unde radiatia soarelui le degradeaza).
Un MET poate folosi… banala apa. Sau CO2. Sau CO. Sau azot. Sau . E mai simplu logistic.
Cat de rezistente sunt la penetrare cu obiecte mici, nu stiu. Depinde de rezervor. Majoritatea sunt subtirele, dar pot avea strat protectiv cu efect Whipple. Sau sa fie gonflabile. Date fiind presiunile reduse, e improbabil ca ar detona urat cum a patit Apollo 13.
MET-ul premite manevre Oberth, are suficienta forta propulsiva. Dar impulsuls specific redus le face mai lente pentru o anumita cantitate consumata decat alte propulsoare pe care le vom discuta.
Multumesc de raspuns
Cu drag!
Multumesc!
Crezi ca MET-ul s-ar preta si la nave cu echipaj la bord?
In principiu, cam oricare se pretează la un vehicul cu echipaj uman. Doar că dacă ai oameni, ai nevoie de un habitaclu pentru ele. Deci vorbim de sisteme de dimensiuni mari, de ordinul megawaților.
MET-ul are caracteristica că nu prea îi pasă ce fluid folosești și, comparativ cu alte tipuri de propulsoare, are destul de multă forță propulsivă și impuls specific destul de micuț. Deci viteza finală pe care o obții nu e de scris acasă, dar accelerația e sesizabilă.
Mulțumesc pentru lectură!
lectura e placuta dar „solutiile” nu sunt utilizabile pt ca forta de impingere ( thrust ) este derizorie raportata la masa motorului plus masa navei. pur si simplu nu au aplicabilitate practica.
o posibila solutie care sa foloseasca tehnologii actuale este urmatorul design:
– un ajutaj rotativ de mari dimensiuni (20 m) cu racire activa a peretilor cu lithium lichid si argon si cu inel final de captura a lithiumului – 98 % din vaporii de lithium la cca 1,500 Celsius sunt capturati de acest inel dupa ce parasesc ajutajul si datorita inertiei centripete intra in acest inel apoi intr-un kauper ( racitor ) – 1 kg de lithium „consuma” 28 Megajouli de energie pt a fi adus la aceasta temperatura iar lithiumul in sine reflecta peste 90 % din radiatia primita indiferent ca este solid, lichid sau vapori. Lithiumul evacuat poate fi folosit pt a produce curent electric.
– peretii ajutajului sunt facuti dintr-o structura de carbon acoperita cu ceramici inalt aliate apoi captusit cu iridium -adica lithiumul curge efectiv pe stratul de iridium
– „combustibilul” este azotul lichid injectat sub forma a mai multe „perdele” conice – 40 kg pe secunda care este evacuat in medie cu 64 km/secunda ( variaza de fapt intre 18 si 110 km/sec)
– de 2 ori pe secunda un dispozitiv special este inserat in ajutaj si micro-jeturi de tip Munroe comprima o mica sfera de 4 grame de Uranium 233 inconjurata de o manta de beryllium pe post de reflector de neutroni .Reactia de fisiune nucleara este initiata via a mii de micro-ace de polonium 210 care sunt impinse in mantaua de beryllium prin mici gaurele de cca 40 microni diametru.Este nevoie de doar 800 milioane de atmosfere pt a comprima uraniul pina la detonare . Un design ceva mai complicat poate folosi un generator de neutroni extern iar unul si mai eficient un proiectil de Uranium 233 de mare viteza ( 220 km/sec) si mai mic ( 1 gram) comprimat pina la cca 4 Gigabars. Sfera este detonata la cca 20 metri distanta de planul extern al ajutajului pentru al nu-l distruge – vorbim totusi de o explozie de 80 tone TNT equivalent – dar doar cca 12 % din aceasta energie este folosita adica cca 10 tone TNT de energie este captata de fiecare data de ajutaj care deci trebuie sa reziste mecanic la astfel de socuri.Si cum este vorba de randament un ajutaj de 2 ori mai mare exact pentru exact aceeasi detonare are un randament energetic de 40 % – deci impingatoarele spatiale de dimensiuni foarte mari sunt si mai eficiente
– fiecare dispozitiv exploziv are cca 80 de kg cea ce echivaleaza cu cca 525 Megajouli per kilogram – adica un „combustibil” foarte performant – transformata in energie ar insemna 32 km/ secunda.
Pentru o nava cu masa initiala de 400 tone si cea finala de 340 de tone inseamna o viteza de 10,4 km/secunda adaugata la viteza de pe Orbita Terrei de 7,9 km/sec adica un total de 18,3 km/sec minus 11,2 vom avea o viteza interplanetara de cca 7,1 km/sec adica 614,000 km parcursi zilnic sau 18,4 milioane km/luna adica 3-4 luni maximum pina la Marte in ditamai nava.Timpul de acceleratie este de 5 minute adica 3,5 G care este o acceleratie rezonabila dar evident se poate folosi si o frecventa de o explozie pe secunda.
La decelerare din masa initiala de 332 de tone se va ajunge la o masa finala de 305 tone pentru o viteza orbitala martiana de insertie de cca 5 km/sec. Din cele 305 tone cca 160 tone va fi masa utila ce poate fi amartizata adica echipamente, apa, combustibil, module locuibile etc Practic 8 oameni pot trai 5 ani pe Marte din rezerve daca o parte din apa va fi reciclata
In ciuda randamentului foarte mic aceste motor nuclear interplanetar cu fisiune bazat pe micro-explozii nucleare are o putere de impingere foarteee mare – de peste 1,000 tone forta. Efectiv o nava de 305 tone greutate poate fi trimisa pe orbita planetei Marte sa infiinteze o colonie acolo cu 7-8 oameni.
Greu politic. Semi-imposibil de testat pe Pamant.
Si chiar daca e derizorie forta de impingere (si vom vedea la VASIMR, MPD-uri si Hall, ba chiar si la MET-uri, ca nu e derizorie, e de ordinul Newtonilor pana la sute de Newtoni) viteza finala atinsa dupa o ardere de cateva zile e buna.
toate aceste solutii de complezenta incepind cu Vasimir sunt bune pt mici sonde interplanetare lansate sa calatoreasca zeci de ani prin sistemul solar si care deobicei au la bord si un mic generator nuclear pe baza de Uranium 235 sau Thorium 232.
citeva sute de newtoni inseamna citeva zeci de kilograme forta impingere adica insuficient pentru o nava mare cu oameni la bord.
solutia de mai sus este fezabila numai ca costurile unei astfel de masini vor fi uriase.
un singur dispozitiv exploziv de compresie a sferei de uraniu 233 sau plutonium 239 va costa probabil 1 milion de euro bucata datorita preciziei cerute. cele 300 de secunde de acceleratie vor costa 600 de milioane de euro numai sferele. ca sa nu mai zic ca absolut toate echipamentele vor trebui sa fie de o precizie in executie si fiabilitate la cele mai inalte standarde – vor trebuie sa functioneze si in baia de radiatii din vidul cosmic dar si in praful de pe Marte.
un astfel de impingator nuclear cu tot cu echipamentul ce va fi amartizat usor vor ajunge la 20 de miliarde de euro. adica enorm de multi bani !
Multumesc de articol , cercetre exist din cate se vede https://www.youtube.com/watch?v=MW6mCrzwSOM
Mulțumim! Foarte interesante rezultatele minții umane!
Si eu pt lectura!
@Checkmate
Mulțumim pentru articol! Interesant!
Părerea mea, hâc…
Și eu pt lectură!
Foarte interesanta seria, multumesc pt articole.
Și eu pt citire și oportunitate!
Checkmate, multumesc, este cea mai detaliata serie in limba romana(la care am avut acces) despre motoare spatiale conventionale altele decat cele cu energie chimica.
Mulțumesc! Asta era și ideea: vedeam bazaconii scrise de diverși pareristi aci la articolele din rubrica spațială, dar nu le puteam raspunde cu link-uri în română pt ca… Nu există. So… I decided to fix that 🙂 .
Mulțumesc pentru lectură!
Problema la toate motoarele spatiale este ca au nevoie de „combustibil” ce trebuie ejectat. Deci avem o problema de masa (tone) ce trebuie ridicata pe orbita.
Probabil niste motoare inertiale ar folosi mai eficient energia electrica.
La cei 9 km/sec ai Pamantului plus atmosferă, problema ajungerii pe orbită o să mai rămână o problemă niște vreme d-aici încolo.
Mulțumim @checkmate pentru articole!
Foarte interesant!
Unii anticipează pașii ce vor fi făcuți in Spațiu… Noi suntem ocupați cu sifonarea de fonduri și pensii speciale!