Cum situatia din Golful Persic este departe de se linisti, ba din contra, avanseaza spre un posibil deznodamant de tip western, ar fi bine sa aruncam o privire mai atenta a asupra principalelor capacitati de lupta ale combatatilor, macar cei din prima linie.
Din punctul meu de vedere un razboi pe model irakian este destul de exclus din varii motive: Iranul este mare, muntos, are o alta capacitate de lupta decat Irakul, si este probabil mai bine inarmat. Dar adevaratul motiv pentru care o strategie ca cea folosita impotriva Bagdadului nu poate fi aplicata aici, ar fi lipsa oricarui interes in ocuparea de facto a teritoriului iranian. Sa nu uitam ca Iranul are granite comune cu Turcia si zona fost sovietica, adica sunt prea aproape de doua focare de conflict cu mare potential de extindere, iar apoi experienta din Irak, 9 ani necesari pentru o iluzorie pacificare, poate face ca responsabilii americanii sa-si calculeze de 10 ori pasii spre Teheran.
O ocupatie reala ar fi foarte costisitoare, material si uman, pe cand un razboi limitat, in timp, spatiu si ca scop, ar fi cea mai buna abordare. O serie de atacuri aeriene punctuale ar incapacita suficient industria iraniana, si ar produce suficiente pierderi, pentru ca iranienii si ayatolahul lor sa fie un simplu motiv de glume in SUA si Israel. Industria nucleara iraniana, cata o fi de fapt, poate fi facuta zob in cateva ore, sau hai sa zicem in cateva zile de bombardamet.
Greu sa camuflezi ditamai centrala, sau uzina, imposibil s-o duci in alta parte, si aproape SF sa reuseasca Iranul s-o apere cu sistemele lor AA destul de primitive.
Asadar ce ar putea opune Iranul in cazul unui atac masiv si ce ar putea arunca americanii dupa persanezi!
Iranul-apararea!
Apararea AA iraniana este un mix format din sisteme sovietice si vestice de rachete AA cu raza mica si medie. “Parcul” apararii AA cuprinde:
-HQ-2 Chinezesti, (CSA-1 Guideline, un derivat chinezesc din S-75 Volhov)
-MIM-23 Hawk, vechi de pe vremea Sahului, upgrad-ate de iranieni
-S-200 (SA-5 Gammon)
-SA-6 Gainful( Kub adica)
-TOR- M1E (SA-15 Gauntlet)
-Pantsir-S1 cateva bucati via Siria
-RBS-70, SA-7 si ceva Crotale capturate parese de la irakieni
– Iranul mai detine si sisteme cu raza scurta de 35 si 23 mm.
-ZU-23-2, tunuri duble, tractate calibrul 23mm
-S-60, tunuri AA, calibrul 57mm, cate 4-6 bucati in jurul unui CRT
-KS-100, tunuri AA cu raza mare, calibrul 100mm
-Zu-34-4 Shilka, cateva unitati
-Oerlikon 2X35 mm( GDF 001), cu radare SkyGuard, in numar mai mare.
Sistemul de avertizare timpurie este format din 24 de locatii dotate cu radare EW, din care functioneaza…in principiu nu merg toate odata. In general locatiile radarelor se afla pe zona de granita, cu unitati in plus aflate langa Arak si Esfahan. O zona cu densitate mai mare de radare este bineinteles coasta de la Golful Persic a Iranului.
Locatile radarelor iraniene
Acoperirea teritoriului de catre sistemele de rachete AA este gandita sa apere zonele cele mai valoroase, economic si militar, iar in prezent sunt aproximativ 40 de locatii de lansare.
In prezent sunt cunoscute aproximativ 40 de locatii de lansare, localizate pe harta astfel: HQ-2-rosu, Hawk- portocaliu, S-200-violet, SA-6 Kub- verde deschis, TOR M1- verde inchis
Zonele acoperite de SAM-uri sunt impartite pe prioritati. Astfel zonele importante sunt acoperite de anumite tipuri de rachete.
Raze de acoperire pe tipuri de rachete. Codul culorilor este acelasi.
HQ-2 are ca obiectiv principal siturile din imaginea de mai jos. In prezent sunt in jur de 7 locatii active dotate cu Guideline, desi initial trebuia sa fie 21.
Zone aparate de HQ-2 Guideline.
MIM-23 Hawk. Inainte de Revolutia Islamica sistemul HAWK era baza apararii aeriene a Iranului. De atunci insa numarul de rachete si sisteme a scazut continuu, ajungand ca astazi sa mai acopere abia jumatate din ce ar fi trebuit. Cu toate acestea sistemul este destul de larg raspandit pe teritoriul tarii, iar iranienii folosesc un sistem tactic pentru apararea unor obiective strategice, iar asta spune mult despre capacitatea AA a sistemelor iraniene.
Locatii aparate acum de MIM-23 Hawk
S-200 SA-5 Gammon. Aceste rachete sovietice reprezinta in prezent sistemul cu cea mai lunga raza de actiune din Iran, iar in present sunt cunoscute 7 locatii active protejate de S-200
Situri S-200
Sisteme de rachete tactice AA TOR-M1 & Gainful (2K12). Se cunosc 6 locatii protejate de rachete tactice. Pe doua dintre ele sunt pe pozitii baterii tip Gainful, iar restul de patru TOR-M1. Aceste sisteme sunt folosite pentru protejarea unor tinte punctiforme( point defence assets).
Locatii pentru 2K12 Kub si TOR-M1
Deasemenea pe fotografii se pot observa cateva locatii pregatite, dar goale, fara baterii de rachete. Dupa amenajare par a fi pregatite pentru Hawk sau HQ-2, si pot fi folosite la redislocarea rapida a unor baterii in caz de necesitate, sau pentru a dispersa elementele sistemului de aparare AA iranian, daca acesta ar fi sub presiune.
Locatii SAM goale
Capabilitatile unitatilor strategice de aparare AA.
S-200 acoperirea teritoriului national
Scopul principal al apararii antiaeriene iraniene, din punctual de vedere al sistemelor S-200, este desfasurarea a 7 baterii in permanenta pe teritoriul national. Astfel cele patru sit-uri nordice sunt pregatite sa apere granite de nord a tarii si zona limitofa a Teheranului, a cincea locatie are ca scop apararea unei zone in centrul Iranuli in apropierea orasului Esfahan incluzand aici si zona Natanz, unde Iranul are facilitati nucleare.
Celelalte doua sisteme S-200 sunt situate in zona Bandar Abbas si Bushehr, avand de asemenea in sarcina proteajarea Stramtorii Hormuz si a zonei de nord a Golfului Persic.
In timp ce cele patru locatii nordice, precum si cele doua din sud, sunt bine amplasate pentru a angaja inamicul chiar si in afara granitelor proprii, a cincea locatie, cea din centrul Iranului, de langa Esfahan, este un pic curioasa! Zona de sud si de vest este drastic limitata de munti, unii depasind 3000 de metri. Terenul afecteaza si celelate sase sti-uri insa intr-o masura mult mica si asta datorita faptului ca celelate locatii au in principiu sarcina de a angaja tinte ce vin spre Iran, practic ele avand ca zona de responsabilitate intratrea in spatial aerian Iranian, mai putin controlul in interior. Insa sit-ul de la Esfahan are exact aceasta sarcina, si anume protectia zonei, de avioane sau rachete, care au trecut deja de primul val al apararii AA, deci lupta in zona muntoasa…
Astfel directiile pe care sistemele S-200 sunt plasate poate conduce la o curioasa limitare a eficentei lor, limitare intentionata pe motive necunoscute deocamdata. O baterie S-200 consta intr-un radar 5N62 Square Pair si doua TEL-uri cu rachete. Pozitionarea rachetelor si a raderelor este putin obisnuita si fata de modul de folosire a acestor rachete de catre tarile Tratatului de la Varsovia. Acestea din urma instalau radarul la o inaltime cat mai mare, pe platforme betonate, pentru a oferi un camp de vizibilitate cat mai larg.
Sistemele Point Defense
Restul sistemelor de rachete iraniene sunt aranjate intr-o retea care sa asigure apararea punctuala a unor obiective importante, si a anumitor zone, in asa numitul Point defense area. Din acest punct de vedere Iranul are cinci zone desemnate sa fie aparate de rachete cu raza medie si scurta, astfel: Teheran, Esfahan, Natanz, Bushehr si Bandar Abbas. Aceste arii sunt toate si in raza de actiune a sistemelor S-200.
Teheranul are ca mijloace de protectie cinci baterii HAWK, doua HQ-2 si o baterie 2K12 Gainful. In zona mai sunt si patru sit-uri goale, doua fiind pregatite pentru sisteme HQ-2 si doua pentru HAWK. Daca cele patru locatii goale ar fi ocupate, ar forma o bariere interioara de Hawk-uri si una exterioara formata din HQ_2 orientate pentru a bloca atacuri din vest si sud. De asemenea in zona sunt si doua baterii S-200, iar mai indepartate alte doua S-200 pot oferii o acoperire limitata a zonei.
Pozitii defensive in zona capitalei Teheran
Pozitii ale tunurilor de 23mm in jurul Teheranului
Pozitii ale sistemului SkyGuard 35mm, Teheran
Esfahanul are la dispozitie 2 Hawk si un HQ-2. Unul dintre sistemele Hawk, ca si o baterie S-200 sunt amplasate in incinta bazei aeriene de langa Esfahan, cu Hawk-ul pe post de point defenes al bazei aeriene. Si aici exista o locatie goala, de rezerva, amenajata pentru o mutare rapida a sistemului Hawk din baza aeriana.
Exemplu de desfasurare a unei bateri GDF 001 cu radarul SkyGuard
Perimetru defensiv in zona orasului Esfahan
Facilitatile nucleare de langa Natanz sunt protejate de un sistem stratificat in care sunt implicate toate tipurile de rachete disponibile, dovada a importantei militare deosebite acordata de Iran respectivelor facilitati industriale. Astfel zona Natanz are in aparare: un sistem HQ-2, 3 Hawk, 1 Gammon si 4 TOR-M1. Mai sunt dispuse in zona si tunuri AA de 35mm si 23 mm intr-un numar care variaza in timp.
Defensiva facilitatilor nucleare din zona Natanz
Regiunea Bushehr, care contine de asemenea facilitati nucleare importante, are in jurul ei un inel de aparare AA care contine: 1 baterie HQ-2 si patru sisteme Hawk. Astfel doua dintre bateriile Hawk sunt in interiorul bazei militare de langa Bushehr, impreuna cu un sistem S-200. In zona mai exista si trei locatii goale pregatite pentru HQ-2 si o singura locatie pentru Hawk.
Regiune Bushehr are de asemenea o mare importanta nucleara
Bandar Abbas este baza a celei mai mari parti a flotei iraniene si casa flotei de submarine KILO , fiind aparata de o baterie HQ-2 si o baterie Hawk, dar se afla si in raza sistemelor S-200.
Bandar Abbas baza flotei iraniene
Insula Qushm
Insula Arak
Stramtoarea Hormuz. Atat Bushehr cat si Bander Abbas asigura apararea Hormuzului prin sistemele aflate in zonele respective. Astfel rachetele cu raza lunga S-200 acopera, atat Stramtoarea, cat si o buna parte din aria Gofului. De asemenea sunt amenajate locatii, in prezent goale, pentru Hawk pe insulele Abu Musa si Lavan, pentru a putea oferi protectie aeriana, impreuna cu aviatia de vanatoare, operatiunilor navale din regiune.
Siturile nucleare
Se poate observa pe fotografiile din satelit, atasate mai jos, cum capacitatea antiaeriana in zonele respective creste, pe masura ce respectivele zone se dezvolta, pe masura ce capacitatile nucleare sporesc si devin functionale.
Problemele apararii anti-aeriene iraniene
Principala problema ar fi supra-dependenta apararii fata de sistemele S-200, care trebuie sa asigure intregul teritoriul national. In mod sigur S-200 este o amenintare credibila pentru avioane de tip U-2R sau E-3, dar cele mai probabile si periculoase amenintari vin de la rachetele de croaziera, si avioanele de atac la sol dotate cu sisteme EW. Ori asupra unor astfel de tinte, cu amprenta radar mica si manevrabilitate ridicata( avioane), S-200 nu poate fi considerat sigur, nu poate fi considerat nici macar cat de cat periculos.
Un exemplu ar fi sistemele S-200 libiene, care in fata atacurilor americane din 1986 cu avioane F-111, nu au putut face nimic, iar motive sa credem ca Iranul se va descurca mai bine astazi nu prea avem.
Daca scoatem din discutie S-200 celelalte rachete sunt dedicate doar pentru Point defense si nu pot ridica mari probleme in fata unui atac masiv cu avioane de ultima generatie si sisteme de razboi electronic modern. Chiar si un inamic mai putin tehnologizat ar putea crea prapad, speculand golurile din reteaua iraniana de aparare, putand ataca locatile S-200 prin metode mai clasice: ECM sau prin atacuri directe.
Daca tinem cont de amplasamentul actual al rachetelor, curios cateodata, si capabilitatile lor, de numarul mic de locatii, putem deduce ca Iranul se bazeaza mai mult pe aviatia sa de vanatoare, pentru apararea tarii, si mai putin pe sistemul de rachete AA. De aici poate si disperarea de a tine in viata flota de aparate F-14A Tomcat. Raza scurta a sistemelor HO-2 si Hawk, coroborata cu slabele performante ale S-200 in fata unui razboi electronic modern, explica si incercarile repetate si insistente ale Iranului de a cumpara noi rachete AA moderne de la Rusia sau China.
Bineinteles ar mai si varianta ca Iranul nu crede ca o retea de rachete AA solida ar fi foarte utila si necesara. Aici ne putem uita la terenul muntos al tarii, la numarul relativ mic de sisteme, si poate ca logica iraniana spune ca trebuie aparate doar anumite locatii politice si militare, nefiind rentabil si nici posibil apararea intregului teritoriu.
In aceeasi ordine de ideei doar 33% dintre siturile HQ-2 sunt ocupate si putin peste 50% din cele pentru Hawk, ceea ce poate arata o mai mare incredere in capacitatile Hawk-ului sau o slabiciune in exploatare a aceluiasi sistem, pentru ca trebuie sa tinem cont ca Hawk nu a mai benificiat de piese de schimb sau upgrad-ari de foarte multi ani, si aici ma refer la piese si upgrad-uri de la producator.
De asemenea Iranul nici nu are motive sa creada ca Hawk va fi prea eficient impotriva unui atac condus de aeronave sau rachete de ultima generatie. In acelasi timp ceva mai solid pare a fi HQ-2 clona chinezeasca a sovieticului S75 Volhov. Folosit intens in Iran este totusi un sistem batran ca conceptie vulnerabil in fata atacurilor electronice si destul de usor de bruiat.
Rata mare de locatii neocupate poate avea si motive finaciare, astfel datorita lipsei fondurilor se recurge la pastratre rachetelor in depozite. Un alt factor ar mai putea fi si (in cazul HQ-2) faptul ca o parte importanta a rachetelor respective au fost transformate pentru Tondar-69 SSM in ideea de a complete sistemele CSS-8 SSM ( derivate din HQ-2) obtinute din China. Iar o parte din bateriile HQ-2 ar putea fi retrase pentru a fi aduse la standardul Sayyad-1. Acest concept reprezinta o modificare a HQ-2, cu unele component locale.
Concluzii
La o privire superficiala apararea antiaeriana, cu baza la sol, iraniana pare solida, mai ales datorita celor sapte sisteme S-200. O privire mai atenta arata o gramada de gauri in sistemul lor AA, care nu pot fi explicate doar cu ajutorul terenului muntos si speranta ca aviatia de vanatoare va duce greul. In mod clar Iranul are nevoie de o modernizare mult peste ce pot face ei prin upgrad-area sistemele HQ. Urgenta ar fi obtinerea unor complexe de rachete S-300PMU-2 sau S-400 sau macar a chinezescului HQ-9. Daca pe langa astfel de rachete Iranul ar putea obtine si avioane de ultima generatie cum ar fi Su-30 sau J-10, apararea anti-aeriana a Iranului ar fi intradevar redutabila pentru orice agresor…
DAR ce ar fi daca Iranul ar primii pana la urma S-300PMU?!
La sfarsit cateva grafice de comparatie intre diferitele tipuri de tunuri si rachete AA aflate in dotarea Iranului astazi
surse: ausairpower
Cu ajutorul extrem de important al prietenului I.F.
Va urma….cu ofensiva. Posibilul atac aerian americano-isrealian. Posibile linii de atac, rute de patrundere, armament folosit, etc, etc.
Beton articol. Oare asa se uita americanii si in curtea rusilor? Exista modalitati de bruiaj sau atac imotriva satelitilor spion? Asteptam continuarea.
Aceste date sunt gasite la liber sau aproape la liber, toti se „benocleaza” unii la altii cam la fel, si atunci cand te deranjeaza un satelit al unui „prieten” il dai jos creindu-ti o fereastra in care poti face mutari pe tabla globala de sah……exista si metode de bruiaj a oricarui satelit dar cand bruiezi atragi atentia ca nu vrei sa fie vazut ceva in zona. a doua zi o sa ai sigur mai multi ochi pe cap….si in ceafa….
Chiar ma gandeam la faza cu bruiajul. Cum ai putea sa bruiezi un satelit de tip pasiv, adica care face poze printr-un sistem optic clasic?
Laser:
„Evidence exists that China is improving its situational awareness in space, which will give it the ability to track and identify most satellites. Such capability will allow for the deconfliction of Chinese satellites, and would also be required for offensive actions. At least one of the satellite attack systems appears to be a groundbased laser designed to damage or blind imaging satellites.”
defensetech.org/2006/09/25/chinese-laser-vs-u-s-sats/
Aferim Vali pasa, aferim! 🙂 Da nu depinde de inaltimea orbitei respectivului satelit?! Adica sateliti de pe orbite joase OK, da unu situat la 30000 km?! Laserul ala nu sufera de refractia atmosferei?! Probabil ca au un laser extrem de puternic, banuiesc in infrarosu…
Corect! Cu cat creste altitudinea satelitului cu atat creste protectia fata de eventualele contramasuri de la sol insa scade si rezolutia fotografiilor (pentru o tehnologie data).
Banuiesc ca este o intrecere intre cei care incearca sa creasca rezolutia camerelor optice, pentru a permite survolul la inaltimi mai mari si cei care incearca sa imbunatateasca caracteristicile laserilor.
Oricum, rezultatul depinde foarte mult de precizia urmaririi satelitului – fie optic, fie radio – altfel nici cel mai puternic laser nu ar fi eficient, deci nu m-ar mira sa existe deja sateliti „stealth”.
satelitii de recunoastere, chiar daca „orbesti” unul,vine altul ,ca au mai multi si face poze,problema apare la cele care transmit imagini in timp real,care se folosesc la operatiuni de infiltrare,ptr ca intrerupe semnalul ,pana intra urmatorul pe orbita ptr a transmite din nou
Foarte bun articol! Iranul urma sa primeasca in 2010, 5 sisteme SAM S-300, insa contractul a fost anulat la presiunea SUA. Exista insa zvonuri la nivelul NATO cum ca, iranistanii ar fi reusit sa achizitioneze 4 asemenea sisteme; doua din Belarus (S-300PT) si doua dintr-o sursa inca necunoscuta. Bineanteles, Belarusul n-a confirmat o asemenea vanzare, desi ea ar fi fost posibila fiindca au in dotare cateva asemenea sisteme. Iranul, are insa in dezvoltare propriul sistem, se spune ca ar fi asemanator cu S-300, numit Ir-300!!! Clona asta au prezentat-o prima data publicului iranistanez „in delir”, la parada din aprilie 2010, de Ziua Armatei. Insa specialistii occidentali, dar si cei rusi, sunt sceptici in capacitatea iranistanilor de a copia si realiza un asemenea sistem, despre care doar ei sustin ca ar fi superior celui rusesc!!! Cele 12 sisteme HAWK-I, sunt nemodernizate si nu se stie sigur cate mai sunt operationale, inclusiv starea rachetelor.
Acum multi ani, circula un zvon cum ca Romania ar fi testat un sistem de bruiaj al satelitilor! Se pare ca acest sistem ar fi fost montat pe ARO, cu el reusindu-se scoaterea din functiune a unui satelit de televiziune. Sistemul ar fi fost realizat in 1985, si nu a intrat niciodata in inzestrare (asta daca chiar a fost realizat)! Se spunea ca ar consta din emiterea unor unde extrem de puternice, dar… Posibil sa fi existat, fiindca acum aflam despre sisteme performante facute de cercetarea romaneasca; despre care habar n-aveam ca exista/au existat. Pe atunci in Romania chiar se facea cercetare militara.
ww@daca intrebi tanchistii de la dej,din poligon,fixind tzinta o turla de biserica,trei vizari,trei valori diferite…marrea optoelectronica….in rest,1989 arata cum se pot intzelege superputerile,la cit petrol e in iran,se vor mai intzelege odata…aia nu e aa in iran,e propaganda.