GRAF ZEPPELIN – partea a II-a

This entry is part 108 of 110 in the series Enciclopedia Armelor

Episodul CVII
 GRAF ZEPPELIN -GRAFICA

Graf Zeppelin urma sa dispuna de urmatorul armament (vom lua ca etalon cuirasatele Tirpitz si Bismarck, armamentul fiind similar, asta deoarece Graf Zeppelin n-a apucat armarea):

15 cm/55 SK C/28 a fost in dotarea mai multor nave din cadrul Kriegsmarine, precum crucisatoare si distrugatoare (cate unul sau doua in turela), dar ele au fost integrate si in cadrul bateriilor de coasta. Danezii le-au utilizat incepand din anul 1952 in cadrul bateriei de la Stevnsfort, pana in anul 2000 cand le-au pensionat, tragand ultimul proiectil HE la 17 km in largul Marii Baltice, acesta detonand la adancimea de 17-18 m si ridicand o coloana de apa inalta de 150 m. A fost salva de adio a acestor tunuri remarcabile, marca Rheinmetall Borsig, tunurile si turelele provenind de pe cuirasatul Gneisenau. Norvegienii le-au folosit si ei dupa razboi, in cadrul bateriei de coasta de la Harstadt. Tunurile erau deosebit de reusite, astfel ca germanii le-au folosit atat impotriva tintelor navale cat si impotriva tintelor aeriene, fiind de departe cel mai greu tun folosit in rol AA.

Tunurile, 16 la numar, urmau a fi dispuse pe lateralele navei, cate unul in cazemata, pe fiecare parte, si aveau urmatoarele caracteristici: fabricant Rheinmetall Borsig (turele Krupp); intrare in serviciu 1934; calibrul 150 mm/55 cm/55 calibre; greutate tunuri si turela 11,6 tone, cu sistemul de conducere a focului/11 tone fara sistemul de conducere a focului/10,8 tone fara sistemul de conducere a focului si barbeta scurta (blindaj circular fix. Varianta in cadrul bateriilor de coasta. Si pe Graf Zeppelin, sistemul de conducere a  focului, niciodata montat, avea la baza un calculator analogic cu lampi, acest sistem aflandu-se si-n dotarea cuirasatelor si crucisatoarelor. Exista si o poveste legata de teribila eficienta in lovirea tintelor a crucisatorului greu Prinz Eugen, 8 tunuri de calibrul 203 mm, fapt ce i-a impresionat pe Aliati –dupa razboi acestia s-au lamurit care era cauza extraordinarei precizii a artileriei crucisatorului, calculatorul analog de tragere. Povestea crucisatorului, intr-un articol viitor!); lungime tun 8,20 m; lungimea tevii 7,81 m; greutate tun 9,02/9,08 tone; volumul camerei de ardere 21,70 dm/cubi; rata de foc 6-8 proiectile/minut per tun; folosea urmatoarele tipuri de proiectile: APC, greutate 45,30 kg, viteza initiala a proiectilului 875 m/s/HE, greutate 45,30 kg, viteza initiala a proiectilului 875 m/s/iluminare 41 kg; greutatea incarcaturii de azvarlire: APC -885 grame/HE -3,06/3,89 kg; lungime proiectil: APC -55,50 cm/HE -57,85/65,50/67,89 cm; teava tunului rezista la aproximativ 1100 proiectile trase, dupa care trebuia inlocuita; rezerva interna pentru fiecare tun la bordul cuirasatelor Bismarck si Tirpitz era, cel mai probabil, de 150 proiectile; raza de actiune: cu proiectile HE de 45,30 kg, avand elevatia de 35◦-22000 m/40◦-23000 m; elevatia tunurilor cuprinsa intre -10◦/+40◦; rata elevatiei 8◦ secunda; teava tunului era ghintuita pe lungimea de 6,58 m (44 ghinturi); turela se rotea intre -80◦/+80◦ (intre -150◦/+150◦, la crucisatoare); viteza de rotatie 9◦ secunda, aceasta facandu-se prin intermediul unor rulmenti cu bile; lungimea reculului tunurilor 37 m; unghiul de incarcare al tunurilor +3◦; presiunea in camera de ardere 3 kg/cm patrat; greutate totala turela SK C/34 -11,60 tone, actionare electrica; blindaj turele cuprins intre 20-100 mm grosime: frontal 100 mm/lateral 80 mm/plafon 40 mm/spate 80 mm/partea inferioara a turelelor 80 mm/postament turele 20 mm; distanta intre axa tunurilor 80 cm; fiecare turela putea adaposti la partea spate, in nise speciale, intre 5-10 proiectile si incarcaturile de azvarlire aferente.

10,5 cm/65 SK C/33, 12 piese in turele duble la Graf Zeppelin, era un tun AA ce a echipat cuirasatele si crucisatoarele germane, aceste tunuri putand fi lesne folosite si impotriva navelor de suprafata si a submarinelor. Cu toate ca era o arma fiabila in exploatare, tunurile de calibrul 105 mm aveau rotatia si elevatia lente, basca ca erau dispuse cate unul sau doua in turele deschise/cazemate, ceea ce ducea la defectiuni ale sistemului electric datorita corodarii sub influenta apei de mare (acestea, initial, nu erau perfect hidroizolate, ulterior problema a fost remediata), astfel ca au fost inlocuite pe navele nou construite, dupa 1941, cu celebrele “88” (model SK C/31). A existat un model de turela inchisa pentru aceste tunuri, insa aceasta n-a intrat niciodata in productie. Oricum, turela deschisa era stabilizata pe trei axe pentru a compensa ruliul navei. Dupa razboi, aceste tunuri s-au aflat in dotarea distrugatoarelor franceze Guichen si Chateaurenault, cedate Marine Nationale in 1948 (fostele crucisatoare usoare italiene, Atilio Regolo si Scipione Africano. Francezii au indepartat armamentul italian original, rearmand navele cu cate 6 tunuri germane de calibrul 105 mm si 10 tunuri AA franceze, de calibrul 57 mm).

Tunul avea urmatoarele caracteristici: fabricant Rheinmetall Borsig; intrare in serviciu 1935/1937; calibrul 105 mm/10,5 cm/65 calibre; greutate tunuri si turela deschisa, si-aici ne referim la cuirasatul Tirpitz (si-asta fiindca portavionul n-a apucat), nava avand modelul Dop L/C37, sase turele dezvoltate pentru tunul de calibrul 105 mm avand scutul frontal mai scurt, 12 tunuri, pana in august 1941, cand i-au fost adaugate inca doua turele a cate doua tunuri, ajungand per total la 16 guri de foc, o astfel de turela cantarea 27,05 tone. Bismarck, nava sora, avea 8 tunuri, cate doua in 4 turele C37. A existat si varianta C31, dezvoltata initial pentru tunul de calibrul 88 mm si ulterior adaptata pentru cel de 105 mm, ce cantarea 27,80 tone. Cea mai moderna varianta era Dop L/C38, de 44 tone, turela fiind complet acoperita, actionare electrica si incarcare automata a tunurilor, tunuri revizuite cu greutate scazuta la 750 kg, aceasta urmand a dota noile cuirasate din Clasa H si portavionul Graf Zeppelin insa, cel mai probabil, n-a fost niciodata realizata; lungime tun 6,84 m; lungimea tevii 6,34 m; greutate tun: SK C33 -4,56 tone/SK C33 na -4,23 tone; volumul camerei de ardere 7,31 dm/cubi; rata de foc 15-18 proiectile/minut per tun; folosea urmatoarele tipuri de obuze: HE, greutate 26,50 kg cu incarcatura de azvarlire RPC 32 (5,20 kg), viteza initiala a proiectilului 900 m/s/HE, greutate 27,35 kg cu incarcatura de azvarlire RPC40 (6,05 kg), viteza initiala a proiectilului 900 m/s/HE-I, 23,50 kg; greutate proiectile: HE, greutate 15,10 kg/AP, greutate 15,80 kg/HE-I, 15,80 kg/iluminare 14,70 kg, avand viteza initiala de 650 m/s; lungime proiectil: HE -45,90 cm (lungime obuz 116,50 cm)/HE –I, 43,80 cm (lungime obuz 114,20 cm); teava tunului rezista la aproximativ 2950 proiectile trase, dupa care trebuia inlocuita; rezerva interna pentru fiecare tun la bordul cuirasatelor Bismarck si Tirpitz era, cel mai probabil, de 400-420 proiectile per tun; raza de actiune: cu proiectile HE de 15,10 kg, avand elevatia de 45◦-17700 m/80◦-12500 m, in trageri AA; elevatia tunurilor: turela C31, intre -8◦/+80◦/C37 si C38, intr -10◦/+80◦; rata elevatiei: C31 -10◦ secunda/C37 si C38 -12◦ secunda; turela se rotea 360◦; viteza de rotatie: C31 -8◦ secunda/C37 -8,5◦ secunda/C38 -10◦ secunda; lungimea reculului tunurilor: C31 -41 cm/C37 -38 cm/C38 -40 cm; presiunea in camera de ardere 2,85 kg/cm patrat; teava tunurilor era ghintuita pe lungimea de 5,53 m (36 ghinturi). Turela C37 dispunea de un mecanism de setare automata a fuzeelor dispus aproape de chiulasa, stabilizare automata pe 3 axe, tunurile fiind dispuse in leagane separate cu actionare electrica (era relativ usor de schimbat tevile), proiectilele fiind ridicate automat din magazine cu ajutorul unor lifturi speciale (fiecare lift continea 6 proiectile). Distanta intre axa tunurilor era: C31 -68 cm/C37 -66 cm/C38-97 cm.

Flak 2 cm SK C30, tun AA, calibrul 20 mm, realizat de catre firma Rheinmetall, a fost considerat ineficace (cu deosebire utilizat pe submarine), avand rata de foc scazuta, fiind predispus la blocaje. Aceasta arma a fost realizata initial in Elvetia de catre firma „Solothurn” (arma purta numele de Solothurn ST-5), pe la inceputul anilor *30 (posibil anul 1930), aceasta firma fiind detinuta de catre Rheinmetall, la acea data. Cu toate acestea, arma dota in 1939 multe nave germane de suprafata ale Kriegsmarine de diferite tonaje, precum si submarine Type VII/IX, aparand in inventare si sub numele de „2 cm/65(0,79”) C/30”, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 20 mm/65 calibre; intrata in serviciu 1934; greutate 64 kg; lungime 2,25 m; lungimea tevii 1,30 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 20000-22000 de proiectile); teava tunului era ghintuita pe lungimea de 72 cm (8 ghinturi); rata de foc 280 proiectile/minut (practic, 120 proiectile/minut); volumul camerei de ardere 0,048 dm/cubi;presiunea in camera de ardere 2,8 kg/cm patrat; lungime proiectil 7,85 cm; greutate proiectil: HEI-134 grame/API -148 grame; viteza initiala a proiectilului: HEI -835 m/s/API -800 m/s; rezerva de munitie per tun, 22000-24000 de proiectile (foarte probabil, 75% erau HEI si 25% API); incarcator cu 20 de cartuse, ceea ce necesita pauze frecvente in vederea reincarcarii, atragand nemultumirea servantilor; teava tunului rezista la 20000-22000 proiectile trase. Graf Zeppelin urma sa aiba 28 astfel de tunuri dispuse pe afete, avand urmatoarele caracteristici: greutate 420 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -11◦/+85◦; operare manuala; tunul se rotea 360◦.  Arma a fost reproiectata de catre firma Mauser, incepand cu anul 1938-1940, aceasta devenind FLAK 2 cm SK C38 (mai apare in inventare sub numele de „2 cm/65(0,79”) C/38”), si a avut urmatoarele caracteristici: greutate 57,5 kg; lungime 2,25 m; lungimea tevii 1,30 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 20000-22000 de proiectile); rata de foc 480 proiectile/minut. Practic se ajungea la doar 220 proiectile/minut; lungime proiectil 7,85 cm; greutate proiectil: HEI-134 grame/API -148 grame; viteza initiala a proiectilului: HEI -835 m/s/API -800 m/s; greutate incarcatura de azvarlire 120 grame; volumul camerei de ardere 0,048 dm/cubi; presiunea in camera de ardere 2,80 kg/cm patrat; rezerva de munitie per tun, 20000-24000 de proiectile; raza de actiune cu proiectile HEI -4900 m, teava tunului fiind la 45◦/3700 m, teava tunului fiind la 85◦ (in trageri AA). Aceste tunuri au fost fabricate si de catre firma Skoda la fabrica din Brno, sub numele de „3 cm Flak 44”/M-44 (Flak/Flugabwehrkanone) avand urmatoarele caracteristici: lungime 3,14 m; lungimea tevii 2,20 m; greutate 170-185 kg; viteza initiala a proiectilului: HEI-800 m/s/PzG-725 m/s; greutate proiectil: HEI -440 grame/PzG -500 grame; rata de foc 400 proiectile/minut. Afetul tunurilor duble, avea urmatoarele caracteristici: greutate 2150 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -10◦/+90◦; operare manuala; tunul se rotea 360◦.   –3,7 cm/L83 SK C/30, a fost un tun AA semi-automat, fiecare tun trebuind incarcat manual, aparand in inzestrare incepand cu anul 1934. Tirpitz si Bismarck au avut cate 16 tunuri dispuse cate doua pe un afet (8 afete.Graf Zeppelin urma sa aiba 22-12 afete), insa acestea s-au dovedit a fi lente ca viteza de riposta impotriva aeronavelor cu toate ca erau stabilizate pe trei axe, nefiind afectate de evolutia navei. Au inceput sa fie inlocuite in a doua parte a razboiului cu varianta automatizata, numita 3,7 cm KM42 si 3,7 cm KM43. A existat si o varianta dispusa pe submarine, numita 3,7 cm L83 SK C/30U. Arma a fost exportata masiv in Spania. Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 37 mm/83 calibre; greutate 243 kg; lungime 3,07 m; lungimea tevii 2,96 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 7500 proiectile); teava era ghintuita pe lungimea de 2,55 m (16 ghinturi); rata de foc 80 proiectile/minut, insa practic se ajungea la 30-40 proiectile/minut; lungime proiectil 16,20 cm; greutate obuz HE, 2,10 kg; viteza initiala a proiectilului 1000 m/s; greutate incarcatura de azvarlire proiectil HE, 365 grame; volumul camerei de ardere 0,50 dm/cubi; presiunea in camera de ardere 2,95 kg/cm patrat; rezerva de munitie per tun, 2000 de proiectile, posibil si mai mult; raza de actiune cu proiectile HE -8500 m, teava tunului fiind la 45◦/6800 m, teava tunului fiind la 85◦ (in trageri AA), iar cu proiectil trasor numai 4800 m. Armele erau dispuse cate doua pe afet, model Dopp L/C30, acestea avand urmatoarele caracteristici: greutate 3670 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -10◦/+85◦; servanti 6 oameni, la care se adaugau manipulantii munitiei; rata elevatiei 3◦ pe secunda;  operare manuala; tunul se rotea 360◦; viteza de rotatie a tunurilor 4◦ pe secunda. Arma a avut si variante de afet dispuse pe vedete rapide, vanatoare de submarine, crucisatoare si distrugatoare, numita LC/34 (2000 kg), inclusiv pe submarine, numita LC/39 (1450 kg). Urma a echipa in varianta L/C30 si portavionul Graf Zeppelin, cate doua pe afet/binate.

GRAF ZEPPELIN LA BREMEN IN 1942 -POZA RAF

                                               Graf Zeppelin in Bremen – 1942

Senzorii radar ce urmau a dota Graf  Zeppelin urmau a fi de urmatoarele tipuri:

FuMO-21 Zerstorerdrehsaule, radar de cautare/descoperire, frecventa 368 MHz, raza maxima de detectie 14-18 km. Graf Zeppelin urma sa aiba 3 radare de acest tip. Antena masura 2 m lungime si 4 m latime. Se pare ca doar 15 nave de razboi germane au avut acest tip de radar;

-FuMO-25, radar de cautare/descoperire, frecventa 368 MHz, raza maxima de detectie probabil 15-20 km. Graf Zeppelin urma sa aiba un singur radar de acest tip, antena masurand 2 m lungime si 6 m latime.

  Graf Zeppelin, asa cum mentionam anterior, urma sa dispuna de aeronave ambarcate, acestea derivand din aeronave aflate deja in uz, precum ME-109 si JU-87:

ME-109 T VARIANTA NAVALIZATA

-ME Bf-109T/Trager (posibil “Purtator”) era la baza ME-109E1/Emil, fiind propusa la inceputul lui 1939, insa dispunea de modificari precum: anvergura marita, flapsuri si eleroane marite pentru a usura decolarea/aterizarea pe portavion; aripile principale modificate, acestea putandu-se plia manual intre compartimentul armelor si capetele de plan. Procesul era laborios, de durata, si necesita demontarea in prealabil a flapsurilor, ceea ce ar fi ingreunat operarea sa pe portavion; carlig de apuntare sub fuzelaj la partea dorsala a acestuia; puncte/suporturi de acrosare catapulta sub fuzelaj si tren de aterizare principal intarit pentru a rezista apuntarilor pe portavion. Deoarece firma Messerschmitt era solicitata la maxim cu realizarea aeronavelor ME-109/110, s-a hotarat ca proiectul s-a fie incredintat firmei Fiesler Werke din Kassel. Aici, pana la sfarsitul anului 1939, fusesera convertite 10 exemplare de ME-109E-1 la standard ME-109T-0 (unele surse mentioneaza doar 7 exemplare convertite. Toate au ajuns, intr-un final, la Luftwaffe, fiind “dezbracate” de echipamentul specific aeronavelor ambarcate, fiind readuse la standardul initial, ME-109E-1, posibil E-3 dupa alte surse), aceste exemplare fiind prototipuri destinate testelor, inclusiv a testelor efectuate pe catapulta.

ME BF-109T

Le urmau 60 de exemplare nou construite (preconizasera initial 155 de exemplare destinate ambelor portavioane), acestea urmand a fi cunoscute drept ME-109T-1, insa odata cu oprirea lucrarilor la portavion in mai 1940, s-a stopat si constructia acestor aeronave. Avea sa fie reluata la sfarsitul lui 1940, firmei Fiesler Werke comandandu-i-se terminarea lotului de 60 de aeronave ME-109T-1, dar fara echipamentele specifice aeronavelor ambarcate, insa dotate cu rezervor suplimentar de 300 L si 4 bombe de 50 kg/una de 250 kg. Aceste aeronave au fost desemnate drept ME-109T-2, putand opera pe piste mici, precum cele din Norvegia. JG77 a operat 63 de aeronave in Norvegia incepand cu anul 1941, ultimul exemplar disparand din inventare pana la sfarsitul lui 1944 (din 1942 aceste aeronave au fost bazate pe mica insula Helgoland din Marea Nordului. Se pare ca-n vara lui 1944, aproximativ 30 de aeronave mai erau operationale). ME-109T-0 avea urmatoarele caracteristici: lungime 8,76 m; anvergura 11,08 m; inaltime 2,60 m; greutate: gol 2253 kg/gata de lupta 3078 kg; echipaj 1, monoloc; armament: 2 mitraliere MG-17, calibrul 7,92 mm, montate frontal sub carenajul superior al motorului (capota motorului)/8 mitraliere MG-17, calibrul 7,92 mm, montate in aripi, cate 4 per aripa, sau 2 tunuri MG FF, calibrul 20 mm, in aripi –cate unul per aripa; motorizare un Daimler Benz DB-601A, cu piston, 1200 CP/895 kW, V12, racit cu lichid, benzina cu cifra octanica 87; viteza maxima 575 km/h; autonomie 715/725 km; altitudine maxima 10.500 m.

ME-109 T ESTE DE CATAPULTARE DE PE O BARJA

                                           In teste de catapultare pe o barja

ME-109T-2 avea urmatoarele caracteristici: lungime 8,80 m; anvergura 11,10 m; anvergura aripilor 17,50 mp; inaltime 2,60 m; greutate: gol 2000 kg/normala la decolare 2800 kg/maxima 3080 kg; echipaj 1, monoloc; la greutatea de 2800 kg, aeronava decola in doar 500 m la viteza de doar 120 km/h. Aterizarea avea loc la viteza de 130 km/h; armament: 2 mitraliere MG-17, calibrul 7,92 mm, montate frontal sub carenajul superior al motorului, rezerva interna 2000 de proiectile (cate 1000 per tun)/2 tunuri MG FF, calibrul 20 mm in aripi, rezerva interna 120 de proiectile (60 proiectile per tun) –cate unul per aripa; motorizare un Daimler Benz DB-601N, cu piston, V12, racit cu lichid (motorul furniza 1158 CP/864 kW pana la 4900 m altitudine, la 2600 rpm/1270 CP/934 kW de la 2100 m altitudine, la 2600 rpm), benzina cu cifra octanica 96. Motorul a dotat si aeronave ME-109F, ME-110, HE-113, Macchi C-200; viteza: de croaziera 440 km/h/maxima 550 km/h; autonomie: fara rezervor suplimentar 725 km/cu rezervor suplimentar de 300 L -910/915 km; rata de urcare 1020 m/minut; altitudine maxima 10.500 m. Exista supozitii ca pe Insula Bergen/Norvegia fusese construita o pista din lemn de aceeasi lungime cu puntea de decolare de pe Graf Zeppelin (posibil cu putin mai mare, conform unor surse, foarte probabil sa fie asa), cel mai probabil in ianuarie 1942, aici fiind transferata Gruppe I/JG77 ce opera ME-109T-2 pentru antrenamente, si-asta fiindca inca se spera ca nava va fi totusi finalizata.

Messerschmitt Me 155B-ww2shots-air force

me155b

Interesant este faptul ca firma Messerschmitt prezentase in septembrie 1942 planurile unei aeronave navalizate derivata din ME-109G, numita ME-155. Fuzelajul era similar cu cel al G-ului, dar aripa era cu totul noua: trenul de aterizare principal era retractabil spre interior, nu spre exterior ca la celelalte variante de ME-109, fiind mai rezistent si mai adaptat apuntarilor; aeronava dotata cu aripi pliabile, probabil electric; armamentul consta in: 2 tunuri MG-151, calibrul 20 mm, montate frontal sub capota motorului/2 tunuri MG-151, calibrul 20 mm, montate in aripi/2 mitraliere MG-131, calibrul 13 mm, montate in aripi. Viteza maxima 650 km/h, motorizare Daimler-Benz DB-605A (acelasi cu cel montat pe ME-109G, racit cu lichid, piston, V12, 1475 CP/1099 kW la 2800 rpm, greutate uscat 756 kg, 3570 cc). Mai tarziu, in august 1943, proiectul a fost transferat la Blohm und Voss, fiind rebotezat BV-155. La sfarsitul WW II trei prototipuri se aflau in teste ca interceptoare de mare altitudine, insa asta este alta poveste;

JU-87 C GRAFICA

-Junkers JU-87C a fost varianta navalizata a renumitului bombardier in picaj, fiind la origine JU-87B Stuka (aeronave construite intre anii 1938-1940). Similar cu JU-87B-1, unicul prototip finalizat in vara lui 1939, cunoscut drept JU-87C-0 (unele surse mentioneaza c-au fost 10 exemplare, putin probabil. Aeronavele din productia de serie urmau sa fie cunoscute drept JU-87C-1), avea in plus fata de acesta: carlig de apuntare/oprire (de acrosare a cablurilor de arestare); fuzelaj marit; aripi pliabile spre inapoi manevrate manual, dotate cu flotoare (cel mai probabil acestea se aflau dispuse sub aripi aproape de capetele de plan); tren de aterizare principal largabil in caz de amerizare, acesta fiind desprins prin detonarea unor bolturi explozive cu declansare electrica. La data stoparii constructiei portavionului, in octombrie 1939, mai multe aeronave JU-87C-1 erau pe banda de montaj (posibil 10-12 exemplare,insa acestea urmau sa aiba aripile pliate electric, purtand sub burtica o torpila acrosata de o grinda. Era echipat cu doua rezervoare suplimentare largabile, autonomia ajungand la 1600 km), insa acestea au fost finalizate ca JU-87B-2. In 1942 cand s-a luat in considerare finalizarea portavionului, varianta navalizata urma sa derive din JU-87D, mai moderna decat varianta B, considerata a fi depasita, insa nu s-a mai facut nimic.

JU-87 C CU ARIPILE PLIATE

                                                              Ju 87C cu aripile pliate

JU-87C avea urmatoarele caracteristici: lungime 11,50 m; anvergura 13,80 m; inaltime 3,90 m; greutate: gol 3900 kg/maxima 6600 kg; echipaj 2, biloc in tandem; armament: 2 mitraliere MG-15/17, calibrul 7,92 mm, montate in aripi/o mitraliera MG-81Z, calibrul 7,92 mm, operata de catre copilot/1800 kg bombe; motorizare un Junkers Jumo 211 J-1 cu piston, V12, racit cu lichid, 1410 CP/1038 kW; viteza maxima 410 km/h; autonomie: fara rezervoare suplimentare 800 km/cu rezervoare suplimentare 1535-1600 km; altitudine maxima 7290 m.

STUKA NAVALIZAT

  STUKA NAVALIZAT CU ARIPILE PLIATE

                                                                    Stuka 87 navalizat

Unica aeronava JU-87C-0 a participat la invazia Poloniei operand de pe uscat. In timp ce ataca baza navala poloneza de la Hela, aeronava a fost avariata de focul antiaerienei poloneze, pilotul largand trenul de aterizare principal pentru o eventuala amerizare. A reusit insa sa recastige controlul JU-ului, revenind la baza si aterizand pe burta. A fost un moment intens exploatat de propaganda germana, aceasta trambitand extraodinarele calitati de rezistenta ale Stuka, insa n-au spus adevarul cu privire la motivul lipsei trenului de aterizare, mentionand faptul ca acesta a fost pierdut deoarece “aeronava a zburat prea aproape de apa”.

Incet, incet ne-apropiem de sfarsit…Sfarsitul navei si-al articolului, bineanteles!

GRAF ZEPPELIN PE RAUL PARNITZ -1945

                                               GRAF ZEPPELIN PE RAUL PARNITZ -1945

Asa cum mentionam anterior, pe data de 25 aprilie 1945, sovieticii se apropiau de Stettin. Graf Zeppelin ruginea “frumos”. Ca urmare, la ora 18.00, Kapitan zur See Wolfgang Kahler, fost comandant al crucisatorului usor Emden (6990 de tone, 155 m lungime, 8 tunuri de 150 mm), a dat ordin prin radio echipei de 10 genisti (minasera in prealabil nava) sa deschida valvele si sa detoneze incarcatura exploziva dispusa in locuri vitale (inclusiv in sala masinilor. Aceste incarcaturi au distrus echipamente vitale pe care sovieticii n-aveau cum sa le repare ori sa le inlocuiasca). Ceea ce s-a si facut, nava devenind inutila, insa s-a scufundat in ape mici, deci putea fi ranfluata.

Razboiul s-a sfarsit nu mult dupa aceea, navele germane si italiene au fost impartite la masa verde intre invingatori (drept despagubiri de razboi. Marina Romana a fost nevoita sa cedeze URSS distrugatorul NMS “Regele Ferdinand”, de 1900 de tone,102 m lungime, 5 tunuri de 120 mm, rusoii botezandu-l “Lihoi”/24. Ni l-au dat inapoi pe data de 24 iunie 1951 intr-o stare deplorabila, fiind folosit de Marina Populara Romana pana a fos casat in 1959, numar de bordaj D-22), URSS revenindu-i cateva crucisatoare, distrugatoare (germane, italiene si japoneze) si cuirasatul italian Giulio Cesare (transferat URSS pe data de 4 februarie 1949, avea 23458 tone. A fost rebotezata Novorossiysk, fiind pierduta in 1955 in urma exploziei unei mine, probabil germana, ramasa din WW II, 608 marinari pierzandu-si viata). In cadrul Acordului de la Potsdam adoptat de SUA, Marea Britanie si URSS (17-2 august 1945) se prevedea, printre altele, si transferul flotei militare si comerciale germane. Spre exemplu, cu exceptia a 30 de submarine ce urmau a fi distruse, restul urmau a fi impartite egal intre cele trei mari puteri. Navele comerciale au fost impartite in mod egal.

Printre navele cedate s-a aflat si Graf Zeppelin, nava pe care SUA si Marea Britanie o doreau scufundata pana pe data de 15 august 1946, cedand-o sovieticilor doar pentru ca acestia s-o distruga, deci, cu alte cuvinte, URSS n-avea drept de utilizare a acesteia. Totusi, strategii Marinei Sovietice i-au vazut potentialul hotarand s-o ranflueze in martie 1946. Si de-aici incep speculatiile, existand pana de curand mai multe teorii cu privire la disparitia navei: pleaca la remorca, in aprilie/septembrie 1947, spre Leningrad pentru reconstructie, loveste o mina si se scufunda (unele surse mentioneaza ca puntea de decolare era ticsita cu containere ce contineau utilaje si echipamente furate de sovietici din Germania si Polonia. Cel mai probabil n-a fost asa, sunt doar speculatii); pleaca la remorca spre Leningrad pentru reconstructie, se scufunda in urma unei furtuni puternice; sabotata de catre americani/britanici, pentru ca sovieticii sa nu dispuna de un portavion.

DUCANDU-SE LA FUND IN MAREA BALTICA, POLONIA 1947

                          DUCANDU-SE LA FUND IN MAREA BALTICA, POLONIA 1947

Realitatea este insa foarte simpla, aflandu-se dupa caderea Cortinei de Fier. Intr-adevar, nava s-a scufundat, distrugerea ei fiind insa opera sovieticilor. In conformitate cu arhivele rusesti, pe data de 19 martie 1947, Consiliul de Ministrii al URSS hotaraste distrugerea navelor germane nefinalizate sau care au nevoie de reparatii –motivul fiind, cu siguranta, incapacitatea industriei sovietice de a le definitiva/revitaliza, costurile exorbitante si, bineanteles, gradul lor de degradare (exista speculatii ca portavionul ar fi ajuns totusi la Leningrad, insa sovieticii n-au putut-o repara, fiind inregistrata drept PO-101/Nava baza plutitoare Nr.101, ulterior remorcand-o din nou spre Settin). Ca urmare, pe data de 14 august 1947, Graf Zeppelin a fost remorcat in largul portului Szczecin/Polonia/Marea Baltica (fost Stettin) unde, doua zile mai tarziu (16 august 1947), a fost folosita pe post de nava-tinta de catre bombardierele sovietice (au folosit, se pare, 24 de bombe FAB-100/250/500/1000, insa nava a refuzat sa se scufunde si, ca urmare, vice-amiralul Yuri Fiodorovich Rall a ordonat torpilarea sa), fiind trimisa la fund pe data de 18 august de catre distrugatorul Slavny apartinand Flotei Baltice (Proiect 7U, 18 construite, 9 pierdute in WW II, 1854 tone, 4 tunuri calibrul 130 mm/2 calibrul 76 mm/3 calibrul 45 mm/4 mitraliere calibul 12,70 mm/2 tuburi lanstorpila/2 lansatoare de grenade antisubmarin/mine) si vedeta torpiloare TK-484/numar de bordaj 503/509 (probabil, nava face parte din Clasa A-3, realizata in perioada 1943-1947, clasa de nave construite in SUA de catre Electric Boat Co. la fabrica din Elco/Bayonne prin programul Lend-Lease, fiind cunoscute drept Clasa ELCO -61 de tone,24,40 m lungime, 2-4 tuburi lanstorpila de calibrul 533 mm/2 mitraliere calibrul 12,70 mm/un tun calibrul 40 mm. Alte surse sustin ca-i vorba despre TK-248, fosta PT-676, Clasa Vosper. Sursele sunt ambigue, si-asta fiindca sovieticii aveau obiceiul sa schimbe periodic inmatricularea navelor pentru a deruta spionajul Aliat/NATO, practica binecunoscuta acestora).

Se pare ca torpila lansata de vedeta torpiloare n-a penetrat centura blindata aflata sub linia de plutire, insa torpilele lansate de distrugator au facut-o, Graf Zeppelin ducandu-se la fund in 25 de minute. Pozitia exacta a epavei a ramas necunoscuta timp de aproape 60 de ani (Marina Poloneza, se pare, stia locatia epavei, insa nu-i stia identitatea si nici dimensiunile. Marina Sovietica, cu siguranta, stia!), pana pe data de 12 iulie 2006 cand a fost localizata intamplator cu sonarul de catre nava de cercetare “Santa Barbara” , apartinand companiei petroliere Petrobaltic. Pe sonar le-a aparut o nava de peste 255 m lungime aflata la peste 80 m adancime, situl fiind situat la 55 km nord de orasul Wladyslawowo. Singura nava cu aceste dimensiuni din Marea Baltica nu putea fi decat Graf Zeppelin si, ca urmare, Marina Poloneza a cercetat-o timp de doua zile folosind roboti telecomandati, confirmandu-i identitatea, era Graf Zeppelin (certitudine 99%. Au utilizat nava hidrografica ORP Arctowski, lansata la Gdansk in anul 1982, Project 874, 1218 tone, 61 m lungime, nearmata).

 

Acum, se pune intrebarea, le-ar fi fost util portavionul germanilor? Istoricii sunt unanim de acord, da, aceasta nava ar fi marit considerabil eficienta raidurilor impotriva navelor comerciale, si cam atat, ea n-ar fi putut supravietui puternicei Royal Navy (aveau multe portavioane si experienta in exploatarea acestora, basca aeronave si echipaje experimentate). Mai mult decat atat, realizarea unui portavion era un plan mult prea ambitios pentru germani, acestia neavand experienta americanilor, britanicilor si japonezilor, state ce realizau astfel de nave inca din perioada imediat urmatoare WW I. Despre resurse nici nu mai vorbim, pana la anularea constructiei nava inghitise colosala suma de 92,70 milioane de Reichsmark. Deci, fara niciun dubiu, portavionul german este considerat un esec, Germania nazista n-a fost niciodata in masura sa produca o astfel de nava. Dar el a existat…

 

WW

Episodul CVIII- Visul

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.avalanchepress.com/GrafZeppelin.php

militaryhistorynow.com/…/three-amazing-aircra…

www.damninteresting.com/the-only-nazi-aircra

www.fleetairarmarchive.net

www.worldwar2aces.com

secretweaponsoftheiiireich.blogspot.com

www.vintagewings.ca

ww2db.com › Equipment › Ships

www.amazon.com › … › World War II

german-navy.de/…/carrier/grafzeppelin/index.h

www.graf-zeppelin.dk

german-navy.de/kriegsmarine/…/index.html

www.wingleader.co.uk/…/messerschmittbf109t..

www.fondear.org/…Helices/Cicloidal/Cicloidal….

https://navalunivali.wordpress.com/…/sistema-d..

www.feldgrau.com/TrGr186.htm

www.ww2.dk/air/seefl/trgr186.htm

Series Navigation<< GRAF ZEPPELIN – Partea IVisul >>

32 de comentarii:

  1. WW interesant articolul.Ca de obicei lucruri noi (cel putin pt.mine).
    Nu stiam ca portavionul a fost folosit de sovietici ca nava tinta,mai toate sursele mentioneaza scufundarea in drum spre URSS,posibil un sabotaj.
    Apropos de teorii ale conspiratiei,cuirasatul Novorossiysk amintit in articol (ex Giulio Cesare) ar fi fost sabotat intentionat de KGB pentru a avea motiv sa-l indeparteze pe amiralul Nikolay Kuznetsov .

  2. Ce naiba or fi vrut sa faca cu tunurile alea de 15 cm? Nu ma pricep foarte bine, dar mi se pare foarte greu sa nimeresti avioane cu magaoaia aia. Partea buna era ca se putea apara singur cu destul succes, multe crucisatoare usoare avand tunuri la fel de mari, de distrugatoare nu mai zic…
    Altminteri, daca apucau sa-l operationalizeze inainte de inceperea razboiului si sa se obisnuiasca cu el, sa construiasca tactici specifice (puteau invata mult de la aliatii lor japonezii) cred ca faceau ravagii si mai mari printre convoaiele britanice, cel putin in prima parte a razboiului. Sa nu uitam ca englezii au fost si ei destul de praf la inceputul razboiului.
    In rest, rezultatul final ramanea acelasi (era greu sa concurezi cu masinaria industriala americana), pierdeau batalia Atlanticului.
    Deci saptamana viitoare primim Prinz Eugen? 🙂 Astept cu nerabdare!

    • Tunuril de 15 cm sunt tunuri AA cu raza lunga. Un portavion are (si atunci si acum) un sistem AA stratificat de aparare.

      • Asa cum zice si WW, cred ca era necesar un calculator balistic coroborat cu un radar foarte bune ca sa nimeresti un avion (mult mai mic si mai rapid decat o nava) la distantele alea. Rata scazuta de tragere per minut iarasi nu mi se pare foarte potrivita pentru misiuni AA.
        Voi stiti, ati citit pe undeva ce rata de succes avea tunul asta in misiuni AA? Sunt foarte curios daca exista vreo statistica, ceva.

        • Din cate stiu era mica,însă cu proiectil srapnel raza de imprastiere era mare,mărimea schijelor făcea hartane orice aeronava. Aceste proiectile puteau fi reglate sa detoneze la o anume inaltime,imprastiind un covor de schite in fata formatiei inamice.

          • Asa mai merge (asta cu schijele). Imi aduc aminte ca am citit intr-un articol despre batalia Hood vs Bismarck ca nemtii, desi au avut precizie, nu toate proiectilele au explodat (ma rog, functionat potrivit destinatiei).

            • Hm .. Prima salva a l;ui Bismack a „incadrat” pe Hood.
              A doua salva l-a lovit.
              A trei la- lovit si noroc chiar explzoiie..

              Deci care cate proiectile nu si-u facut treaba (o salva a lui Bismack avea macim 8 proiectile)

              • La batalie au mai participat si Prince of Wales si Prinz Eugen. S-a tras cu artileria principala dar si cu cea secundara. Dupa ce Hood a explodat, Prince of Wales a rupt angajamentul si s-a tirat din zona. Nemtii nu l-au urmarit. Prin urmare au fost si proiectile care nu si-au facut treaba.

                • Hm .. scuze ma faci sa rad … Prince of Wales a fugit la timp .. si a stat nu stiu cate luni la reparat.
                  Ca Prince of Wales a fots ciocanit f urar .. livit din prima salva, lovot din a 2a a sufeut avari destul de serioase.. Asa ca a facut bine ca a fugit….
                  (daca si in Batlia finala Bismark ar fi fots la fel de eficac sau baftos … engeloii ar fi avuit o vioctore e care s=-ar fi lipsit bucurosi!!)

                  Poenz Eugen nu prea conta.. Tunrile de 210 mm nu prea contau imoprotva unui cuirasat
                  Si mai putin conta arteleria secundara (155)

                  • Nea Ghita, autosuficienta nu face bine nimanui! Si nici afirmatiile categorice! Dumneata stii multe dar nimeni nu le poate sti pe toate…
                    Am citit mult despre aceasta batalie care a impresionat in special prin disparitia subita a unei nave simbol pentru UK.
                    Eu recunosc ca nu ma mai ajuta asa mult memoria dar pot sa-ti spun cu certitudine ca angajamentul artileristic s-a facut utilizand atat armamentul principal cat si cel secundar. Nu mai stiu exact care cum ce dar asa am citit

                    • Iar in batalia finala Bismarck a luptat cu carmele blocate. Acesta e motivul pentru care n-a mai fost la fel de eficace, nu mai putea sa faca altceva decat cercuri. Si in plus avea pe cap tot ce putusera strange britanicii ca sa razbune umilinta scufundarii lui Hood. Daca nu ma inseala memoria l-au mobilizat si pe Ark Royal.

                    • Dinati scuzele mele ptr ieri ” La multi ani!!” (scuze ptr intarziere)

                      Doi …La batalie au mai participat si Prince of Wales si Prinz Eugen. Eete vorba deci despre batalia in care Hood a explodat – o lupta de 8 minute!! OPT!!!

                  • Prince of Wales desi avariat a continuat urmarirea lui Bismark. Ghinionul navelor britanice fost ca s-au grabit sa deschida focul de la distanta mare ratand tinta. In confruntarea finala focul unui cuirasat britanic i-a distrus o centrala de tir si i-a scos din lupta una din turelele principale. Asta daca nu ma insel inainte de lovitura de torpila care i-blocat carmele.

                  • @Ghita (n-am stiut unde sa mai dau reply): Multumesc de urari!! Sa fim cu totii sanatosi!
                    Doi: nea Ghita, citeste din link-urile postate de mine si de Anla’shock.
                    Trei: la o rata de foc a artileriei principale de 2-3 lovituri/tun/minut combinata cu rata de foc a artileriei secundare de 6-8 lovituri/tun/minut poti deduce cat de multe s-au putut face in opt minute.
                    Batalia finala (de la primul foc pana la scufundarea lui Bismarck) a inceput la 08:47 si s-a incheiat la 10:39, timp in care navele britanice au transformat cuirasatul nemtesc intr-un rug plutitor.

              • La o salva de 381 mm cred ca un grupaj de 8 bucati scotea din lupta cam orice plutea in emisfera vestica la momentul respectiv.

                Te doare mintea cand te gandesti la tunurile de 460 mm (9 bucati) de pe Yamato…

                • LA Elyte nu prea au facut nimic!
                  Asta ptr ca au tras cu obuze semiperforante .. asupra unor portavione auxiliare …. asa ca obuzu a trecut din bord in bord si s-a duuuus in mare!! ma rog daca loveau in masini (motoare) atunci de dec;ansa si focosul
                  (da daca este vorba de batlii navale .. Tanaka la Tassafaroga a resit ioncredibilul .. )

          • Dar din cate stiu nemtii/japonezii/italienii, AXA nu cunosteau focoasele de proximitate.
            Sigur ca un tun AA de 150mm are alta treaba decat unul de 20 sau 37. Si atunci ca si acum obiectivele importante erau aparate de o artilerie antiaeriana stratificata.

            Romania a avut tunurile Vickers de 75 mm din care a derivat tunul antitanc Resita 75 mm md 1943 intr-un proces similar cu ce s-a intamplat cu cel de 88 mm german. Viteza mare la gura tevii dadea proiectilului energia cinetica si traiectoria potrivita si pentru trageri antitanc.

            • Germanii au inventat focoasele de proximitate.(Un razboi ultrasecret 1939-1945,R. V. Jones, Editura Politica Anul publicarii 1983)

              • Niente. Incearca briatanicii si americanii cu variable time (VT) fuse. Nemtoteii au abandonat programul in 1940, fara prea mari rezultate. (Bennett, Geoffrey (1976), „The Development of the Proximity Fuze”, Journal of the Royal United Service Institution)

              • Din cate stiu le-au ghicit englezii si le-au dezvoltat/produs americanii. A fost unul din cele mai bine pazite secrete aliate.

                Germanii n au apucat – din cate stiu – sa le foloseasca pe scara larga.

        • Succes mai putin erau bune pt moral 🙂 .Chiar si cu focos de proximitate tot slabe sanse. Iar in cazul tunului de 150mm nu sunt AA, m-am inselat eu.

          • Cele mai puternice tunuri AA germane au fost de 128 mm. Japonezii au avut prototipuri AA de 150 mm, cu care au reusit sa doboare cateva B-29.

          • Dar tunuri AA de 105mm au fost folosite cu succes de exemplu in apararea AA de catre navele finlandeze din clasa Vainamoinen in ww 2 ( Bofors 105 mm DP guns).
            Intr-adevar la 150 mm e cam greu. Dar depinde cum ti e norocul 🙂

    • Asa cum am mentionat in articol portavionul urma sa dispuna de un sistem performant de ghidare a focului. Tunurile de 15 cm erau destinate tragerilor AA si luptei navale,foarte probabil tragerea era ghidata prin radar însă ar fi facut praf aeronave ce zburau la peste 5 km altitudine de la cel putin 7 km distanta de nava. Sistemul de conducere a focului a fost vândut sovieticilor înainte de 1941,astia vroiau sa-l pună pe un cuirasat,ceea ce nu sa facut. Se zice ca spre sfarsit,germanii aveau deja calculatoare analogice destinate calcularii traiectoriei balistice. Încă caut sa mă lămuresc pana unde-au ajuns,însă si-acum nu se stie cu certitudine nivelul tehnologic,fie doar la nivel de prototip,atins de inginerii germani.

    • Tunurile de 150 mm dispuse in cazemate ar fi fost folosite in trageri contra navelor,nu AA.Dispunerea lor in cazemate in borduri (lateralele navei) ,desi una considerata depasita in epoca,este explicabila in cazul unui portavion,puntea fiind ocupata de pista de decolare.
      Nava probabil ar fi folosita in rol de corsar contra convoaielor,asa ca armamentul artileristic la nivelul unui crucisator usor ar fi facut ravagii.Avioanele nu ar fi fost folosite impotriva unor tinte ca nave comerciale fara escorta sau escorta slaba.
      Fata de portavionele americane si japoneze, Graf Zeppelin ar fi avut si blindaj,inclusiv pe puntea de zbor.Blindajul ar fi facut fata cu brio la artileria de 120 sau 150 mm cu care erau dotate navele de escorta.
      O alta deosebire de portavionele americane si japoneze este nr. mic de avione raportat la tonajul navei,lucru compesat in dotarea cu artilerie si blindaj.

      • Clar dedicat misiunilor tip corsar. Posibil se mai putea incadra la portavion de escorta echipat exclusiv cu avioane de vanatoare. Mai greu cu aviatia navalizata incercand sa adapteze pentru portavion un avion conceput pentru uscat.

  3. @seba. Soarta navei a fost recent lămurită de rusi prin desecretizarea arhivelor militare. Teorii au fost cu nemiluita,unele sustineau c-a fost scufundata prin sabotaj de fosti agenti ai Abwehr-ului trecuti in slujba noului BND condus de…Gehlen. Subordonat americanilor.
    @nicolae. Nu,încă nu,probabil ca v-ati plictisit de atâtea nemtisme,si va inteleg! Primiti altceva,sper sa va faca plăcere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *