Am vorbit in articolul anterior despre reactor SNAP-2 Eexperimental (SER) si am menționat ca acesta era o dezvoltare a dispozitivului experimental creat in 1959 pentru a demonstra fezabilitatea folosirii unui reactor nuclear in spatiu. SER era gândit sa verifice geometria miezului si sistemele de control a reactivității, buclele primare de răcire si materialele utilizabile. Însă, el nu era menit sa fie o reprezentare fidela a unui sistem capabil de zbor in spațiu.
Aceasta onoare avea sa aparțină sistemului construit in etapa următoare a programului SNAP, denumit SNAP-2 Development Reactor (S2DR sau SDR). In premiera, acest reactor urma sa folosească sisteme de comanda si control menite a fi lansate in spațiu (chiar daca reactorul in sine nu urma sa fie folosit decât la sol).
S2DR incorpora multe îmbunătățiri fata de S2ER, dar astăzi multe dintre rapoartele de testare sunt ori pierdute ori contradictorii, si asta deoarece sistemul a trecut prin mai multe etape si iterații. In paralel cu programul S2DR, se desfășurau programul SNAP-10, menit a testa anumite îmbunătățiri, si programul sovietic Romashka, despre care vom vorbi intr-un articol viitor. Astfel, fiindcă SNAP-10A urma sa folosească aceeași configurație a miezului, reactorul SDR a fost simultan folosit si pentru a realiza teste pentru SNAP-10.
Miez si combustibil
Spre deosebire de SER, unde miezul era de forma hexagonala, SDR era de forma octogonala. Sistemul de tamburi de control era foarte similar, însă. De-a lungul programului de testări, elementele de combustibil au suferit câteva modificări, însă, dimensional, au rămas foarte similare. Schimbările se datorau diverselor fenomene adverse observate in timpul campaniei de testare pentru SER, cum ar fi cedarea unor suduri in urma bombardamentului neutronic intens sau a fenomenului de difuzie a hidrogenului (lucru care a necesitat folosirea unui înveliș emailat sărăcit de bor). Reactorul in forma finala a fost, de asemenea, folosit pentru SNAP-10A, dar cu alte nivele de energie si temperatura.
Combustibilul folosit era 235UZrH, similar cu cel folosit pentru SER. Gradul de îmbogățire era de 93%, iar fiecare element de combustibil era alcătuit in proporție de 10% (128 de grame) din uraniu metalic.
Porțiunea din elemente care era efectiv combustibil si-a păstrat lungimea de 10 inch (25.4 cm), însă diametrul a fost crescut pana la 3.078 cm. Reflectoarele interne si-au păstrat dimensiunea de 28.448 cm, însă compozita a fost schimbata, trecând de la Be metalic la BeO. Aliajul învelișului (‘’cladding’’ in engleza) a fost schimbat, preferând-se Hastelloy N, cu un strat emailat de sticla cu incluziuni de samariu (Sm2O3). Samariul avea rolul de otrava neutronica consumabila : samariul absoarbe neutroni foarte ușor, suferind transmutație si transformându-se in alt element, mai puțin absorbant. Astfel, la începu operării, samariul era in cantitate mare, iar mulți neutroni erau absorbiți, ducând la un nivel de reactivitate mai scăzut comparativ cu nivelul de neutroni. Pe masura ce combustibilul se consuma, reacția scădea ca si intensitate, iar mai putini neutorni erau produsi. Insa, deoarece cantatea de samariu scăzuse si ea, mai mulți neutroni scapau absorbitei si erau disponibili pentru a continua reacția. In acest fel, se dorea menținerea unui nivel constant de putere in reactor.
Structural, miezul conținea 37 de elemente de combustibil, montate pe ansambluri de testare de 3.2cm, formând un hexagon matrița triunghiulara, cu muchia de 20.32 cm si lățimea de 22.8 cm. Sistemul cuprindea si doi tamburi de control montați in poziții opuse, înglobate in doua dintre cele 4 muchii mari ale reflectorului extern. Restul periferiei miezului era înconjurat de un strat de beriliu cu grosime variabila pentru a omogeniza reactivitatea. Sistemul de SCRAM era similar cu SER, folosind căderea reflectorilor pentru a stopa reacția in situații de urgenta. Temperatura de echilibru termica era de 755 K, cu maxime de 922K.
Sectiune transversala a miezului reactorului S2DR (Informatiile despre acesta sunt greu de gasit si verificat, asadar alte imagini nu veti gasi, din pacate)
Campania de testare
Reactorul a fost testat intr-un nou atelier la laboratorul Atomic International Santa Susana, datorita campaniei de testări mai riguroase. Primele elemente de combustibil au început sa sosească la sfârșitul lui martie 1961. Primele teste de criticalitate in condiții uscate (întâi cu 31 de elemente, apoi cu 37) s-au realizat pe parcursul lui aprilie si mai. Apoi acest elemente au fost înlocuite , iar in iunie au fost încărcate elemente proaspete, urmând umplerea buclei de răcire cu NaK si au început testele de criticalitate in regim umed, precum si teste de calibrare a coeficientului termit.
Testele din iulie includeau experimente pentru a monitoriza migrația hidrogenului, precum si, in premiera, operațiuni de producție a energiei electrice la putere scăzută (7 W), cu temperaturi cuprinse intre 588K si 745K. In final, aceste teste preliminare au culminat cu un test scurt la puterea de 140W, după care reactorul a fost oprit la începutul lui august pentru a pregăti începutul campaniei de testări in regim normal.
Aceasta campanie a început la sfârșitul lui august si a continuat pana la sfârșitul lui septembrie, când s-a realizat un experiment pentru a testa comportamentul in cazul unui eveniment tranzient cu xenon (adică un declin de reactivitate urmat de un vârf, a se vedea Cernobîl). Acest test s-a realizat la puterea termica de 1kW si 533K.
Ulterior, temperatura a fost mărita pentru a verifica din nou migrația hidrogenului, pana la mijlocul lunii noiembrie, când s-ar realizat testarea de calibrare a tamburilor si reactorul a fost din nou oprit. Au urmat alte teste termice, inclusiv primul test la temperaturi înalte de 838K pentru a testa migrația hidrogenului si pierderile de căldura. Decembrie a fost dominata de teste de migrație adiționale, la temperaturi înalte si putere redusa (280 W, 838K). Reactorul a fost oprit înainte de Crăciun, si campania a fost reluata in 1962.
Testările din ianuarie au fost la temperaturile de SNAP-2, dar puterea de SNAP-10 (30.5kW, 888K), iar reactorul a fost oprit din nou la sfârșitul lunii. In februarie, testele de temperatura înalta si putere joasa au fost reluate (300W, 822K) pentru măsurarea redistribuitei de hidrogen, iar in martie reactorul a fost din nou oprit pentru lucrări de întreținere. Au urmat mai multe teste pentru distribuția de hidrogen la accesai putere si temperatura, iar in aprilie s-au realizat teste pentru coeficientul de temperatura, întâi in condiții operaționale de SNAP-10, apoi la temperaturile si puterea mai înalta de SNAP-2 care au continuat pana in mai.
Din păcate, însă, bucla de căldura a cedat, si a fost necesara oprirea reactorului si repararea pagubelor. După aceasta testările pentru coeficientul termic au reînceput si au continuat pana la începutul lunii mai. Au urmat teste pentru coeficientul de putere si apoi teste pentru condiții oscilante precum si pentru măsurarea transferului de căldura intre elemente si răcitor. Reactorul a fost apoi oprit si sursa de pornire schimbata, după care au urmat teste de calibrare a tamburilor, pana la mijlocul lunii iunie, când bucla de transfer de căldura a cedat din nou, necesitând noi reparații.
In august, au urmat experimente de variație a puterii prin inserție rapida de tije, apoi fluidul de răcire NaK a fost drenat si testele in condiții uscate reluate pana la începutul lui Septembrie, când NaK a fost din nou adăugat, iar tamburii recalibrați. Testele in condiții SNAP-2 au continuat pana când o scurgere suspectata de NaK a cauzat din nou o oprire. Scurgerea nu a putut fi, însă detectata, așadar reactorul a fost repornit la putere si temperatura redusa pentru recalibrare pana la mijlocul lui octombrie, când testele la condiții SNAP-2 au fost reluate. Ele au ținut pana in noiembrie, când au fost din nou simulate condițiile de SNAP-10 la temperaturi înalte. Reactorul a operat in aceste condiții pana la mijlocul lui decembrie, când a fost oprit pentru ultima data. Un număr de experimente fără putere critica au fost apoi efectuate după oprire, iar reactorul s-a încheiat cariera la sfârșitul lunii. Reactorul a fost apoi dezasamblat, iar elementele examinate post-iradiere.
In decembrie 1962, când s-a finalizat campania, reactorul operase vreme de 11290 de ore, cu o producție totala de 272900 kWh. Dintre acestea, 2060 de ore au fost la condiții de SNAP-2 (55 kW, 922K), 1544 au fost la 30.5 kW si temperatura de 866K, si 1150 de ore au fost la condiții de SNAP-10 (30.5 kW, 727K).
Rezultatele campaniei
Deoarece fizica reactorului fusese deja bine caracterizata in timpul SER, mare parte din testarea pentru S2DR s-a axat pe comportamentul elementelor de combustibil. Din acest motiv, examinarea post-iradiere a tijelor au constituit un punct important al campaniei.
Arderea procentuala a uraniului a fost estimata la 0.027% pe parcursul întregii operări, iar datele operaționale au fost folosite ca intrări într-o serie de programe computerizate pentru a rafina predicțiile comportamentale.
Daca este sa vorbim de elementele in sine, comportamentul lor a fost relativ in parametrii preconizați, atât din punct de vedere al densității radiale a puterii reactorului cat si din punct de vedere al densității de energie in interiorul elementelor. Aparenta vizuala a elementelor a fost raportata ca fiind neschimbata, cu excepția a doua dintre ele, unde s-au raportat reacții chimice intre capetele de beriliu si învelișul de Hastelloy cauzate de o cedare a stratului de crom a aliajului Hastelloy datorate unor urme de prelucrare mecanica. Nu s-a constatat umflarea combustibilului, nici radial nici in lungime, însă arderea uraniului a determinat o variație ușoara a densității totale, de la 6.033 g/cm^3 la 6.030 (+/- 0.005) g/cm^3.
Una dintre marile probleme care a afectat programul SNAP a fost migrația hidrogenului din elementele de UZrH. Acest combustibil este, de fapt, foarte special, fiind ceea ce se si folosește in reactoarele de cercetare TRIGA (probabil cel mai sigur tip de reactor inventat vreodată). Hidrogenul inclus in elemente face ca acest tip de combustibil sa fie automoderant, si permite un flux de neutroni foarte omogen si ușor de simulat. Problema, însă, este ca e foarte sensibil la variații de temperatura, hidrogenul fiind, prin natura sa (după cum menționat si la NERVA) extrem de volatil si cu tendința de a se dizolva, practic, printre atomii mari ai metalelor înconjurătoare. Cu cat temperatura e mai ridicata, cu atât aceasta migrație e mai accentuata. Acesta a si fost motivul pentru care învelișul sticlos emailat a fost aplicat pe ele, iar comportamentul acestor învelișuri la ciclii de încălzire/răcire si iradiere erau unul dintre punctele focale ale programului. Un alt aspect studiat a fost faptul ca migrația hidrogenului in interiorul combustibilului in sine poate duce la zone in care reacția este mai puternica sau mai slaba, așa numitele hotspots sau coldspots. Acest fapt avea potențialul de a afecta distribuția de temperatura, cauzând probleme de natura chimica sau expansiune termica (după cum s-a si întâmplat). Mai mult aceste probleme aveau tendința de a se acutiza in timp, pe parcursul operării. Mai îngrijorător, aceste reacții chimice sau schimbări de geometrie puteau afecta învelișul rigid de email, cauzând pierderi de hidrogen, care avea potențialul de se dizolva in lichidul de răcire cu NaK, cauzând si mai mari schimbări de reactivitate.
Analizând aceasta problema, s-a constatat ca pierderile de hidrogen au fost mai mari decât era preconizat la început. Astfel, procentul de masa s-a schimbat, trecând de la 1.83% la valori cuprinse intre 1.81% si 1.7% post-iradiere. Acest procent, deși mai mare decât cel dorit, a fost, totuși considerat acceptabil, mai ales dat fiind condițiile de operare neprevăzute din cadrul regimului SNAP-10. Unele schimbări au fost totuși surprinzătoare, cum ar fi faptul ca hidrogenul avea tendința de migra de la elementele centrale către cele periferice. Totuși, s-a considerat ca elementele nu au fost compromise operațional.
Menționasem mai sus incluziunile de samariu menite a asigura un regim de reactivitate uniform. Aceste incluziuni au fost si ele un obiect de studiu, pentru ca la acea vreme, nu existau programe de modelare care sa permită obținerea unui prognostic concludent referitor la efectele lor. Va puteți imagina ca rata de transmutație a samariului, regimul de duritate a neutronilor (care afectează secțiunea transversala de absorbție) si interacțiunile chimice cu restul învelișului trebuiau sa fie extrem de bine reglate, altfel te puteai trezi ca reactorul nu produce suficienta putere la începutul, sau prea multa la final. Aceasta linie de cercetare a fost de fapt continuata de la experimentele anterioare (snap critical assembly 1, care a fost primul, snap critical assembly 2 si 3, care au fost SER si SDR, si va continua si pentru snapt critical assembly 4; acestea erau nomenclaturile laboratoarelor, nu programului). In unele cazuri, s-au găsit mici zgârieturi pe acest strat exterior, însă per total, s-a considerat ca el a fost eficient, iar design-ul sau a devenit o referința pentru alte modele de reactoare bazate pe hidruri metalice mult după ce programul a devenit istorie.
O alta îngrijorare este legata de schimbări metalografice in structura combustibilului. Uraniul, la fel ca alte metale, când se răcește, se organizează in grăunți prismatici, cu muchii ascuțite. Forma si dimensiunile lor pot fi controlate când se toarnă metalul, însă pe parcursul operării, datorita temperaturii si migrației browniene, forma si dimensiunile lor se pot schimba, ducând la forme prismatice diferite. Pentru ca neutronii circula prin coliziuni elastice, noile unghiuri de suprafața din grăunți pot duce la situații când aceștia sunt selectiv reflectați in anumite zone, generând hotspoturi si consum neomogen de combustibil, conductivitate termica variabila, fragilizare datorata dislocării atomice sub impactul neutronilor, si alte efecte nedorite. Mai multe, aceste defecte se pot amplifica in timp, daca defectele acționează ca si nuclee de creștere pentru alte structuri cristaline nedorite. Acest fenomen a fost remarcat la capetele tijelor de combustibil, dar, per total, s-a decis ca ele se prezentau in condiție buna.
Concluzie
Rezultatele bune din cadrul etapei SDR erau promițătoare pentru design-urile SNAP-2 si SNAP-10. In urma finalizării etapei, s-a decis începerea reactorului flight-ready SNAP-10A. Acest folosea un sistem termo-electric diferit de turbina Rankine a SNAP-2, si vom discuta despre el data viitoare, când vom povesti despre programul de îmbunătățire a SNAP-2 si SNAP-10, care a reprezentat ultimul capitol al acestei familii de reactoare.
Până data viitoare, vă salut!
Marian Dumitriu (Checkmate)
Surse:
1. SNAP 2 DEVELOPMENTAL REACTOR MOCKUP NO. 1 FINAL REPORT, Maki 1968 : https://www.osti.gov/biblio/4516729
2. THE FINAL REPORT ON THE SNAP 2 EXPERIMENTAL REACTOR (SER) OPERATION AND TEST PROGRAM 1962 : https://www.osti.gov/servlets/purl/4591868
3. EVALUATION OF FUEL ELEMENTS FROM SNAP 2 DEVELOPMENT REACTOR CORE 1965: https://www.osti.gov/servlets/purl/4471462
4. https://beyondnerva.com/fission-power-systems/systems-for-nuclear-auxiliary-power-snap/snap-2/snap-2-development-reactor-s2dr/
A trebuit sa il citesc de vreo 3 ori deoarece nu intelegeam cum avea pierderi de hidrogen? Unde se ducea hidrogenul? Dupa un search pe google despre difuzia hidrogenului am reusit in final sa descopar motivul. ca sa citez un prieten…grea e viata cand esti prost…
Ma bucur ca am reusit sa provoc un search pe gg despre un fenomen asa de nisa 🙂 . Da, hidrogenul e un dracusor enervant in domeniul nuclear (si nu numai, aviz alora care viseaza masini pe hudrogen :)) ). Nu erai prost, erai in intuneric, iar acum nu mai esti, si asta datorita propriilor tale eforturi. Bravo! Si multumesc de lectura!
@Checkmate. Pe când un articol scris în termeni tehnici referitor la argumentele pro și contra și impactul pozitiv și negativ asupra României al Deciziei UE deja adoptate https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-9-2021-0116_RO.html de utilizare a hidrogenului ca unic vector de transport și stocare a energiei?
Din discuții cu cunoscuți cu expertiză oarecum limitată, am ajuns la concluzia că pentru România e o decizie foarte proastă datorită extinderii limitate a sistemelor de transport gaz metan și a nivelului perimat moral al celor existente care nu permit transportul hidrogenului (difuzie H2 prin pereții conductelor, neconformitatea îmbinărilor, etc. ).
Mi-e mi se părea mai logic ca vectorul să fie electricitatea, redundanța să fie asigurată de multitudinea sistemelor de transport de tip rețea și multitudinea de furnizori, iar funcția de buffer să fie asigurată de centrale hidroelectrice pe lacuri de acumulare cu capacitate de stocare și centrale termoelectrice cu gaz din depozite de stocare.
Mi se pare o prostie tehnologică și actuala politică de stimulare a producerii casnice de electricitate cu panouri solare pe considerente de eficiență economică și randament.
Dar… nu sunt inginer sau fizician…
🙂
Iti zic sincer ca, la un moment dat, prin februarie, m-am apucat sa scriu o serie de articole despre energie. Voiam sa descriu metodele de a o produce, ce tipuri ai, si ce outlook au diversele surse.
Din pacate, timpul putin, plus o pierdere de date plus intrebarea „are ce cauta asa ceva pe un site cu specific militar?” m-a facut sa il pun pe pauza. Acum, daca vad interes, il termin.
Decizia in sine e… discutabila. Ai nevoie de hidrogen ca si materie prima in diverse procese tehnologice. Fiind si pro-nuclear, sunt putin impartit: ar oferi energiei nucleare o portita economica (procese nucleare directe sau indirecte sunt bune la facut hidrogen, asa numitul „hidrogen roz”).
Pe de alta parte, hidrogenul e asa neobisnuit ca ai putea sa scrii carti doar despre termodinamica lui. Ideea ca ai putea folosi conductele de gaz existente pt a-l transporta e stupida. Pare o idee menita sa apere interesele producatorilor de GN. Sunt multe de spus….
Faina prezentare, admirabil efortul de popularizare, articolele tale fac lumea mai buna. Abia astept sa citesc ce pregatesti despre energie. Fiind vorba de infrastructuri critice, energia e element de siguranta nationala, in consecinta de interes militar. Ca si multe probleme de mediu dealtfel.
Imi cam scapa cum poate fi un cercetator „pro” sau „contra” unei strategii apropo de ce spui de nuclear. In etalonul democratiei occidentale jocul marilor compromisuri e integrat pe palierul politicilor de dezvoltare nu al optiunilor tehnologice 😉 Keine böse gemeint – la masterul de la UniBuc am avut doi indrumatori la pregatirea dizertatiei, pro respectiv contra nuclear, brici amandoi.
M-ar interesa in mod deosebit limitele descentralizarii productiei de energie, in cazul in care ai deja ceva strans pe tema asta.
Multumesc pt vorbele grozave!
Cred ca am sa ma reapuc de articolul ala in cazul asta.
abia astept continuarea articolului asta si pe cel cu energia. multumim
energia e element de siguranta nationala, in consecinta de interes militar.
Si mincarea, (vedem cum Putin santajeaza lumea cu graunte) si sanatatea si demografia, si multe altele, toate sunt probleme de siguranta nationala.
Deci am putea vorbi de semanaturile de toamna, de samintarea artificiala a vacilor, de gripa aviara, de dezvoltarea populatiei. Ca asa e in etalonul democratiei occidentale jocul marilor compromisuri.
Da, aceasta platforma e militara, totusi anumite teme sunt atit de stricte/specializate incit atrage un numar mic de cititori/comentatori. Desigur pe palierul politicilor de dezvoltare a platformei s-ar putea aborda si teme conexe militarului, de exemplu muzica (fanfara) militara.
*… .Ideea ca ai putea folosi conductele de gaz existente pt a-l transporta e stupida. * Stupidă nestupidă ideea, ea va deveni realitate – din 2026 vom fi obligați de UE să avem pe țeava de la aragaz nu ca acum 95 % CH4, 2 % hidrocarburi aromatice, 2 % alifatice, 0,5 % H2, 0,5 % mercaptani ci minim 20 % H2. Uzual, pentru transport de 20 % H2 la presiune mică de 1,025 bari ca acum nu ar fi probleme decât la îmbinările cu câlți și o parte din țevile mai vechi de PPE precum și la tot ce e de fontă. La 100 % H2 aproape nici un sistem actual nu ar fi omologat și la fel aproape nici un aragaz și nici majoritatea centralelor termice individuale. Centralele existente, doar o mică parte din cele mai moderne în condensație, deși omologabile, ar avea nevoie de schimbarea parametrilor de funcționare, deci schimbarea electronicii, lucru greu probabil datorită inexistenței protecției reale a consumatorului în fața intereselor comerciale. Așa că… alte centrale, alte țevi, etc. Asta în locul trecerii pe electric a încălzirii și a aragazelor, lucru care pare mai logic să fie mai eficient. Dar UE deja a dictat ce vrea…
Cam la fel cu panourile fotovoltaice… Mie mi se pare o strategie ineficientă economic. Omul își pune pe acoperiș panouri solare, dă o căruță de bani pe invertor și sistemul de comandă, pe manopera de cablare, în timp are nevoie de mentenanță specializată și schimbarea cablajelor, dar face toate acestea aburit de subvenția tot din banii lui (*e moca 80 %*) reclama mincinoasă *sistem simplu și fiabil* și de mentalitatea * dau un ban da’ am lucrul meu*. Toate aceste probleme plus dificultatea mentenanței cred că ar fi mult mai costisitoare decât pierderile în situația vectorului electricitate de 15% de transport electricitate plus 30 % pierderile de ineficiență corporatistă a marilor producători de energie.
A propos – pe când un articol pro și contra *let’s make America great* pe banii noștri cu centralele nucleare mici? Adică pe banii noștri cumpărăm o tehnologie încă neutilizată nicăieri în lume, la prețuri netransparent, fără retur în economia noastră ci doar în cea americană? Exceptând durata lungă a construcției, am înțeles că reactoarele CANDU, pentru care avem licență, know how și integrare industrială orizontală și verticală, ar fi unele din cele mai sigure și mai ales cele mai eficiente economic (din punctul de vedere al ciclului combustibilului care nu necesită îmbogățire înaltă ).
Și ca să ajung și la militărie, am înțeles că una din ipotezele cele mai plauzibile ale deciziei nemților de a închide centralele lor nucleare și pe lignit și a se baza pe gazul rusesc este estimarea lor că vor avea în câțiva ani reactoare de fuziune în utilizare industrială. Mie mi se pare ciudat, pentru că după 60 de ani și zeci de miliarde pompați în cercetare, de-abia au ajuns la 2,7 sec. de stabilitate a unui tokamak. Mai ciudat ar fi și să-și dorească să depindă de gaz rusesc pentru o perioadă lungă – cât de îndoctrinați de Greta Thunberg or fi, chiar atât de dobitoci eu nu cred că ar putea fi. Și asta e o chestie cu impact major inclusiv asupra războiului….
Okey, am sa vad ce pot face (desi pt SMR-ul de la NuScale a fost parca un articol deja).
Nedorind sa intru in off topic, zic asa: decizia va fi derogata, ca nu are nimeni infrastructura asta. Si nu e ca si cum ar fi prima sau singura derogata. It just won’t work. Pana nu vine CE cu ciocan sa construiasca liniile alea de H2 pt 27 de stare membre, it ain’t happenning. Clear as that.
In rest, din nou, sunt multe de zis si nu vreau sa le zic aici 🙂 .
Multumesc de lectura!
Suntem deja tare off topic, dar totusi… parerea mea e ca nu totul trebuie sa vina de la Bruxelles, niste linii generale, da, de ex standardizarea sistemelor pt a fi compatibile unele cu altele, dar restul nu.
Inca sunt diferente f mari intre tari privind nevoile si posibilitatile.
Pericolul in Ro e ca daca sistemul energetic se scumpeste masiv se va trece in mare parte pe lemne, legal sau ilegal, cu consecinte dezastroase pt paduri. Deci din dorinta de ecologie se ajunge la contrariul.
Multumesc de articol
Si eu de lectura!
Fascinant. Multumesc.
O mica observatie, fara importanta de altfel, doar asa ca sa arat ca am citit cu atentie, 🙂 „cladding” e si invelis „skin”, dar mai degraba e acoperire.
Multumesc pentru lectura si sugestie! 🙂
Articol bun , interesant!Maiașteptăm , bravo.
Multumesc de lectura!
Cladding = teaca (in limbajul de specialitate)
Multumesc de lectura si corectie! 🙂
Mulțumim @Checkmate pentru articol!!
Foarte interesant, că de obicei!