Enciclopedia Armelor: Submarinele germane Type XXI

Episodul XLVIII: Type XXI – Fantoma din adancuri!

Partea aII-a – Primul submarin lansator de rachete balistice

 

SISTEMUL DE ARME

Type XXI avea un potential de distrugere a navelor inamice remarcabil, folosind diferite tipuri de torpile.

In privinta torpilelor, desi in nomenclatorul Kriegsmarine apar mai multe denumiri de astfel de arme, in realitate, germanii au folosit pe toata durata razboiului doar doua tipuri, din acestea derivand mai multe variante, diferentierea dintre acestea fiind facuta de tipul dispozitivului detonant, de tipul propulsiei si sistemul de control directional. Aceste torpile au derivat din cele folosite in primul razboi mondial, fiind o dezvoltare substantiala a acestora. Oricum, in data de 1 septembrie 1939, Kriegsmarine avea in uz pe toate submarinele sale doua tipuri de torpile, propulsate electric (acestea nu puteau fi detectate in apa, deoarece nu lasau siaj format din bule de aer. Erau relativ lente) sau cu aer comprimat (acestea erau mai rapide dar usor de localizat datorita siajului format de bulele de aer). Inainte insa de a vedea care au fost torpilele uzuale pe intreaga gama de submarine folosite de catre Kriegsmarine, inclusiv Type XXI si Type XXIII, este necesar a ne familiariza cu dispozitivele de ghidare ale acestora si prescurtarile folosite in inventare. Chiar si calibrul torpilelor avea prescurtari (F-calibrul 450 mm; G-calibrul 500-533 mm; H-calibrul 600 mm; J-calibrul 700 mm), precum si sistemul de propulsie (A –aer comprimat, E –electric, U –hidrogen-peroxid). Iata care au fost acestea:

-FAT/Federapparat Torpedo/Flahchen Absuchender Torpedo/Torpila cu dispozitiv de cautare circular, pe o raza de 180◦, utilizata pe toata durata razboiului in principal impotriva convoaielor. A echipat torpilele G7A, T3 si G7E, intrand in fabricatie din anul 1942, rata de productie fiind cam 100 de exemplare lunar;

-LUT/Lageunabhangiger Torpedo/Torpila cu evolutie in zig-zag, o dezvoltare a celor de tip FAT. A avut mai multe variante, intrand in uz spre sfarsitul WW II. Conform germanilor, aceste torpile ar fi avut o rata de succes de 95%, impotriva navelor de peste 60 m lungime;

Torpila acustica

-Falke/Falcon/Torpila cu dispozitiv de localizare acustic, pasiv. A fost introdusa in uz in martie 1943, pe U-603 (Locotenent, Bertelsmann), U-758 (Capitan, Manseck) si U-221 (Capitan, Trojer), aceste nave atacand convoaiele HX-229 si SC-122. Au fost insa realizate in numar mic, dar puteau fi echipate cu detonatoare magnetice sau de contact, insa germanii considera ca rata lor de succes ar fi undeva la cel putin 15%.

 

Iata care au fost modelele de torpile uzuale pe toate submarinele germane, inclusive Type XXI si Type XXIII, in WW II:

– G7A/T1, a fost dezvoltata incepand din anul 1930, insa a intrat in uz abia in anul 1938. Torpila mai este cunoscuta si sub numele de „Ato”, fiind considerata foarte fiabila, ceea ce a dus la folosirea ei pe toata durata razboiului. Ea deriva direct din torpila G7, de calibrul 500 mm, utilizata de catre germani in WW I, si utiliza drept combustibil decalin (decahidronaftalina), avand propulsie cu aer comprimat si un motor radial cu patru cilindri ce antrena o elice cu sase pale. Se pare ca in anul 1939 au fost realizate cam 3730 de unitati, insa productia a scazut la 1707 unitati in anul 1943. Avea urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; greutate 1528 kg; lungime 7,18 m; ogiva ce continea exploziv de mare putere, Hexanit, in greutate de 280-320 kg; autonomie: 6000 m la viteza de 81 km/h/8000 m la viteza de 74 km/h/14000 m la viteza de 55 km/h. In evidente mai apar si urmatoarele variante ale G7A, foarte probabil diferentiate de sistemul de ghidare, precum: G7a/T1 –calibrul 533 mm; lungime 7,16 m; greutate 1538 kg; propulsie hidrogen-peroxid sau aer comprimat; putere motor termic 350 CP; sistem de ghidare FAT sau LUT, vizare directa a tintei. Mai exista o varianta numita tot, G7a/T1, ce avea urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; lungime 7,16 m; greutate 1352 kg; propulsie hidrogen-peroxid sau aer comprimat; putere motor termic 280 CP; ogiva exploziva de 280 kg; autonomie 2500 m la viteza de aproximativ 63 km/h; vizare directa a tintei; G7ut K.But – calibrul 533 mm; lungime 7,16 m; greutate 1309 kg; propulsie turbina Walther; putere 425 CP; sistem de ghidare FAT sau LUT, vizare directa a tintei, autonomie de 2800 m la viteza de 83 km/h; ogiva exploziva de 280 kg.

– G7E/T2/T3, a fost dezvoltata incepand din anul 1935, insa a intrat in uz abia in anul 1939. Torpila mai este cunoscuta si sub numele de „Eto”, fiind considerata foarte fiabila, ceea ce a dus la folosirea ei pe toata durata razboiului. Ea deriva direct din torpila G7A, dar avea propulsie electrica pe baza de baterii (la bordul Type XXI existau trei convertoare destinate reincarcarii bateriilor), avand un motor electric de 100 CP ce antrena doua elice contra-rotative, fiecare elice avand cate doua pale. Era relativ greu de intretinut, torpilele avand nevoie de verificare la fiecare 3-5 zile, iar pentru atingerea vitezei maxime era necesar ca bateriile sa fie preincalzite la temperatura de 30◦C inainte de lansare, insa era dificil de localizat in apa deoarece nu avea siaj, chiar daca era mai lenta decat G7A.

Compartimentul torpilelor pe Type XXI

Mai mult decat atat, realizarea unei singure torpile insuma 1255 de ore de lucru, per muncitor, ceea ce era foarte mult. Avea urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; greutate 1603 kg; lungime 7,18 m; ogiva ce continea exploziv de mare putere, Hexanit, in greutate de 280 kg; autonomie: 5000 m la viteza de 55 km/h/7500 m la viteza de 55 km/h. A avut mai multe variante constructive, precum: T2 –avea doua baterii, fiecare dispunand de cate 26 de celule, ambele generand 93 amperi; T3 –asemanatoare cu T2, insa mai lunga, ogiva exploziva continand 280 kg de TNT (trinitritoluen) si HND (hexanitrophenylamine), vizare directa a tintei sau FAT; T3a FAT–asemanatoare cu T2, dar puterea bateriilor era marita la 125 amperi, calibrul 533 mm, lungime 7,16 m, propulsie electrica, autonomie 7500 m la viteza de 55 km/h, ogiva exploziva de 274-280 kg; T3b –avea sistemul de propulsie modificat, viteza fata de varianta initiala fiind marita cu 4,62 km/h, calibrul 533 mm, lungime 7,16 m, propulsie electrica, greutate 1352 kg, autonomie probabila 7000-7500 m la viteza de 34 km/h, ogiva exploziva de 280 kg. A fost utilizata si pe submarinele de buzunar; T3C –era destinata in principal submarinelor de buzunar la care, foarte probabil, una dintre baterii a fost eliminata, avand greutatea de 1332 kg si autonomie de 4000-4370 m la viteza de 34 km/h.

Torpila era derivata din T3b, modificata; T3D/Drackel –era foarte lenta insa destinata utilizarii in porturi si golfuri cu ape putin adanci (cu adancimi cuprinse intre 20-50 m). Traiectoria putea fi pre-programata, dupa lansare din tub aceasta putea fi in zig-zag, devenind in apropierea tintei, traiectorie in linie dreapta. Avea flotabilitate aproape zero datorita vitezei foarte mici, fiind produse din luna iulie 1944 in numar mic, de aproximativ 300 de exemplare, dintre acestea doar 80-90 au fost utilizate in lupta. Avea urmatoarele caracteristici: lungime 11 m, greutate 2200-2216 kg, autonomie 5700 m la viteza de aproximativ 17 km/h, ogiva exploziva de 281 kg, propulsie electrica. Astfel de torpile, conform surselor germane, dispuneau si de ogive de 430 kg; T3e Kreuzotter –destinata tot submarinelor pitice, asemanatoare in mare parte cu T3D, avand greutatea de 1343 kg si autonomia de 7500 m la viteza de 37 km/h;

– G7E/T4/T5/T10/T11, au fost dezvoltate incepand din anul 1940, insa au intrat in uz abia in anul 1943. Torpilele erau propulsate electric, pe baza de baterii, fiind dezvoltate de catre Institutul de Cercetare de la Gotenhafen, care a si fost distrus de catre germani pentru a nu fi capturat de catre sovietici. Cercetarile au inceput aici inca din anul 1936, ducand la realizarea tuturor torpilelor descrise in acest articol. A avut mai multe variante, cu urmatoarele caracteristici: T4 Falke -calibrul 533 mm; ghidaj acustic, pasiv; greutate 1937 kg; lungime 7,18 m; ogiva ce continea exploziv de mare putere, Hexanit, in greutate de 200 kg; autonomie: 7500 m la viteza de 37 km/h. Era destinata atacului convoaielor, fiind initial botezata G7ES –„S” fiind prescurtarea de la „Sonderartsfuhrung” („comportament deosebit”, cel mai probabil). Unele surse non-germane mentioneaza urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; lungime 7,16 m; propulsie electrica, putere motor 32 CP; greutate 1400 kg; autonomie 7500 m la viteza de 37 km/h; ogiva exploziva de 274-280 kg, detonator magnetic (foarte probabil sa fie vorba de o varianta initiala a T4, nimic nu-i insa cert); T5/T5a/T5b – calibrul 533 mm; lungime 7,18 m; ogiva ce continea exploziv de mare putere, Hexanit, in greutate de 200-274 kg; greutate de aproximativ 1495 kg; propulsie electrica, putere motor 55 CP; ghidaj acustic pasiv; autonomie: 5700 m la viteza de 44 km/h (varianta T5, cunoscuta si sub numele de „Zaukonig 1”, poreclita de catre britanici „Pandarul”. Cavitatia produsa de elice si viteza torpilei era de aproximativ 24,5 KHz, asemanatoare celei generate de elicele unei mici corvete din escorta convoaielor, ce naviga cu viteza de 18,5-33 km/h)/ 8000 m la viteza de 40 km/h (variantele T5a/b), detonator magnetic; T10 Spinne –a avut propulsie electrica si ghidaj prin fir, aparuta pe la sfarsitul anului 1944, fara insa a fi prea apreciata de catre submarinistii germani; calibrul 533 mm; lungime 7,18 m; ogiva ce continea exploziv de mare putere, Hexanit, in greutate de 200 kg; autonomie: 5000 m la viteza de 55 km/h; T11(Zaukonig 2) – calibrul 533 mm; lungime 7,18 m; ogiva ce continea exploziv de mare putere, Hexanit, in greutate de 200 kg; autonomie: 5700 m la viteza de 44-45 km/h; torpila se centra pe sursa zgomotului cel mai puternic, dupa ce parcursese 400 m de la lansare, explodand sub chila navelor, practic rupandu-le in doua prin forta jetului de apa dislocat de explozie –navele n-aveau nicio sansa in fata acestor torpile.

Se pare ca nu era prea rezistenta la bruiajul sonor emis de sistemul remorcat „Foxer” al Aliatilor insa, conform surselor germane, submarinul trebuia in mod obligatoriu sa se scufunde imediat dupa lansarea torpilei la adancimea de 60 m, oprindu-se toate activitatile de la bord, pentru a nu fi luat „in tinta” de senzorii acustici pasivi „sensibili” ai acesteia. Germanii considera c-au pierdut cel putin doua submarine datorita torpilelor T-11, acestea „intorcandu-se” inapoi de unde au plecat, trimitand in abis U-972 (disparut in decembrie 1943) si U-377 (disparut in ianuarie 1944), cu toate ca nu s-a putut confirma niciodata daca a fost sau nu asa (nu se stie cu certitudine, dar se pare ca submarinele au apucat sa emita semnalul de urgenta catre alte nave similare, cu mentiunea c-au fost luate „in tinta” de propriile torpile. Nimic nu-i insa sigur, fiind foarte probabil sa fie vorba de speculatii);

– G7ut/T8 Steinbutt –calibrul 533 mm; lungime 7,16 m; propulsie turbina Walther, putere generata 430 CP; greutate 1730 kg; autonomie 8000 m la viteza de aproximativ 84 km/h; ogiva exploziva de 280 kg, detonator acustic/magnetic, rezistenta la bruiajul inamic. Cel mai probabil a aparut prea tarziu, doar cateva fiind realizate, niciodata folosite in lupta.

Submarinul Type XXIII dispunea de sase tuburi lans-torpila dispuse in etrava, cate trei pe fiecare parte, toate fiind de calibrul 533 mm. Torpilele erau dispuse pe sine de ghidaj in forma de tub, fiind ejectate cu ajutorul aerului comprimat. Spre deosebire de tipurile anterioare de submarine, la Type XXIII, aerul comprimat nu ajungea in apa la ejectarea torpilei, provocand zgomot si bule de aer ce puteau deconspira pozitia navei, asta deoarece tuburile lans-torpila erau inclinate cu 2◦ la partea de jos. Dupa ejectarea torpilei, trapele tuburilor lans-torpila se inchideau automat, mentinandu-se flotabilitatea. Rezerva maxima de torpile era de 20 de unitati, dispuse in trei zone de depozitare, una aflandu-se sub podea. Sistemul de reincarcare al torpilelor in tuburi era actionat hidraulic (sistemul era silentios, producand zgomot redus), insa, in caz de avarie, torpilele puteau fi incarcate si manual. Reincarcarea automata a celor sase tuburi lans-torpila dura cam 15-20 de minute, adica exact timpul necesar ca marinarii de pe un submarin Type VIIC, sa incarce doar un singur tub, folosindu-se de cabluri si vinciuri.

De asemenea, submarinul Type XXI putea lua la bord, in interiorul tuburilor lans-torpila, un numar de 18 mine TMB sau 12 mine TMC (minele erau dispuse cate trei in fiecare tub lans-torpila), caz in care numarul torpilelor era redus la 14 unitati. Nu se stie cu certitudine daca vreun submarin Type XXI a executat vreo misiune de minare pana la sfarsitul WW II, insa cu certitudine o putea face, putand indeplini si rolul de submarin-minier, nu numai pe cel de „vanator”.

Mina TMB era o mina de adancime ancorata, cu detonare magnetica sau acustica, ea fiind proiectata special pentru a putea fi utilizata de pe submarine. Mina era ancorata cu ajutorul unui cablu de otel si a unei ancore grele pe fundul marii, detonand atunci cand o nava trecea pe deasupra ei, adancimea minima de ancorare fiind de 20-25 m. Mina avea urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; lungime 2,3 m; focos de 567-580 kg; adancimea maxima de ancorare, 20-25 m, insa se putea si la 30 m adancime, dar expertii germani calculasera ca efectul exploziei s-ar diminua substantial, deci, ca urmare, era nerecomandat a se proceda astfel.

Mina TMA era varianta plutitoare a TMB, aceasta plutind la suprafata apei, fiind insa ancorata pe fundul marii cu ajutorul unei ancore grele si a unui cablu din otel. Mina detona la atingerea navei inamice si avea urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; lungime 3,38 m; focos de 215 kg. Nu se stie cu certitudine daca submarinele Type XXI ar fi utilizat astfel de mine, cel mai probabil ca nu. Avea si o varianta numita SMA, ce era lansata de vasele puitoare de mine, avand focos de 350 kg, putand fi ancorate pe fundul marii si la 25 m adancime.

Mina TMC era o dezvoltare a TMB, fiind tot o mina de adancime ancorata pe fundul marii, cu detonare acustica sau magnetica, atunci cand o nava de mari dimensiuni trecea pe deasupra sa. Ea era insa eficienta si daca era scufundata la adancimea de 36 m. Explozia acestei mine putea scoate lesne din uz un portavion sau crucisator britanic, avand urmatoarele caracteristici: lungime 3,39 m; calibrul 533 mm; adancime maxima de ancorare 36 m; focos de 1000 kg. Datorita lungimii crescute, un submarin Type XXI, putea transporta doar doua astfel de torpile in fiecare tub lans-torpile. Se pare c-au fost realizate in numar mic inainte de sfarsitul WW II.

Mina EMS (Einheitsmine Sehrohr-Treidmine) era o mina plutitoare neancorata, aceasta plutind in deriva si detonand la atingerea unei nave inamice. Ea se arma automat la 10 minute de la ejectarea din tubul lans-torpila, plutind timp de 72 de ore, dupa care se scufunda, actionand ca o mina de teren. Avea focos de doar 14 kg, dar expertii o considerau nepotrivita uzului de pe submarine. Cel mai probabil n-a fost niciodata utilizata de pe submarine, cu certitudine nu de pe Type XXI. A mai existat o varianta numita MTA (Minetorpedo A –i se mai spunea si mina atasata de torpila. Dupa ce torpila isi epuiza bateriile, aceasta se scufunda actionand ca o mina de teren. Unele surse mentioneaza ca era eficace si la adancimea abisala de 200 m –putin probabil insa. Nu putea fi lansata in ape mai mici de 20 m), ce se putea scufunda pana la adancimi mari, posibil undeva la 70-100 m, insa informatia este incerta, iar datele despre existenta unei astfel de mine sunt extrem de sarace (foarte probabil sa fi existat ca proiect la sfarsitul WW II, dar exista supozitii ca sovieticii ar fi realizat, ulterior, o mina asemanatoare).

Submarinele Type XXI dispuneau, pentru aparare AA, de 2 turele echipate cu cate doua tunuri calibrul 20 mm, C30. Acestea au fost rapid inlocuite cu varianta C-38.

 RHEINMETAL C30-20 MM

C30, tun AA, calibrul 20 mm, realizat de catre firma Rheinmetall, a fost considerat ineficace utilizarii pe submarinele Type XXI, avand rata de foc scazuta, fiind predispusa la blocaje. Aceasta arma a fost realizata initial in Elvetia, de catre firma „Solothurn” (arma purta numele de Solothurn ST-5), pe la inceputul anilor *30 (posibil anul 1930), aceasta firma fiind detinuta de catre Rheinmetall, la acea data. Cu toate acestea, arma dota in 1939 multe nave germane de suprafata ale Kriegsmarine, de diferite tonaje, precum si submarine Type VII/IX, aparand in inventare si sub numele de „2 cm/65(0,79”) C/30”, avand urmatoarele caracteristici: greutate 64 kg; lungime 2,25 m; lungimea tevii 1,30 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 20000-22000 de proiectile); rata de foc 280 proiectile/minut. Practic se ajungea la doar 120 proiectile/minut; lungime proiectil 7,85 cm; greutate proiectil: HEI-134 grame/API -148 grame; viteza initiala a proiectilului: HEI -835 m/s/API -800 m/s; rezerva de munitie per tun, 2000 de proiectile (foarte probabil, 75% erau HEI si 25% API); incarcator cu 20 de cartuse, ceea ce necesita pauze frecvente in vederea reincarcarii, atragand nemultumirea servantilor. Nu se stie cu certitudine cate submarine Type XXI au dispus de arma C30, foarte probabil sa fi fost primele doua exemplare ,din cele 4 devenite 100% operationale.

  Arma a fost reproiectata de catre firma Mauser, incepand cu anul 1938-1940, aceasta devenind C38 (mai apare in inventare sub numele de „2 cm/65(0,79”) C/38”), si a avut urmatoarele caracteristici: greutate 57,5 kg; lungime 2,25 m; lungimea tevii 1,30 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 20000-22000 de proiectile); rata de foc 480 proiectile/minut. Practic se ajungea la doar 220 proiectile/minut; lungime proiectil 7,85 cm; greutate proiectil: HEI-134 grame/API -148 grame; viteza initiala a proiectilului: HEI -835 m/s/API -800 m/s; rezerva de munitie per tun, 2000 de proiectile (foarte probabil, 75% erau HEI si 25% API. Unele surse mentioneaza o rezerva totala de 3450 de proiectile); raza de actiune cu proiectile HEI -4900 m, teava tunului fiind la 45◦/3700 m, teava tunului fiind la 85◦. Ambele tipuri de tunuri erau dispuse pe Type XXI in turele blindate (cate doua per submarin) capabile sa reziste la adancimi de 200 m, actionate hidraulic, elevatia tunurilor fiind controlata prin intermediul unui joystick. Turela, de tip LM44U, era deosebit de avansata, rotindu-se 120◦/170◦, cu viteza de 30◦-60◦/s, elevatia tunurilor fiind cuprinsa intre -10◦/+90◦ (daca submarinul naviga la suprafata cu viteza maxima, nu se recomanda o elevatie a tunurilor mai mare de 50◦). Turela cantarea 3600 kg, avand blindaj de 17 mm grosime in partile laterale, si de 40 mm grosime la plafon. Unele surse mentioneaza ca se intentiona, initial, dotarea acestor submarine cu tunuri de calibrul 30 mm, fabricate de catre firma Skoda la fabrica din Brno, sub numele de „3 cm Flak 44”/M-44 (Flak/Flugabwehrkanone, lungime 3,14 m; lungimea tevii 2,20 m; greutate 170-185 kg; viteza initiala a proiectilului: HEI-800 m/s/PzG-725 m/s; greutate proiectil: HEI -440 grame/PzG -500 grame; rata de foc 400 proiectile/minut).

M 44

Un rol important, definitoriu chiar, in constructia submarinelor germane a revenit industriei otelului, cu facilitati situate in principal in zonele Renania si Ruhr. Aici se produceau coca rezistenta la presiune a submarinelor, inclusiv a celor Type XXI/XXIII, de catre firmele Krupp (la Essen –aici mai fabricau tuburi lans-torpile si angrenaje speciale pentru submarine, Duisburg si Hagen), Gute-Hoffnungs (la Oberhausen), Thyssen (la Dortmund si Mulheim), precum si alte firme mai mici, situate in Valea Ruhr, intre Essen si Arnsberg, ce produceau lanturi speciale pentru ancorarea submarinelor, piese si parti componente pentru acestea. Desi aceste firme lucrau din greu la realizarea submarinelor Type VII si Type IX, din luna februarie 1943, odata cu hotararea lui Donitz de a se realiza submarine Type XXI (pornindu-se de la varianta Type XVIII –doua unitati urmau a fi modificate, U-796/797, insa totul s-a sistat odata cu hotararea de a incepe productia, Type XXI, de la care a „mostenit” coca aerodinamica in forma de „8”, al carei design oferea viteza mare in imersiune si rezistenta marita la presiune. Se pare ca designer-ul acestei coci revolutionare era inginerul, Heinrich Heep, iar U-796/797, foarte probabil, ar fi fost de fapt primele prototipuri) si sub auspiciile Ministrului Armamentului si Munitiilor, Albert Speer, s-a trecut la fabricarea submarinelor din sectiuni prefabricate (Type XXI avea 8 sectiuni, acestea fiind asamblate pe santierele navale), ceea ce-ar fi marit ritmul productiei, scurtand durata de fabricatie per exemplar. Mai mult decat atat, pentru impulsionarea productiei, Albert Speer, recunoscut dealtfel pentru spiritul sau organizatoric in ceea ce priveste productia de armament, a infiintat o comisie ce raspundea de coordonarea activitatii birourilor de proiectare, ale furnizorilor de materii prime si materiale, avand in aria de responsabilitate inclusiv santierele navale producatoare de submarine.

Aceasta comisie se afla sub indrumarea lui Otto Merker, ce anterior fusese director la fabrica Magirus ce producea camioane si alte vehicule pentru armata germana, el fiind ales de catre Speer datorita faptului ca era familiarizat cu productia de serie si fluxul tehnologic necesar unei productii intense –a fost o decizie inspirata, fiindca dinamicul ex-Director a propus rapid impartirea corpului submarinului in 8 sectiuni ce urmau a fi prefabricate si asamblate ulterior pe santierele navale. Sectiunile puteau fi executate si de catre firme ce n-aveau experienta in constructii navale, insa acest fapt, remarcabil la prima vedere, va da ulterior batai de cap inginerilor navali la asamblare, dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza.

Type XXI, a fost realizat in 118 unitati, dintre care doar 2/4 au devenit complet operationale (se pare ca la sfarsitul anului 1944, cam 62 de unitati erau aproape 100% finalizate, insa le lipseau echipamente si componente de baza, precum bateriile si periscoapele), a fost realizat pe santierele navale, Blohm&Voss din Hamburg (47 de unitati, de la: U-2501 la U-2531/U-2533 la U-2536/U-2538 la U-2546/U-2548/U-2551 la U-2552, intre anii 1943-1945), Deschimag/AG Weser din Bremen (41 de unitati, de la: U-3001 la U-3035/U-3037 la U-3041/U-3044) si F. Schichau GmbH din Danzig (astazi Gdansk, 30 de unitati, de la U-3501 pana la U-3530).

Spre a ne edifica asupra efortului german, iata care a fost ritmul productiei si lansarii la apa: iunie 1944 –un exemplar; iulie 1944 -7 exemplare; august 1944 -5 exemplare (posibil sa fi fost 8 unitati, comform unora dintre surse); septembrie 1944 –probabil 14 unitati; octombrie 1944 –probabil 28 unitati; noiembrie 1944 –probabil 32 unitati; decembrie 1944 –probabil 33 unitati; ianuarie 1945 –probabil 30 unitati; februarie 1945 –probabil 28 unitati; martie 1945 -22 de unitati erau aproape de a fi lansate la apa.
Daca, asa cum mentionam anterior, ideea lui Otto Merker era extraordinara, scurtand durata de constructie a unui submarin Type XXI la aproximativ 6-9 luni, in practica ea s-a dovedit a fi un esec, asta datorita faptului ca unele dintre companiile implicate in realizarea sectiunilor (precum Hannemann&Co din Lubeck), a pieselor si echipamentelor necesare acestor nave, n-aveau experienta necesara unor constructii navale de o asemenea complexitate, calitatea produsului finit avand de suferit (spre exemplu, sectiunile nu se potriveau, fiind realizate in graba, nerespectandu-se tolerantele si dimensiunile partilor componente. Insa, specialistilor si muncitorilor germani nu li se poate atribui intreaga vina, asta daca nu uitam ca in multe dintre fabricile germane lucrau detinuti din lagare, care n-aveau niciun interes ca productia sa fie ok. Spre exemplu, in vara lui 1943, numai la fabricile AFA din Viena si Hanovra, lucrau peste 1000 de detinuti din lagarele de la Mauthausen si Neuengamme).

Si, de parca n-ar fi fost de-ajuns, industria otelului si cea constructoare de masini si echipamente militare erau deja suprasolicitate in anii 1943-1944, intampinand greutati chiar si-n privinta asigurarii pieselor de schimb necesare navelor in uz (inclusiv submarine. Multe reveneau din patrulari avand nevoie de noi baterii si reparatii la carena, periscoape si echipamentul radio-electronic, insa erau nevoite s-astepte timp indelungat pana ce acesta venea). Cu toate acestea, la ordinul lui Speer si datorita faptului ca Donitz a reusit, pe la jumatatea anului 1944, sa-l convinga pe Fuhrer sa declare programul constructiei de submarine prioritar in fata altor programe (vizand bineanteles, realizarea submarinelor Type XXI/XXIII), industria otelului, prin eforturi uriase, a reusit sa asigure materiile prime necesare demararii programului constructiei sectiunilor de baza ale noilor submarine (asta a afectat grav alte programe, precum cel al constructiei de tancuri Panther si Tiger. Conform surselor germane, cam 50% din intreaga productie de otel a Germaniei, si-aici vorbim de jumatatea anului 1944, a fost „inghitita” de programul submarinelor Type XXI. Nu mai vorbim despre materii prime precum cuprul, aluminiul, plumbul si cauciucul, ce ajunsesera mai mult decat deficitare inca din anul 1943).

La toate aceste neajunsuri se adaugau bombardamentele din ce in ce mai intense si mai eficace ale Aliatilor, multe facilitati de productie ce produceau echipamente, piese si subansamble pentru noile submarine fusesera afectate grav, astfel ca cele trei santiere navale unde se asamblau submarinele Type XXI, de la Hamburg, Bremen si Danzig, erau deseori nevoite sa opreasca lucrul la nave datorita faptului ca n-aveau echipamentele necesare –motoare electrice, periscoape, baterii, sectiuni ale cocii, cablaje, etc. In rarele situatii cand le aveau in cantitati suficiente, atunci muncitorii erau obligati sa lucreze in trei schimburi dar, asta n-avea sa salveze productia, fiindca, la data de 1 august 1944, doar 8 submarine au fost livrate Kriegsmarine. Din disperare, germanii au hotarat sa construiasca un buncar imens de beton in apropiere de Bremen-Farge, numit VALENTIN (vezi anexa 3), unde urmau sa asambleze noile submarine.

Conform expertilor germani, coca submarinelor Type XXI, rezista fara probleme la adancimea de 220 m, adancimea de implozie fiind calculata la 300-330 m (daca-mi aduc bine aminte, submarinele sovietice de tip KILO, cam tot pe-acolo bat). Coca era realizata din otel, cu o concentratie de mangan de 1,06%, si carbon de 0,16%. Sectiunea 8 avea la partea superioara diametrul maxim de 5,30 m, iar la partea inferioara, diametrul maxim de 3,53 m, grosimea placilor inferioare la partea de jos (cele aflate la capatul tuburilor lans-torpila) fiind de 50 mm. In medie, in functie de presiunea suportata, grosimea placilor de otel avea 2,60 cm si 24 cm latime, 10 cm avand placile de la partea de jos a navei (fundul plat. Acesta numara 40 de placi). Oricum, in perioada 4/6 ianuarie 1945-12 februarie 1945, germanii au testat rezistenta la compresie a sectiunii 8 (cel mai probabil. Insa este posibil sa fi testat rezistenta placilor de otel), simuland adancimi de 300-315 m, constatand ca aceasta se deteriora, submarinul facand cu siguranta implozie.

Concluzia trasa a fost de rau augur, submarinul avea o rezistenta cu 10% mai mica decat cea scontata! Mda, perfectionismul german era la el acasa, si asta in conditiile in care „ceilalti” nici nu visau la asemenea nave si astfel de adancimi abisale…Pai cum altfel, in conditiile in care la proiectarea acestei nave extraordinare, au lucrat peste 1000 de ingineri si specialisti de inalta clasa, provenind de pe toate santierele navale si din toate institutele de cercetare, toti fiind concentrati in micul orasel Blankenburg, situat in Muntii Harz. Ei au reusit sa creeze o nava ce n-avea rival pe-atunci, bine conceputa, dispunand de inovatii ce vor schimba, dupa WW II, tehnica constructiei de submarine. Daca Type VII/IX puteau ramane in imersiune perioade scurte de timp, Type XXI a fost cu-adevarat un „luptator” al adancurilor…

DISPOZITIVELE DE ASCULTARE

In privinta dotarii cu echipament de ascultare, submarinele Type XXI stateau foarte bine. Au dispus de mai multe tipuri de sonare active si pasive, considerate de catre experti a fi net superioare, la acea vreme, fata de cele dezvoltate de catre americani si britanici. Aceste sisteme puteau identifica si urmari mai multe tinte, captand si cel mai mic ecou emis de catre potentialele tinte (se pare ca aveau capacitatea de a „selecta” zgomotele marii –bancuri de pesti, balene, etc), insa, conform expertilor americani care au studiat intens submarinul dupa Capitulare, sistemele sonar ar fi fost „oarbe si surde” la adancimi de peste 160 m (oricum, era remarcabil si asa). Iata care au fost acestea, ele facand parte din sistemul numit „Unterwasser-Ortungsgerat-Nibelung” (Sonderapparat/SU-Apparat Nibelung):

-sistem avansat de sonar pasiv, „Gruppenhorchgerat” (GHG/GES), dispus la prova (partea din fata a corpului navei), a fost o dezvoltare a hidrofonului standard dezvoltat pentru submarine incepand din anul 1935. Era compus din doua seturi de hidrofoane dispuse in arc, in partile laterale ale provei, fiecare acoperind un unghi de 140◦. Era compus din 24 de hidrofoane, ce puteau detecta o nava de mici dimensiuni de la maxim 20 km distanta, iar nave aflate in convoaie de la aproximativ 100 km, insa totul era relativ, depinzand de conditiile de pe mare;

–„Kristalldrehbasisgerat” (KDB), era destinat GHG/GES, fiind compus din placi de portelan (le numeau „cristale”), acestea putand „capta” sunete din orice directie. Erau vulnerabile la explozia grenadelor antisubmarin, fiind usor de scos din uz, insa sensibilitatea unui cristal era de aproximativ 0,1 mV/qBar, precizia localizarii tintei fiind de +/-1◦, cu o abatere maxima de +/-1,5◦;

-„Sondergerat Fur Aktive Schallortung” (S-Gerat), era un sonar activ, ce putea detecta nave aflate la cel putin 4000 m distanta. Emisiile sonarului puteau da de gol locatia submarinului, astfel ca evitau folosirea sa cat de mult puteau. Sonarul indica distanta, viteza si directia de mars a navei inamice, undele sonore fiind emise la puteri cuprinse intre 4,4 Kw-15 kHz, lungimea pulsului fiind de 20 m/s. Semnalele receptionate erau receptionate de catre traductoare magnetice (erau in numar de 48), inclusiv cele emise de sistemul de detectare inamic, ASDIC, fiind prelucrate de catre un calculator analog –se pare ca tintele detectate erau afisate sub forma de pixeli luminosi (acestia, cu cat erau mai mari, puteau reprezenta o corveta, un crucisator, un cuirasat sau un portavion). Frecventa de impuls folosita de acest sonar era ultra-sonica, insa precizia localizarii facea ca durata emisiei sa fie extrem de scurta, evitandu-se astfel detectarea de catre inamic (se pare ca pentru detectarea si localizarea unui crucisator, nu era nevoie de mai mult de trei „ping-uri”);

–„Balkon”, era o versiune imbunatatita a GES, dispunand de 48 de hidrofoane (cate 24 pe fiecare parte, dispuse in arc), localizarea tintei fiind deosebit de precisa. Era un sonar pasiv, care putea detecta inclusiv torpilele trase de catre inamic, chiar si de catre submarinele acestuia, avand capabilitatea de alarmare a echipajului cu privire la existenta unui astfel de pericol (in speta, in interiorul submarinului Type XXI se aflau montate difuzoare in care suna alarma in caz de detectie a torpilelor inamice. Putea recunoaste anumite sunete, specifice unor tipuri de torpile folosite de catre Aliati), acest sistem purtand numele de „Torpedowarn”(TAG).

Nu este foarte clara viteza la care era operational intreg sistemul, dar se pare ca limita de ascultare in imersiune era undeva la viteza de 16 km/h. Foarte probabil, cea reala in caz de conditii neprielnice de vreme, sa fie de 33 km/h, 80 m adancime si mare de gradul 2/4, putandu-se detecta o nava comerciala de la distante cuprinse intre 3000-4000 m (informatia este incerta. Se pare ca germanii aveau in studiu la inceputul lui 1945 –posibil, februarie 1945, un nou sistem, numit „Horch”, care ar fi permis detectarea tintelor pe mare agitata de la 8000 m. Mai mult decat atat, ar fi fost capabil sa ghideze torpilele acustice spre tinta insa, dupa toate probabilitatile, n-a apucat sa devina operational pe Type XXI. Daca ar fi facut-o, ar fi schimbat cu siguranta „razboiul submarin”), la o putere a impulsului de 15,5 kN.

Daca sistemele de ascultare ale Type XXI erau remarcabile, nici cele de aparare si supravietuire in mediu ostil nu erau mai prejos. Aceste sisteme au fost rapid copiate de cate invingatori dupa razboi, cu deosebire de catre sovietici. Iata care au fost acestea:

–FuMT 2/Thetis 2C, era o geamandura radar plutitoare ce emitea semnale, aceasta fiind lansata de catre submarine, inclusiv de catre Type XXI. Era, mai bine spus, o momeala radar plutitoare, demontabila, ce se asambla in doar 4 minute, ajungand la lungimea maxima de 8 m (4 m fiind scufundate in apa). Practic era o tija plutitoare pe care se aflau dispuse cel putin sase seturi de dipoli, ce emiteau semnale ce simulau semnalul radar al unui U-Boot, pacalind radarele de pe avioanele de patrulare maritima ale Aliatilor. Numarul unor astfel de instalatii diferea de la un tip de submarin la altul, fiind cuprins intre 10-20 de unitati (pe Type IXC erau probabil 11-12 astfel de instalatii, ce se lansau doar atunci cand nava era la suprafata). La sfarsitul WW II, germanii aveau in lucru o varianta mult mai perfectionata a acestei momeli, numita FuMT-4 Thetis US, ce ar fi putut fi lansata prin tuburile lans-torpile, fara a fi nevoie ca submarinul sa iasa la suprafata, de la adancimea periscopica –era destinata utilizarii pe Type XXI/XXIII. Mai exista un balon umplut cu gaz, care odata lansat la suprafata, simula amprenta radar a calotei sistemului schnorchel –nu se stie daca a si fost folosit vreodata;

Type XXI, camera sonarului

-etaloane Bold, erau niste banale cutii umplute cu hidrura de calciu, ce odata lansate in apa produceau bule de hidrogen, ce ingreunau detectarea submarinului de catre navele inamice. Nu erau foarte apreciate, deoarece nu acopereau un submarin in miscare, fiind relativ usor de „recunoscut” de catre operatorii ASDIC. Se pare ca puteau fi lansate in apa prin tuburile lans-torpila;

-un sistem deosebit a fost „Sieglinde”, acesta fiind produs de catre compania ELAC Gerauschtauschkorper, fondata in anul 1908 in Kiel. Era cel mai important producator de sonare active si pasive din Germania, compania existand si astazi, sub numele de ELAC NAUTIK GmbH, detinuta integral de catre compania americana, L3 COMMUNICATIONS din New York. „Sieglinde” era un mini submarin, pe baterii, un fel de submarin de jucarie, ce odata lansat simula zgomotul unui submarin real ce se deplasa cu aproximativ 10 km/h, posibil undeva la 30 kHz, acoperind un areal cuprins intre 25-1000 m. Era operational cam 30 de minute, insa isi facea bine treaba. Era in dotarea submarinelor Type XXI, posibil intre 2-4 exemplare;

-„Grauschstorboje Sigmund”, urma sa fie asemanator cu „Sieglinde”, insa detona la 10 minute de la lansare, paralizand timp de cel putin 10 secunde sonarele inamice, timp in care submarinele ar fi putut scapa, inamicul pierzand contactul cu acestea. Teoretic, se lansau mai multe astfel de sisteme, insa el n-a devenit operational pana la sfarsitul WW II, dar ar fi putut deveni dotare standard pentru Type XXI incepand din anul 1946;

-„Ursel”, a fost un program de dezvoltare a unei torpile cu motor racheta, cu combustibil solid, de 1,8 m lungime, calibru 860 mm, 80 kg greutate, cu ogiva de 15 kg, autonomie de 300 m, destinata distrugerii navelor de suprafata inamice. Ea se pare ca era cunoscuta sub numele de 8,6 cm RAG/Raketenabschubgestell si, foarte probabil, in vederea lansarii, submarinul trebuia sa se afle la adancimea de maxim 10-15 m. Ar fi dispus de un sistem de detectare a navelor de la suprafata, acelasi sistem ghidand racheta spre tinta, aceasta fiind trasa din imersiune. Sistemul purta numele de SP-Anlage, insa era inca in studiu la sfarsitul WW II.

  Interesant este faptul ca germanii au cochetat cu ideea lansarii de rachete de pe submarine, inca din anul 1941. Firma Rheinmetall-Borsig a montat lansatoare de proiectile reactive pe submarinul Type IXC, U-511 (lansat la apa 22 septembrie 1941; intrat in uz 8 decembrie 1941; vandut japonezilor pe 16 septembrie 1943, care l-au botezat RO-500).

Schweres Wurfgerat 41

Aceste lansatoare, in numar de 6, erau de tip „Schweres Wurfgerat 41”, lansand proiectile „Wurfkorper 30cm Spreng 42” (954 de exemplare construite intre anii 1940-1944; calibrul 300 mm; lungime 1,23 m; greutate 125/127 kg; greutate combustibil solid pebntru motorul racheta, 15 kg; viteza initiala 230 m/s; autonomie 4000-4550 m; greutate incarcatura exploziva HE -45 kg). Submarinul, in cadrul testelor, a reusit sa-si lanseze rachetele de la adancimea de 12 m, insa precizia acestora lasa mult de dorit. Ele nu si-au atins tintele navale, insa ar fi fost utile in bombardarea tintelor de pe coasta. Mai mult decat atat, in vara lui 1944, in mare secret, germanii au dotat trei submarine din Marea Neagra, U-9/19/24 cu astfel de lansatoare de rachete, intentionand sa atace facilitatile portuare sovietice (daca au facut-o, atunci este primul atac cu rachete lansate de pe submarine din istorie, cu toate ca sovieticii n-au recunoscut vreodata aces atac –daca intr-adevar el a existat. Toate cele trei submarine erau Type IIB, si-au avut baza la Constanta).

Container etans pentru rachete V2 lansabile de submarine

Germanii, in urma acestor teste, au inteles ca era nevoie de precizie, pentru a lovi o tinta navala. Aparuse intre timp, fenomenala V-2, astfel ca ideea lansarii de rachete, de aceasta data, ghidate, de pe submarine, a „inflorit” din nou in mintea conducerii Kriegsmarine. Donitz, visa la bombardarea New York-ului, astfel ca expertii de la Peenemunde au avut ideea montarii unuei V-2 intr-un recipient etans de mari dimensiuni, ce urma a fi tractat de catre submarine, inclusiv Type XXI (acestea urmau a tracta 3 astfel de containere, fiecare cantarind cate 500 tone, incluzand si o rezerva de motorina destinata submarinului), in imersiune, peste Atlantic.

Odata ajunsi in apropierea coastei SUA, submarinul iesea la suprafata, echipajele deschideau supapele tancurilor de balast ale recipientelor, inundandu-le, astfel ca recipientele ajungeau in pozitie verticala. Dupa efectuarea acestor operatiuni, echipajele reveneau in submarin, lansarea rachetei V-2 facandu-se prin telecomanda. Ideea era de-a dreptul geniala, firmei Vulkanwerft din Stettin revenindu-i sarcina de a realiza trei containere (a reusit sa realizeze doar unul, celelalte doua fiind gata in proportie de 65%, inainte de sfarsitul WW II. Toate au fost capturate de catre sovietici), iar santierului naval, Blohm&Voss, i-a revenit sarcina convertirii unui submarin Type XXI (n-au apucat s-o faca, datorita bombardamentelor Aliate).

Era insa prea tarziu, in decembrie 1944, asa ca totul s-a dus naibii, insa proiectul a fost cunoscut drept, „Schwimmweste” (Vesta de salvare). Se pare ca submarinul Type XXI, n-avea voie sa navigheze la mai mult de 25 m adancime, daca tracta un astfel de container –chiar si-asa, era de-a dreptul extraordinar, cel putin ca idee! Acest prim SLBM din lume, se pare ca urma sa devina U-1063 (unele surse sugereaza ca si U-873. Mai mult decat atat, se pare ca-n ultimele zile ale Reich-ului, acest submarin era pregatit sa execute o lansare de V-2, putin probabil insa, cel mai sigur sunt speculatii), containerele fiind numite „Lafferenz” si, conform surselor germane, ar fi avut greutatea de 300 de tone si lungimea de 30 m, avand trape actionate electric.

 

WW

Episodul XLIX: Fantoma din adancuri – Ultima Parte

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.uboatarchive.net/DesignStudiesTypeXXI.htm‎

www.uboat.net/types/xxi.htm‎

forums.ubi.com/…/569607-The-Type–XXI-A-r..

www.navweaps.com/Weapons/WNGER_20mm…‎

uboat.net/types/xxi.htm‎

alex-vehicle-history.blogspot.com/…/type-xxi-u…

www.radiomuseum.org/…/mil_fumb_4samo_rs..

www.princeton.edu/…/German_Type_XXIII_s…‎

uboat.net

de.enc.tfode.com

 

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor: Submarinele germane Type XXIEnciclopedia Armelor: Submarine germane Type XXI/XXIII >>